Necompetenţa Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a impune modificarea vreunei dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
- Legea nr. 215/2001: art. 135 alin. (2)
- Legea nr. 10/2001: art. 11 alin. (8), art. 20 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (4)
- Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001: pct. 23.7
Dispoziţia a fost înaintată ANRP pentru plata despăgubirilor, însă aceasta a retumat-o, solicitând apelantului modificarea dispoziţiei deoarece se pretinde că intimaţii-reclamanţi nu dovedesc dreptul de proprietate pentru imobilele care au intrat în mod abuziv în proprietatea statului. Preluând această motivare, apelantul a emis dispoziţia nr. 1395/2009, supusă analizei.
Această nouă decizie este vădit nelegală.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, „decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie", odată emisă dispoziţia aceasta intră în circuitul civil şi îşi produce efectele şi nu mai poate fi revocată în mod unilateral şi administrativ de către apelant, ea fiind supusă numai cenzurii instanţei judecătoreşti.
Pe de altă parte, ANRP nu are niciun fel de atribuţii jurisdicţionale, ci numai de evaluarea imobilelor pentru care notificările au fost admise, cu sau fără girul instanţei, precum şi al dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele Metodologice privind Legea nr. 10/2001.
Astfel, ANRP nu are competenţa să impună modificarea vreunei dispoziţii emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci numai să refuze plata despăgubirilor pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Emiterea unei noi dispoziţii prin care se anulează cea iniţială prin care li s-au acordat intimaţilor-reclamanţi măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate anterior recunoscut, care constituie un „bun" în sensul Convenţiei şi poate face obiectul protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, măsura dispusă de ANRP fiind abuzivă şi contrară Convenţiei europene a drepturilor omului.
(Decizia civilă nr. 126/A din 21 octombrie 2010)
La data de 30 iulie 2009, contestatorii M.A. şi M.A. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1395/2009 emisă de intimatul Primarul Municipiului P., solicitând să fie anulată aceasta şi să fie obligat intimatul la plata despăgubirilor pentru terenul în suprafaţă de 142 mp situat în P., str. C.
în motivare, contestatorii au arătat că prin dispoziţia nr. 3641/2005, Primarul Municipiului P. a admis cererea prin care solicitau acordarea de despăgubiri pentru terenul şi construcţiile preluate şi demolate ce fuseseră edificate pe teren, dispoziţie ce a fost respinsă de către ANRP, care a restituit dosarul pentru administrarea de noi probatorii. Prin dispoziţia nr. 1395/2009 intimatul a respins cererea de acordare de despăgubiri pentru terenul de 142 mp cu motivarea că nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.
Contestatorii au susţinut că dispoziţia contestată este nelegală pentru că ei au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului litigios Astfel: în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987, contestatorii figurau ca proprietari ai întregul imobil, ceea ce potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conduce la prezumţia calităţii lor de proprietari ai acestuia; în plus faţă de înscrisul sub semnătură privată cu care a cumpărat terenul de la numitul Ş.C. în anul 1969 a depus şi declaraţiile autentice ale vecinilor săi care au confirmat vânzarea şi, implicit, calitatea lor de proprietari.
La data de 8 ianuarie 2010, Primăria Municipiului P. a formulat cerere de chemare în garanţie a ANRP, arătând că dispoziţia atacată a fost emisă ca urmare a faptului că ANRP a restituit toată documentaţia contestatorilor cu menţiunea că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri, iar în situaţia în care se va admite contestaţia, aşa cum este practica instanţelor judecătoreşti, ANRP trebuie să răspundă în condiţiile legii potrivit atribuţiilor ce le revin.
La data de 17 februarie 2010, ANRP a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în garanţie, arătând că nu există un raport de garanţie între Municipiul P. şi ANRP, având în vedere dispozitive art. 2 din H.G. nr. 361/2005, ale pct. 20 din O.U.G. nr. 81/2007 şi atribuţiile prevăzute în titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 66 din 25 martie 2010, T.A. a admis contestaţia formulată de con-testatori, a anulat dispoziţia nr. 1395 din 29 iunie 2009 emisă de Pimarul Municipiului P, menţinând efectele dispoziţiei nr. 3641 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului P.
A respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele.
Contestatorii au solicitat prin notificarea nr. 12390/2001 acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în P., str. C., compus din 142 mp teren şi construcţii, în suprafaţă de 73,61 mp.
Prin dispoziţia nr. 3641/2005, Primarul Municipiului P. a respins cererea contestatorilor de acordare a despăgubirilor băneşti şi a propus acordarea de titluri de despăgubire în condiţiile legii speciale pentru teren şi construcţii.
Dispoziţia şi dosarul contestatorilor au fost înaintate ANRP. care prin procesul verbal din data de 31 martie 2009 a dispus restituirea dosarului, cu motivarea că actul depus de contestatori în dovedirea dreptului lor de proprietate, respectiv înscrisul sub semnătură privată, nu are valoare probatorie, având în vedere dispozit ile art. 2 şi 4 din Decretul nr. 221/1950 şi ale art. 11 din Decretul nr. 144/1958 ce interziceau încheierea actelor de înstrăinare a terenurilor prin înscrisuri sub semnătură privată
Prin dispoziţia nr. 1395/2009, intimatul a respins cererea de acordare de despăgubiri băneşti pentru întregul imobil, a propus acordarea de despăgubiri în indiviziune, în condiţiile legii speciale pentru construcţiile în suprafaţă de 73,61 mp şi a respins cererea de acordare de despăgubiri băneşti pentru terenul de 142 mp, cu motivarea că notificatorii nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia cu acte încheiate în formă autentică, chitanţa sub semnătură privată ataşată cererii lor încălcând dispoziţiile Decretului nr. 221/1950 şi nr. 144/1958, în vigoare la momentul încheierii chitanţei de mai sus.
Interpretarea dispoziţiilor pct. 23.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (aprobate prin H.G. nr. 498/2003), coroborată cu atribuţiile primarului, precum şi cu trăsăturile caracteristice ale oricărui act administrativ conduc la concluzia că dispoziţia emisă de primar în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este un act administrativ. în consecinţă, Primarul putea să îşi revoce propriul act doar în situaţia în care acesta nu intrase în circuitul civil. în speţa de faţă, dispoziţia nr, 3641/2005 nu a fost contestată, astfel că la momentul emiterii dispoziţiei atacate se afla în circuitul civil. Din acest punct de vedere emiterea dispoziţiei nr. 1395/2009 încalcă prevederile dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din Legea nr. 215/2001.
Pe de altă parte, intimatul se prevalează la emiterea dispoziţiei contestate de prevederile art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Este adevărat că dispoziţiile art. 23 alin. (1) din H.G. nr. 250/2007 prevăd că în categoria actelor doveditoare se află orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea).
Pentru că art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus.
în consecinţă, ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se
stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite.
Menţiunile chitanţei sub semnătură privată, coroborate cu faptul că în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987 contestatorii figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu, compus din teren şi casă, în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 fac dovada dreptului de proprietate al acestora. în consecinţă, contestatorii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 şi pentru teren.
Pentru aceste motive, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
tribunalul a admis contestaţia, a anulat dispoziţia cu nr. 1395 din 29 iunie 2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a menţinut efectele dispoziţiei nr. 3641 din 29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului P.
Având în vedere faptul că între Primarul Municipiului Piteşti şi ANRP nu există niciun fel de raport obligaţional, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie.
împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, a declarat apel Municipiul P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive, în esenţă:
- soluţia este greşită deoarece, iniţial, apelantul a emis dispoziţia nr. 3641/2005, care a fost înaintată ANRP, iar aceasta din urmă a restituit toată documentaţia cu menţiunea că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu acte autentice, motiv pentru care a fost emisă o nouă decizie ce face obiectul procesului de faţă;
- se precizează de către apelant că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu actele depuse, motiv pentru care emiterea Dispoziţiei nr. 1395/2009 este legală;
- nelegal a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de către apelant împotriva ANRP, deoarece această din urmă instituţie a restituit dispoziţia iniţială, situaţie faţă de care apelantul trebuia să se conformeze.
S-a depus întâmpinare de către ANRP, prin care s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu menţiunea că nu sunt îndeplinite condiţiile cererii de chemare în garanţie, neexistând un raport juridic între această instituţie şi apelantul-pârât, cu atât mai mult cu cât atribuţiile ANRP sunt stabilite în mod expres de lege
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa apelantă prin prisma motivelor de apel invocate de apelantul-pârât, Curtea va constata că apelul este nefondat pentru următoarele considerente.
Critica formulată de apelant vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. în sensul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu acte încheiate în formă autentică, astfel încât în mod nejustificat instanţa de fond a admis acţiunea acestora.
Susţinerea apelanţilor vine în contradicţie cu probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile pct. 23.1 lit. d) din Norme şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, potrivit pct. 23.1, sintagma acte doveditoare vizează potrivit lit. d) a aceluiaşi articol şi „orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită la data preluării abuzive, respectiv extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice acte emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că nu bunul respectiv aparţinea persoanei respective."
Totodată, potrivit art. 24 din lege, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau. după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Sub acest aspect, în mod corect a apreciat prima instanţă că actele depuse de intimaţi fac dovada dreptului de proprietate pentru terenul solicitat Menţiunile chitanţei „sub semnătură privată" coroborată cu faptul că, în anexa Decretului de expropriere nr. 57/1987, intimaţii figurau ca proprietari ai imobilului din litigiu compus dip teren şi casă, în condiţiile dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fac dovada dreptului de proprietate al acestora. în consecinţă, s-a făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Curtea reţine că în mod corect prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale în materie, dispoziţia emisă de apelant fiind nelegală.
Mai mult decât atât, urmează a se reţine legalitatea dispoziţiei iniţiale şi faţă de următoarele considerente cu care va fi suplinită motivarea primei instanţe.
Prin dispoziţia nr. 3641/2005 emisă de apelant, intimaţilor le-a fost respinsă cererea de acordare a despăgubirilor băneşti şi au fost propuşi pentru acordarea de titluri de despăgubire în condiţiile Legii speciale, respectiv măsuri reparatorii prin echivalent, pentru teren şi construcţii.
Fiind definitivă, dispoziţia a fost înaintată ANRP pentru plata despăgubirilor, însă aceasta a returnat-o, solicitând apelantului modificarea dispoziţiei deoarece se pretinde că intimaţii-reclamanţi nu dovedesc dreptul de proprietate pentru imobilele care au intrat în mod abuziv în proprietatea statului. Preluând această motivare, apelantul a emis dispoziţia nr. 1395/2009, supusă analizei.
Această nouă decizie este vădit nelegală.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, „decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, odată emisă dispoziţia, aceasta intră în circuitul civil şi îşi produce efectele şi nu mai poate fi revocată în mod unilateral şi administrativ de către apelant, ea fiind supusă numai cenzurii instanţei judecătoreşti.
Pe de altă parte, ANRP nu are niciun fel de atribuţii jurisdicţionale, ci numai de evaluarea imobilelor pentru care notificările au fost admise, cu sau fără girul instanţei, precum şi al dispoziţiilor pct. 23.1 lit. a) din Normele Metodologice privind Legea nr. 10/2001.
Astfel, ANRP nu are competenţa să impună modificarea vreunei dispoziţii emisă în baza Legii nr. 10/2001, ci numai să refuze plata despăgubirilor pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dreptul la respectarea proprietăţii - prevăzut de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie statuează că „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie conferă protecţie juridică bunurilor actuale, care există în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor. O altă situaţie poate fi aceea a bunurilor la dobândirea cărora aceştia ar avea cel puţin o speranţă legitimă (cauza P. c. României).
Calitatea de titular actual al bunului revendicat poate să rezulte şi dintr-un act normativ care prevede măsuri de restituire sau recunoaşterea preluării abuzive de către stat. în acest sens, în legislaţia română s-au făcut mai multe astfel de recunoaşteri din partea statului a caracterului abuziv al preluării imobilelor în perioada 1945-1989 şi implicit a caracterului de bun actual al acestor bunuri în patrimoniul celor care reclamă încălcarea dreptului, cum este cazul şi al Legii nr. 10/2001.
Dacă se recunoaşte legislativ caracterul de preluare abuzivă pentru categoriile de imobile solicitate, rezultă că se recunoaşte de către stat caracterul de bun actual al acestor imobile, ceea ce conduce la concluzia că acestea pot face obiectul protecţiei normei din Convenţie.
în acest sens este jurisprudenţa Curţii care a statuat că dreptul reclamanţilor rezultat dintr-un drept acordat potrivit legislaţiei naţionale este un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
în ceea ce priveşte critica care vizează respingerea de către instanţa de fond a cererii de chemare în garanţie, Curtea constată că soluţia este legală şi sub acest aspect, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 60 şi urm. C. pr. civ.
Astfel, o cerere de chemare în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii legale de garanţie sau de despăgubire, între părţi fiind obligatoriu să existe un raport juridic civil. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte realizarea unei obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. Obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros.
Pentru promovarea chemării în garanţie partea interesată trebuie să dovedească existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire, iar în speţa dedusă judecăţii este evident că nu există niciuna dintre cele arătate mai sus.
Nici prin prisma atribuţiilor stabilite de Legea nr. 247/2005, în sarcina ANRP nu poate exista un raport de garanţie între apelantul-pârât Municipiul Piteşti şi această din urmă instituţie, situaţie faţă de care, în mod legal, s-a pronunţat prima instanţă.
Emiterea unei noi dispoziţii prin care se anulează cea iniţială prin care li s-au acordat intimaţilor-reclamanţi măsuri reparatorii prin echivalent reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate anterior recunoscut, care constituie un „bun” în sensul Convenţiei şi poate face obiectul protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, măsura dispusă de ANRP fiind abuzivă şi contrară Convenţiei.
Faţă de aceste considerente, apelul este nefondat şi va fi respins potrivit art. 296 C. pr. civ., iar în baza dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ., va fi obligat apelantul-intimat să plătească intimaţilor-contestatori suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.
| ← Neinvocarea nulităţilor raportului de expertiză la prima zi... | Măsuri reparatorii stabilite prin echivalent Competenţa de... → |
|---|
