Lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtului decedat la data introducerii acţiunii. Imposibilitatea introducerii în cauză a moştenitorilor pârâtului, identificaţi pe parcursul procesului
| Comentarii |
|
Decretul nr. 31/1954, art. 41 alin. (1)
Respingându-se acţiunea pentru lipsa capacităţii civile de folosinţă a pârâtului, decedat la data introducerii acţiunii, s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 din Decretul nr. 31/1954 şi art. 41 alin. (1) C. pr. civ., care instituie obligativitatea ca persoană care este chemată în judecată, în calitate de pârâtă, să aibă capacitate de folosinţă.
Identificarea pe parcursul procesului a moştenitorilor, nu poate constitui motiv de casare a hotărârii, care este legală, cât timp acţiunea a fost introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă, moştenitorii săi neputând fi introduşi în cauză, în acest litigiu, ci doar chemaţi în judecată într-o nouă acţiune.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 7999 din 27 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 Bucureşti în dosarul nr. 15400/302/2005 reclamanţii S.A. şi S.l. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.D. pronunţarea unei sentinţe prin care să se constate că au dobândit prin uzucapiune, proprietatea asupra suprafeţei de 184,61 mp teren intravilan situat în Bucureşti, str. M.C., sector 5 şi prin accesiune asupra clădirii edificate pe acest teren.
Prin sentinţa civilă nr. 1205 din 17 februarie 2006 instanţa de fond a respins cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate civilă de folosinţă.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că cererea reclamanţilor prin care aceştia solicită ca în contradictoriu cu pârâtul M.D., decedat la data introducerii cererii (decedat în anul 1972, aşa cum rezultă din adresa nr. 200 din 31 ianuarie 2006 comunicată de C.G.M.B - Direcţia Evidenţa Persoanelor), nu poate fi primită deoarece a fost formulată împotriva unei persoane fără capacitate civilă de folosinţă.
Prin decizia civilă nr. 1037/A din 9 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1205 din 17 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, pentru următoarele considerente :
Potrivit art. 109 C. pr. civ. „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane, trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”, iar potrivit art. 41 alin. (1) C. pr. civ. „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile, poate să fie parte în judecată”.
Din conţinutul celor două texte procedurale, rezultă că una din condiţiile de exercitare a acţiunii civile este şi capacitatea procesuală (ce trebuie să fie îndeplinită atât de reclamant cât şi de pârât).
Or, în cauză, reclamanţii au chemat în judecată prin cererea introductivă pe pârât, care la data introducerii cererii, era decedat, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează cu moartea acesteia, pârâtul chemat în judecată era lipsit de capacitate de folosinţă, care a încetat odată cu decesul său.
Critica apelanţilor reclamanţi în sensul încălcării de către judecător a principiului rolului activ, prin aceea că a refuzat să efectueze adresă către Camera Notarilor Publici pentru a afla dacă de pe urma defunctului pârât s-a dezbătut succesiunea şi care sunt moştenitorii acestuia, a fost apreciată ca nefondată, deoarece rolul activ al judecătorului consacrat ca şi îndatorire procedurală a judecătorului, de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. pr. civ., priveşte stăruinţa depusă de acesta de a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
în ce priveşte capacitatea procesuală a folosinţei pârâtului decedat la data introducerii cererii, tribunalul a apreciat,că faţă de decesul acestuia, produs cu aproximativ 10 ani de la introducerea cererii, prima instanţă nu avea decât obligaţia de a constata lipsa acestei capacităţi de folosinţă, care nu putea fi nicidecum complinită prin indicarea unor eventuali moştenitori ai pârâtului.
împotriva menţionatei decizii, au formulat şi motivat recurs în termen legal, reclamanţii pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa, în virtutea rolului activ, fiind investită cu o cerere prin care reclamanţii, cu bună credinţă, au dorit stabilirea unei situaţii juridice clare a imobilului, ar fi trebuit să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de fond, pentru a da posibilitatea recurenţilor-recla-manţi de a efectua demersurile necesare pentru identificarea moştenitorilor.
Se arată de către reclamanţi că instanţa a refuzat să judece prezenta cauză, chiar şi respingând apelul formulat de aceştia şi orice demers făcut în cadrul acestui dosar, în vederea clarificării situaţiei juridice a imobilului, devenind incidente prevederile art. din Codul civil, constituind o veritabilă denegare de dreptate.
Reclamanţii arată că prin respingerea apelului lor, se răpeşte posibilitatea acestora de a-şi consacra dreptul de proprietate printr-o interpretare inflexibilă şi literală a prevederilor Codului de procedură civilă.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Curtea a apreciat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Respingând acţiunea pentru lipsa capacităţii civile de folosinţă a pârâtului M.D., instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 al Decretului nr. 31/1954 şi a art. 42 alin. (1) C. pr. civ., care instituie obligativitatea ca persoana care este chemată în judecată, în calitate de pârât, să aibă capacitate de folosinţă.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează cu moartea acesteia.
Pârâtul M.D. era decedat la data introducerii cererii, respectiv din anul 1972, aşa cum rezultă din adresa nr. 200 din 31 ianuarie 206 comunicată de C.G.M.B -Direcţia Evidenţa Persoanelor, astfel că el nu putea fi parte în cauză, ci numai moştenitorii acestuia, deoarece acesta nu mai avea folosinţa drepturilor civile, aceasta încetând odată cu moartea sa.
Prin urmare, acţiunea ar fi investit legal instanţa , numai dacă reclamanţii ar fi chemat în judecată pe moştenitorii acceptanţi ai moştenirii, ca urmare a preluării de către aceştia, a tuturor drepturilor şi obligaţiilor autorului lor.
Imposibilitatea reclamantului de a afla care sunt moştenitorii, ca urmare a necomunicării relaţiilor solicitate de la notariat decât la cererea instanţei, nu constituie denegare de dreptate şi nici motiv de casare, acestea fiind demersuri procedurale, de natură a identifica pe moştenitorii pârâtului,aflate în sarcina reclamanţilor, în temeiul art. 109 C. pr. civ., astfel că nu constituie o vătămare în sensul art. 105 alin. (2) C. pr. civ., cât timp partea poate formula o altă acţiune în judecată în contradictoriu cu moştenitorii.
Identificarea pe parcursul procesului a moştenitorilor, nu poate constitui motiv de casare a sentinţei primei instanţe, care este legală, cât timp acţiunea a fost introdusă împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă.
Reclamanţii, în urma identificării moştenitorilor, pot să introducă o nouă acţiune, îndreptată împotriva acestora, căci nu există nici un argument de casare cu trimitere spre rejudecare, în sensul art. 304 pct. 1-5 C. pr. civ., în raport de care să se considere că instanţa a greşit prin respingerea acţiunii, hotărârile ambelor instanţe de fond fiind legale, pronunţate cu aplicarea corectă a prevederilor art. 41 alin. (1) şi art. 7 din Decretul nr. 31/1954, aşa cum s-a arătat.
Pentru aceste motive şi în temeiul art. 312 C. pr. civ., recursul a fost respins ca nefondat. (C.S.)
| ← Legea nr. 18/1991. Nulitatea titlului de proprietate emis cu... | Neapartenenţa la domeniu public. Restituire teren. Condiţii... → |
|---|
