Legea nr. 10/2001. Analiza calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice. Obligaţia de atribuire a unui bun în compensare
| Comentarii |
|
- Legea nr. 10/2001: art. 26
1. Raportul juridic de drept material dedus judecăţii, întemeiat pe analiza legalităţii dispoziţiei primarului, nu are ca parte şi Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce conduce la concluzia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei persoane juridice. Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată sta în proces, în reprezentarea Statului Român, este necesar ca obligaţia de reparaţie să-i revină în mod direct, precum în ipoteza strict reglementată prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată, ipoteză care nu se verifică în speţă.
2. Indiscutabil, obligaţia oferim unui bun sau a unui serviciu în compensare, ori de câte ori restituirea în natură nu este posibilă, este una juridică, iar nu morală, astfel că neexercitarea acestei obligaţii conferă părţii dreptul de a solicita executarea silită, prin forţa de constrângere a statului, pe cale unei acţiuni în justiţie de natura celei promovate în prezent şi în cadrul căreia instanţele pot cenzura modul în care unitatea deţinătoare şi-a îndeplinit această obligaţie.
(Decizia nr. 296/A din 6 noiembrie 2009, nepublicată)
Prin sentinţa civilă nr. 348/26.05.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiului Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.P.F. Cluj, fiind admisă acţiunea civilă precizată formulată de reclamanta D.R.F., împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Municipiul Cluj-Napoca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Cluj şi, în consecinţă, anulată Dispoziţiei nr. 7990/2007, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
S-a constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul expropriat, constând din teren în suprafaţă de 1122 mp înscris în CF nr. 24800 Cluj, nr. topo 1574/2.
S-a dispus atribuirea în compensare prin echivalent în favoarea reclamantei a terenului în suprafaţă de 1122 mp, parte din imobilul înscris în CF 20257 Cluj, nr. top. 22790/1.
S-a dispus dezmembrarea imobilului înscris în CF nr. 20257 Cluj, nr. 22790/1 în suprafaţă de 8780 mp în 2 parcele astfel: parcela cu nr. top. nou 20790/1/1 în suprafaţă de 7658 mp care se va reînscrie pe acelaşi proprietar şi parcela cu nr. top. 20790/1/2 în suprafaţă de 1122 mp care se atribuie reclamantei D.R.F.
S-a dispus intabularea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei asupra parcelei cu nr. top. 20790/1/2în suprafaţă de 1122 mp, conform raportului de expertiză
împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost admis, în considerarea celor ce succed:
Reclamantele au atacat în justiţie dispoziţia de respingere parţială şi propunerea privind acordarea de despăgubiri nr. 7990/12.09.2007, emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca, astfel că raportul de drept procesual are la bază raportul juridic substanţial stabilit, prin formularea notificării, între persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi unitatea deţinătoare.
Or, în mod evident, raportul juridic de drept material dedus judecăţii, întemeiat pe analiza legalităţii dispoziţiei primarului, nu are ca parte şi Ministerul Finanţelor Publice, ceea ce conduce la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei persoane juridice.
Chiar prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent se va face, conform art. 16 din Titlul VII al actului normativ evocat de către Comisia Centrală, iar nu de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să stea în proces, în reprezentarea Statului Român, era necesar ca obligaţia de reparaţie să-i revină în mod direct, în ipoteza strict reglementată prin art. 28 din Legea nr. 10/2001, republicată, ipoteză care nu se verifică în speţă.
Considerentul primei instanţe conform căruia chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, apare necesară pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii nu poate fi primită întrucât pentru părţile în proces opozabilitatea hotărârii înseamnă obligativitatea respectării acesteia şi aducerea ei la îndeplinire. Or, aceasta presupune existenţa unei legături juridice necesare pentru atragerea părţii în proces, în sensul celor mai sus arătate.
Cum Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat direct la plata unor despăgubiri băneşti, prin hotărârea pronunţată în soluţionarea prezentei acţiuni, înseamnă că nici opozabilitatea acesteia nu poate funcţiona în raport cu această persoană juridică, hotărârea putând a-i fi opusă asemenea tuturor terţilor, ca situaţie juridică nou-creată.
în consecinţă, apelul declarat va fi admis, iar sentinţa schimbată în parte în sensul respingerii acţiunii exercitată în raport cu această persoană juridică, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Apelurile declarate în cauză de pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca au fost considerate nefondate.
Astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, imobilul teren în litigiu, în suprafaţă de 1122 mp a trecut în proprietate de stat, cu plata unor despăgubiri băneşti, prin efectul Decretului de expropriere nr. 27/1975.
Terenul revendicat este ocupat de construcţii şi amenajări stabilite prin sistematizare, neexistând porţiuni libere şi susceptibile de o restituire în natură, în sensul Legii nr. 10/2001.
Primarul mun. Cluj-Napoca a declarat că nu există imobile care ar putea fi oferite persoanelor îndreptăţite în compensare.
în aceste circumstanţe, la solicitarea reclamantelor, a fost identificată prin raportul :e expertiză tehnică judiciară o parcelă în suprafaţă de 1122 mp, având o valoare de 57 Euro/m.p., cu nr. top. 22790/1, reprezentând teren arător în Valea Gârbăului, marcelă liberă, înscrisă în CF în proprietatea Statului Român şi în folosinţa Casei Centrale a împroprietăriţilor.
Cu privire la parcela pretinsă de reclamante a fi acordată în compensare, pârâţii nu au dovedit că aceasta ar face obiectul unor cereri de restituire, că este afectată de construcţii sau de reţele edilitare ori că ar exista alte impedimente legale pentru o ■estituire în compensarea terenului care a fost preluat de la reclamante prin expropiere.
în aceste circumstanţe, în mod corect prima instanţă a obligat pârâţii la atribuirea terenului liber identificat, în compensarea celui preluat abuziv de stat, consecinţa unei aolicări judicioase a dispoziţiilor art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit textului de lege evocat, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţi-“âtorul imobilului este obligat ca prin dispoziţie motivată, emisă în termenul prevăzut la a“ 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ; să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, în situaţiile în care "lăsura compensării nu este posibilă sau această nu este acceptată de persoana ‘Tdreptăţită.
Se instituie, aşadar, în sarcina deţinătorului imobilului sau, după caz, a entităţii investite cu soluţionarea notificării obligaţia de a acorda persoanei îndreptăţite alte :unuri în compensare şi numai în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţit, operează obligaţia subsec-.entă, aceea a propunerii de despăgubiri.
Această dispoziţie este corelativă celor cuprinse în art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 0/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu s te bunuri sau servicii prevalează celor constând în despăgubiri acordate în condiţiile egii speciale.
Pârâţii susţin că legiuitorul a lăsat la latitudinea unităţii deţinătoare acordarea -Tasurilor reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri, însă această susţinere este consecinţa unei interpretări greşite a textelor de lege incidente, ea contrazice, totodată, jurisprudenţa creată în materie.
Indiscutabil, obligaţia oferirii unui bun sau a unui serviciu în compensare, ori de :âte ori restituirea în natură nu este posibilă, este una juridică iar nu morală, astfel că -eexercitarea acestei obligaţii conferă părţii dreptul de a solicita executarea silită prin jrţa de constrângere a statului, pe cale unei acţiuni în justiţie de natura celei pro-~>ovate în prezent şi în cadrul căreia instanţele pot cenzura modul în care unitatea :eţinătoare şi-a îndeplinit această obligaţie.
Imposibilitatea instanţei de a cenzura executarea acestei obligaţii de către unitatea deţinătoare sau, după caz, entitatea învestită cu soluţionarea notificării ar echivala cu ooteza unei obligaţii sub condiţie pur potestativă din partea debitorului, nulă absolut ntrucât lipseşte în mod evident voinţa debitorului de a se obliga.
Cu privire la aspectul că terenul oferit în compensare nu ar avea aceeaşi valoare :j cel solicitat prin notificare, temeinic prima instanţă a reţinut că acesta din urmă este nult mai valoros decât cel acordat în compensare, iar persoana îndreptăţită la măsuri eparatorii a acceptat soluţia primei instanţe, sub acest aspect.
Urmează ca pentru diferenţa de valoare să se facă propuneri pentru plata uno despăgubiri conform Legii nr. 247/2005, Primarul mun. Cluj-Napoca fiind obligat ¡5 emiterea unei noi dispoziţii în acest sens.
Apreciind asupra apelului declarat de reclamantele în cauză. Curtea constată că şi acesta este nefondat.
Este certă împrejurarea că notificarea a fost formulată în nume propriu, nu şi în calitate de mandatar, de reclamanta D.R.F., aceasta solicitând textual: „să îmi achitat cu titlu de despăgubiri băneşti suma de 350 milioane lei, contravaloarea imobilului cu nr. top. 1574/2 înscris în prezent în CF Cluj-Napoca nr. 35229, A + 18, fost înscris în CF Cluj 24800, fost proprietatea subsemnatei şi expropriat prin Decretul de expropriere nr. 27/07.03.1975, pentru a fi destinat construcţiei de blocuri de locuinţe”.
Analizând cuprinsul acestei cereri de restituire, Curtea constată că reclamanta D.R.F. invocă un drept de proprietate exclusivă şi solicită măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri cu privire la întreaga suprafaţă de teren.
Mai mult decât atât, în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificării reclamanta nu a invocat nicicând calitatea sa de mandatar al surorii, reclamanta I.S.D.. şi nu a depus înscrisuri justificative sub acest aspect.
în aceste circumstanţe, şi în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. 1 lit. a coroborat cu art. 4 alin. 1, prin dispoziţia de soluţionare a notificării a fost recunoscută calitatea reclamantei Duşa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, stabilindu-se limitele dreptului său, la cota de Vi parte din terenul revendicat.
Pentru emiterea unei decizii care să consacre dreptul la măsuri reparatorii şi în favoarea reclamantei I.S.D., coproprietar al terenului la data exproprierii şi menţionată ca atare în actul de preluare, era absolut necesar ca solicitarea de restituire să fi fost formulată de cele două persoane îndreptăţite, în nume propriu sau/şi în calitate de mandatar, în caz contrar legea obligând la emiterea unei decizii prin care dreptul de proprietate se stabileşte corespunzător cotei-părţi cuvenite solicitantului, iar nu cu privire la întregul imobil.
Formularea unei notificări în termenul stipulat de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi cu respectarea condiţiilor de formă reglementate imperativ prin această normă condiţionează existenţa dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, sub sancţiunea pierderii acestuia.
Prin urmare, cele reţinute în fapt de prima instanţă sub acest aspect sunt temeinice, iar interpretarea dată legii este cea corectă, astfel că soluţia respingerii acţiunii exercitată de reclamanta I.S.D. poartă atributul legalităţii.
Legea conferă legitimare procesuală activă într-o acţiune având ca obiect cercetarea legalităţii dispoziţiei de respingere parţială şi de acordare a unor despăgubiri, emisă de primar, exclusiv persoanei „care se pretinde îndreptăţită”, evident prin notificarea formulată în termenul legal (art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001).
Orice altă concluzie ar conduce la fraudarea dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, referitoare la obligativitatea formulării unei cereri de restituire într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a pretinde măsuri reparatorii.
Pentru cele ce preced, Curtea a respins şi apelul reclamantelor. (Judecător Băldean Denisa Livia)
| ← Legea nr. 10/2001. Admisibilitatea cererii de restituire a unui... | Lege nr. 10 din 2001. Restituire în natură dispusă în mod... → |
|---|
