Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Destinatarii legii, condiţiile de aplicare, criteriile de cuantificare a daunelor acordate
| Comentarii |
|
- Codul civil: art. 1169-1191, art. 1193, art. 1201
- Codul de procedură civilă: art. 166
- Legea nr. 221/2009: art. 1, art. 5
Soluţionarea prezentei acţiuni, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nou intrate în vigoare, nu poate fi împiedicată de existenţa, de temeiul juridic şi de finalitatea demersurilor anterioare ale reclamantului, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nefiind îndeplinită identitatea de obiect sau de cauză cerută în mod imperativ de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. pr. civ. Mai mult, excepţia autorităţii de lucru judecat raportată la aceeaşi judecată din 1969-1970, a mai fost pusă în discuţie de către Statul Român în procesul anterior, în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea vizând plata daunelor materiale pe art. 504 C. pr. pen., fiind respinsă în mod irevocabil.
Contrar celor susţinute de apelant, este evident că reclamantul nu a beneficiat până în acest moment de vreunul dintre drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c) ale
art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar de pensia de care a beneficiat reclamantul, ca urmare şi
a admiterii acţiunii sale de recunoaştere a vechimii în muncă şi a vechimii neîntrerupte în muncă şi în aceeaşi unitate, în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru
perioada de 5 ani şi 13 zile în care s-a aflat în detenţie, instanţa de fond a ţinut seama, astfel cum reiese din considerentele sentinţei apelate.
în ceea ce priveşte critica privind cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în urma condamnării, care se circumscrie atât apelului declarat de reclamantul V.C. şi de pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi Statul român, Curtea constată, văzând modul în care instanţa de fond a ajuns la stabilirea unei despăgubiri de 1.200.000 lei (RON), că acesta a fost în mod corect determinat, concluziile probatoriului legal administrat concordând cu criteriile enunţate de tribunal şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, fără a relua considerentele hotărârii apelate, Curtea va observa că tribunalul a enumerat criteriile pe care le-a avut în vedere la determinarea despăgubirilor, precizând în paralel motivele pentru care situaţia de fapt a reclamantului s-a încadrat în aceste criterii, cu referire concretă la probele administrate, procedând la o corectă cuantificare a despăgubirilor morale care i se cuvin reclamantului, în raport de jurisprudenţa instanţa supreme din România care concordă cu cea a instanţei europene, neimpunăndu-se majorarea ori reducerea acestora.
Deosebit, contrar susţinerilor apelantului Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Curtea consideră necesar a sublinia că, faţă de evoluţia socială, spirituală şi profesională pe care reclamantul a avut-o după eliberarea din detenţie, reieşită şi din probele administrate, se poate concluziona că numai eforturile acestuia au dus la recâştigarea demnităţii şi respectului celor din jur, iar recunoaşterea de care se bucură reclamantul în prezent, chiar dacă nu în domeniul iniţial de activitate, rezultat al eforturilor proprii, nu poate constitui în niciun caz un motiv de reducere a cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal.
Nefondată este şi critica apelantului Statul Român, vizând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1169-1191, 1193 C. civ.
Este evidentă eroarea în care se află apelantul, când susţine că „cel care a formulat o cerere în judecată pentru o sumă mai mare de 250 lei, chiar de ar voi a-şi restrânge cererea la 250 lei, nu va fi primit a-şi înfăţişa dovada prin martori.
Textele legale sus-menţionate vizează situaţia în care pretenţiile reclamantului ar deriva dintr-un act juridic, a cărui dovadă, în privinţa efectelor pe care le-ar putea produce înţelegerea dintre părţi, se poate face doar cu respectarea anumitor condiţii, în timp ce, în cauză, pretenţiile reclamantului derivă dintr-un fapt juridic care a produs, pe lângă consecinţe juridice, constând în condamnarea şi executarea unei pedepse de 5 ani de închisoare în condiţii deosebit de grele, şi consecinţe sociale, familiale, profesionale, materiale şi spirituale, regimul juridic sub aspectul probatoriului încuviinţat şi administrat în cea de-a doua ipoteză nefiind condiţionat doar de proba cu înscrisuri.
(Decizia civilă nr. 86/A din 14 iunie 2010)
Prin sentinţa civilă nr. 25 din 14 ianuarie 2010, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul V.C., împotriva pârâtului Statul
Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, la 1.200.000 lei (un milion două sute mii lei), cu titlu de daune morale către reclamant, precum şi la 1.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul V.C., pe motiv că ar fi desfăşurat „acţiuni cu caracter ostil statului român”, afirmând că „nivelul de trai al oamenilor muncii ar fi inferior celui burghez" şi că „tehnica de luptă a armatelor din ţările occidentale este superioară celei sovietice”, prin sentinţa penală nr. 76 din 10 aprilie 1959, a Tribunalului Militar al Regiunii a ll-a Militară Bucureşti, a fost condamnat „pentru crime de uneltire contra ordinei sociale”, la 8 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică (interdicţie), degradare militară şi confiscarea averii, fiind scos din armată, judecat şi încarcerat ca duşman al poporului.
în baza acestei hotărâri, reclamantul a executat pedeapsa de la 31 martie 1959 până la 14 aprilie 1964, efectuând închisoare în condiţii deosebit de grele, ca duşman al poporului, 5 ani şi 14 zile, în Penitenciarele: Piteşti, Jilava şi Coloniile de muncă din Balta Brăilei.
După executarea parţială a pedepselor şi graţierea pentru restul de pedeapsă, a fost admisă o cerere de revizuire a sentinţei de condamnare, deoarece „în urma verificărilor efectuate de Direcţia Procuraturilor Militare, au reieşit unele fapte şi împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi care dovedeau netemeinicia hotărârii de condamnare”.
Prin sentinţa penală nr. 81/25 aprilie 1969 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 60/1969, a fost anulată sentinţa de condamnare nr. 76 din 10 aprilie 1959, rămasă definitivă prin decizia nr. 239 din 13 mai 1969, s-a rejudecat fondul şi s-a hotărât achitarea inculpaţilor: M.I., N.O., M.M., U.P., G.I., precum şi a reclamantului V.C., pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. b) alin. penultim din vechiul Cod penal.
Ulterior achitării, reclamantul a făcut demersuri pentru redarea gradului, reluarea activităţii militare şi plata unor daune aferente perioadei în care a fost lipsit de venituri, însă nu a reuşit să obţină o soluţie favorabilă solicitărilor sale privind reluarea activităţii, fiind nevoit să lucreze mai întâi ca muncitor pe Şantierul de construcţii de la Hidrocentrala Porţile de Fier din judeţul Mehedinţi, după care a desfăşurat activităţi în domeniul comerţului, fără să mai revină vreodată în cariera militară pe care şi-o alesese iniţial.
Pentru perioada în care s-a aflat în detenţie şi a fost lipsit de veniturile pe care le-ar fi putut realiza, a promovat o acţiune la Tribunalul Mehedinţi - în dosarul nr. 873/1969 - finalizată prin sentinţa civilă nr. 14 din 12 decembrie 1969, prin care instanţa a obligat Statul Român să-i achite venitul minim de care a fost lipsit, pe perioada încarcerării, în cuantum de 77.174 lei şi 3.744 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea fost însă desfiinţată ca urmare a recursului promovat de Statul Român, prin decizia nr. 1368 din 16 octombrie 1970, pronunţată de fostul Tribunal Suprem în dosarul nr. 290/1970, instanţa supremă reţinând, la data respectivă, că „reclamantul a fost condamnat pe baza recunoaşterilor sale, coroborate cu arătările celorlalţi coin-culpaţi”, „comportare care a stânjenit aflarea adevărului”, astfel că „aflându-se în culpă gravă în ceea ce priveşte producerea erorii judiciare a cărui victimă a fost, s-a stabilit că nu are dreptul la repararea pagubei suferite din cauza privaţiunii sale de libertate”.
Tribunalul a reţinut că atât în perioada de detenţie, cât şi ulterior, reclamantul a fost supus unor măsuri abuzive privind profesia şi cariera sa, unor acte de umilinţă
psihică şi profesională, unor acte de suferinţă fizică şi psihică, precum şi la acte de suferinţă, discreditare şi izolare pe plan social şi familial.
Conform depoziţiei martorului, D.T., s-au reţinut ca acte de umilinţă psihică şi profesională: judecata în faţa elevilor, ofiţerilor, personalului civil şi militar din unitate, degradarea militară, prin smulgerea epoleţilor de pe umăr şi formula rostită cu voce tare, ca să audă întreaga adunare: „Nu meriţi să porţi gradul de ofiţer al armatei române!” şi îndepărtarea din armată, momente greu de suportat pentru un militar de carieră, care era cunoscut ca având un comportament corect şi care se situa printre cei mai buni ofiţeri ai unităţii în care activa.
S-a reţinut ca fiind acte de suferinţă fizică şi psihică: supunerea timp de peste 5 ani la muncă brută şi forţată, întrucât trebuia să sape un volum de 3,20 m3 de pământ şi să-l care cu roaba, ceea ce reprezenta o sarcină foarte grea pentru alimentaţia slabă pe care o primea, aceasta fiind şi cauza rănilor aproape permanente şi a infirmităţilor pe care le prezenta şi le prezintă şi în prezent, reclamantul, la mâini (retracţia ligamentelor degetelor); bătaia suportată cu bastoane de cauciuc, atunci când nu reuşea să facă norma zilnică şi reducerea raţiei de alimente; încarcerarea în condiţii de izolare, în care avea dreptul doar la o cană de apă şi la o felie de pâine pe zi; izolarea faţă de familie pe toată perioada în care a fost supus la muncă forţată, precum şi atingerea permanentă a demnităţii sale personale, în condiţiile în care gardienii care-l păzeau i se adresau dispreţuitor cu apelativul de „bandit” sau „duşman al poporului”, din depoziţia martorului I.E., reţinându-se că în perioada muncii forţate, „suferinţa fizică şi psihică era permanentă”.
Datorită aceleiaşi condamnări politice, reclamantul a îndurat şi suferinţe pe plan social şi familial, precum: divorţul pronunţat faţă de prima soţie în timpul în care se afla în detenţie, pentru a nu avea de suferit şi ceilalţi membri ai familiei, astfel că, după eliberarea din închisoare, acesta s-a trezit fără familie, fără un loc de muncă sigur şi corespunzător pregătirii sale profesionale şi fără casă, fiind nevoit să lucreze ca muncitor pe Şantierul de construcţii de la Porţile de Fier, judeţul Mehedinţi, fără ca să mai poată ajunge vreodată să se încadreze în armată, aşa cum îşi alesese iniţial cariera.
Ulterior a suportat urmărirea permanentă din partea organelor de securitate şi izolarea faţă de persoanele din jur.
Faţă de urmările grave pe care le-a avut această condamnare asupra statutului social şi profesional al reclamantului, asupra familiei sale, precum şi asupra stării de sănătate psihică şi fizică, tribunalul a apreciat că acestuia i se cuvin daune morale, în condiţiile în care, în afara recalculării pensiei de serviciu, conform dispoziţiilor legale reparatorii şi a achitării sale prin sentinţa penală nr. 81/25 aprilie 1969 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 60/1969, reclamantul nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii.
Cu privire la demersurile făcute pentru repararea prejudiciului, tribunalul a apreciat că motivarea instanţei supreme din 1970, în sensul că „reclamantul a fost condamnat pe baza recunoaşterilor sale, coroborate cu arătările celorlalţi coinculpaţr. că acesta a avut un „comportament care a stânjenit aflarea adevărului” şi că s-a „aflat în culpă gravă, în ceea ce priveşte producerea erorii judiciare a cărui victimă a fost”, stabilindu-se că „nu are dreptul la repararea pagubei suferite din cauza privaţiunii sale de libertate”, nu este în măsură să creeze autoritate de lucru judecat, contravine „prezumţiei de nevinovăţie” şi obligaţiei corelative a autorităţii, de a dovedi vinovăţia unei
persoane trimisă în judecată penală, care guvernează procesul penal într-o societate democratică.
Mai mult, faptele au fost dezincriminate prin măsurile legislative luate în special după anul 1990, reţinându-se că, chiar sub regimul comunist, instanţele au constatat nevinovăţia reclamantului şi condamnarea sa pe nedrept.
Asupra remediilor pe care le-a avut reclamantul la dispoziţie după anul 1990, aşa cum s-a reţinut mai sus, prin sentinţa civilă nr. 333/22 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, dosarul nr. 7156/90/2006, instanţa a respins o cerere similară a reclamantului V.C., formulată în baza art. 504 C. pr. pen., reţinând că acţiunea acestuia nu a fost formulată în termenul de 18 luni de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de achitare (1969, rămasă definitivă în 1970), instanţa din 2006, apreciind că, în conformitate cu art. 506 alin. (2) C. pr. pen., acţiunea acestuia este prescrisă.
S-a constatat însă că, ulterior acestei judecăţi pe cale de excepţie, a fost adoptată Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în baza căreia acţionează reclamantul în prezent.
Astfel, avem o nouă cauză juridică şi nu se poate pune problema autorităţii de lucru judecat nici fată de hotărârea instantei supreme din 1970 şi nici fată de judecata din 2006.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
Conform alin. (2) lit. a) din acelaşi articol, „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronuntate pentru faptele prevăzute în: art. 185-187, 190. 191, 1931, 194, 1941-1944, 1961, 197, 207-209, 2091-2094, 210-218 , 2181, 219-222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258-261, 267, 2687, 2688, 26812, 26814, 26829, 26830, art. 284 alin. ultim, art. 323-329, 349, 350 şi 578s din Codul penal din 1936, republicat în M. Of. nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările şi completările ulterioare”, constatându-se că fapta incriminată prin art. 209 pct. 2 lit. b) din vechiul Cod penal, se înscrie printre faptele caracterizate ca fiind „condamnări cu caracter politic’’.
Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „cererea [de constatare a condamnărilor cu caracter politic] este imprescriptibilă, fiind scutită de taxă de timbru, iar competenţa de soluţionare aparţine tribunalului, secţia civilă, în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată”, tribunalul verificându-şi astfel competenţa, judecata se face „în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice” şi cu „participarea obligatorie a procurorului”.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
Conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009, legea „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor cărora li s-a
recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. potnvH O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care se încadrează în preseze- e art. 1, 3 şi 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâr judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care aj obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a prezente eg. c„ condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) Ut. a), b) sau cj reclamantul V.C. înscriindu-se printre persoanele îndreptăţite să beneficieze de pre.e:e_ e acestei legi speciale.
Având în vedere starea de fapt şi de drept reţinută mai sus rc^aJa constatat că cererea reclamantului privind acordarea daunelor morale este "t£~e ată. urmând să fie admisă.
Cu privire la cuantumul daunelor morale ce urmează să fie accdate tribunalul a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 eg - torul a prevăzut că „la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral sufer c condamnare’’, respectiv, „la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretu!ji-lege nr 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ultenoare şi al OU.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
S-a constatat că reclamantul nu a beneficiat de alte măsuri -ezaratorii, decât de pensia de serviciu, care poate eventual să acopere o parte am ce _a ciul material suferit de acesta după vârsta pensionării, reţinându-se că nici autorităţile regimului comunist nu i-au acordat despăgubiri morale, deşi au recunoscut condamnarea pe nedrept şi prejudiciul moral suferit prin executarea pedepsei şi privarea de libertate.
Potrivit art. 505 C. pr. pen., privind „Felul şi întinderea reparaţiei .la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei oh asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă"
Alin. (2) din acelaşi articol prevede că „reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere on în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel phvat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală”.
Alin. (4) prevede că „reparaţia este, în toate cazuhle, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice”.
Astfel, evaluarea despăgubirilor necesare compensării prejudiciului moral, suferit în urma condamnării, a fost făcută pe baza următoarelor criterii: a) pretium doloris (daune morale, constând în dureri fizice sau psihice, suferite de cel în cauză); b) pretium pulchritudinis (daune morale pentru prejudiciul estetic, vătămări şi leziuni ce aduc atingere armoniei fizice sau înfăţişării persoanei în cauză); c) pretium affectionis (daune morale pentru prejudicii prin ricoşeu, suferinţe psihice determinate de despărţirea faţă de o persoană iubită, precum au fost soţia şi fetiţa reclamantului de faţă); d) „prejudiciul de agrement”, „prejudiciul hedonist” sau „loss of amenity’ (daune morale pentru restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţiile materiale şi spirituale pe care aceasta i le poate oferi; imposibilitatea de a desfăşura o viaţă socială normală şi de a se manifesta liber, fără constrângeri create de condamnarea ilegală la care a fost supus); e) daune morale pentru valorile morale lezate, precum: afectarea situaţiei familiale, profesionale şi sociale, afectarea pregătirii profesionale, afectarea posibilităţii de a contribui, material şi spiritual, la creşterea şi educarea copilului, în primii săi ani de educaţie; f) daune morale pentru prejudicii care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane, precum: suportarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări, făcute prin adresarea directă folosind apelative sau expresii jignitoare, cum este cazul în speţă, aşa cum s-a arătat pe larg, mai sus.
La stabilirea acestui prejudiciu, nu în ultimul rând, tribunalul a avut în vedere şi aspectul că, în practica judiciară: în cauza Pantea c. României, 2003, CEDO, pentru un an, au fost stabilite daune de 40.000 euro; în cauza privind pe numitul M.T., pentru 3 ani de torturi din partea organelor de securitate (1986-1989), au fost stabilite despăgubiri de 100.000 lei; în cauza Fozobuz, pentru 5 ani de detenţie grea, a fost stabilită o despăgubire de 380.000 euro, iar în cauza L.O., pentru 8 ani de închisoare, ÎCCJ a României a stabilit o despăgubire de 500.000 euro.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, criteriile menţionate, precum şi consecinţele concrete ale măsurii abuzive şi nedrepte a condamnării reclamantului privind: profesia şi cariera acestuia, actele de umilinţă psihică şi profesională, de suferinţe fizice şi psihice, suportate în timpul detenţiei de 5 ani şi 14 zile, precum şi actele de suferinţă, discreditare şi izoiare pe plan social şi familial pe care le-a suportat după eliberare, tribunalul a apreciat ca fiind o despăgubire morală rezonabilă şi relativ suficientă, suma de 1.200.000 lei (un milion două sute mii lei), pe care o stabileşte cu titlu de daune morale. în favoarea reclamantului şi în sarcina Statului Român, reprezentând echivalentul a cca. 300.000 euro.
Conform art. 274 C. pr. civ., Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost obligat şi la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariu pentru avocat.
împotriva sentinţei civile nr. 25 din 14 ianuarie 2010, au formulat apel reclamantul V.C. şi pârâţii Statul Român, prin MFP, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, în recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa, în sensul că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 166 C. pr. civ. şi art. 1201 C. civ., ignorând efectele unor hotărâri anterioare prin care apelantului i-au fost înlăturate efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare şi reparat prejudiciul suferit. în mod greşit tribunalul a apreciat că reclamantul nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii, decât de pensia de serviciu, în cauză nefiind incidente prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, reţinute, întrucât reclamantul a beneficiat atât de pensia de serviciu, cât şi de indemnizaţia acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiind stinse efectele condamnării penale prin sentinţa penală nr. 81 din 25 aprilie 1969, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 60/1969.
Reţinerile instanţei, cu privire la neacoperirea prejudiciului produs reclamantului, nu sunt reale şi însoţite de înscrisuri în acest sens: nu s-a făcut dovada cheltuielilor făcute de către intimat pentru limitarea prejudiciului, nu s-a făcut dovada echivalentului câştigului din muncă de care acesta s-a considerat lipsit prin fapta ilicită a reprezentanţilor Statului Român sau a câştigului pe care a fost împiedicat să-l dobândească prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii de muncă.
Instanţa de fond s-a limitat a generaliza prejudiciul, acordând o sumă de 300.000 euro ca despăgubire fără însă a arăta în concret pentru fiecare valoare pretins atinsă care este cuantumul despăgubirilor acordate în concret, de ce s-au acordat şi argumentele avute în vedere la pronunţare.
Tribunalul Vâlcea nu a avut în considerare faptul că nu au fost prezentate înscrisuri cu privire la certitudinea prejudiciului încercat, ci, dimpotrivă, s-a dat o eficienţă mai mare depoziţiei martorilor, contrar art. 1169-1191 C. civ.
Sentinţa civilă nr. 25 din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 261 pct. 3 şi 5 C. pr. civ., pentru că nu sunt arătate susţinerile Statului Român prin reprezentantul său, nu sunt indicate apărările şi susţinerile recurentului din concluziile scrise, în practicaua hotărârii finale, încheierea separată nefiindu-le comunicată.
Se mai critică soluţia şi sub aspectul obligării recurentului la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, din perspectiva art. 273 alin. (3) C. pr. civ., care permite judecătorilor să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau faţă de munca îndeplinită de avocat.
în recursul său, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea a criticat sentinţa, în esenţă, pentru aceea că s-a acordat reclamantului o despăgubire exagerat de mare, de 300.000 euro, hotărârea instanţei fiind motivată aproape în exclusivitate pe declaraţiile reclamantului şi martorilor. Aceasta face abstracţie de repere importante din istoria României care au făcut, după anul 1989, obiectul dezbaterilor în societatea civilă şi în forurile politice şi instituţionale din România.
Recurentul nu neagă dreptul reclamantului la reparaţii pentru condamnarea nedreaptă şi pentru suferinţele îndurate în închisoare, însă, în anii următori, şi-a recâştigat demnitatea şi respectul semenilor. Aşa cum precizează martorul D.T., reclamantul a lucrat în comerţ şi a fost lider sindical în organizaţia sindicală din întreprinderea comercială de alimentaţie publică din Rm. Vâlcea.
în redobândirea acestui statut a fost determinantă chiar achitarea dispusă prin sentinţa penală nr. 81/25 aprilie 1969 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 60/1969 prin care a fost anulată sentinţa de condamnare nr. 76 din 10.40.1959, rămasă definitivă prin decizia nr. 239 din 13 mai 1959.
Recurentul mai subliniază că reclamantul a folosit toate posibilităţile oferite de legislaţia în vigoare, până la apariţia Legii nr. 221/2009, celor aflaţi în situaţia sa: facilităţile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 ce au constat într-o indemnizaţie care la început a fost de 1.000.000 lei vechi lunar, după care s-a majorat periodic, în luna iunie 2008 ajungând la 10.000.000 lei vechi lunar, care s-a adăugat pensiei legale după perioada activă, când a fost încadrat în muncă.
în recursul său, reclamantul V.C. a criticat sentinţa în sensul că instanţa a admis în parte acţiunea, acordând suma de 1.200.000 lei, adică aproape 300.000 euro, din cei 500.000 euro solicitaţi.
Este drept că instanţa, fiind învestită cu o cerere pentru acordare de daune morale, nu avea criterii pentru a putea cuantifica cu exactitate prejudiciul suferit, dar nu există niciun temei pentru diminuarea sumei solicitate, putându-se observa cu uşurinţă că soluţia nu este motivată din acest punct de vedere, al reducerii daunelor morale solicitate.
Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate şi având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea a constatat că toate apelurile sunt nefondate, fiind respinse pentru următoarele considerente comune:
Prima critică din apelul declarat de pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice, vizează presupusa încălcare, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 166 C. pr. civ. şi art. 1201 C. civ., susţinându-se că instanţa de fond ar fi ignorat efectele unor hotărâri anterioare prin care apelantului i-a fost înlăturat efectele hotărârii judecătoreşti de condamnare şi reparat prejudiciul suferit.
într-adevăr, raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat, ca efect al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, puterea de lucru judecat, expresie a prezumţiei absolute de adevăr stabilit de organele jurisdicţionale în urma unei judecăţi şi care poate fi impus în câmpul relaţiilor juridice în speţă, pe calea excepţiei puterii lucrului judecat, este aceea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceloraşi chestiuni litigioase.
însă, pentru ca lucrul judecat să existe este necesară îndeplinirea triplei identităţi: de părţi, obiect şi cauză, identitate care, în cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nu este îndeplinită.
Astfel, după executarea unei părţi din pedeapsa închisorii în condiţii deosebit de grele, în temeiul sentinţei penale nr. 76 din 10 aprilie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a ll-a Militare Bucureşti, această hotărâre a fost anulată prin sentinţa penală nr. 81/25 aprilie 1969 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, fiind reju-decat fondul şi achitaţi inculpaţii, inclusiv reclamantul V.C.
Pentru perioada în care reclamantul s-a aflat în detenţie, fiind lipsit de veniturile pe care le-ar fi putut realiza, la solicitarea sa, Statul Român a fost obligat ulterior să-i achite venitul minim de care a fost lipsit pe perioada încarcerării şi cheltuieli de judecată.
însă, hotărârea a fost desfiinţată în anul 1970, urmare a recursului promovat de Statul Român.
Distinct de aceasta, reclamantului i-a fost respinsă încă o cerere, formulată în baza art. 504 C. pr. pen., reţinându-se că demersul său nu a fost făcut în termenul legal de 18 luni de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de achitare, astfel încât, acesta nu a beneficiat de repararea prejudiciului încercat pe perioada şi ulterior condamnării.
Prin urmare, soluţionarea prezentei acţiuni, în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nou intrate în vigoare, nu poate fi împiedicată de existenţa, de temeiul juridic şi de finalitatea demersurilor anterioare ale reclamantului, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, nefiind îndeplinită identitatea de obiect sau de cauză cerută în mod imperativ de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. pr. civ. Mai mult, excepţia autorităţii de lucru judecat raportată la aceeaşi judecată din 1969-1970, a mai fost pusă în discuţie de către Statul Român în procesul anterior, în care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea vizând plata daunelor materiale, pe art. 504 C. pr. pen., fiind respinsă în mod irevocabil.
A doua critică din apelul declarat de Statul Român s-a constatat a fi, de asemenea, nefondată.
Apelantul a pretins că, în cauză, nu ar fi incidente prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, întrucât reclamantul ar fi beneficiat atât de pensie de serviciu, cât şi de indemnizaţia acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiind stinse astfel efectele condamnării penale suferite de acesta, iar cuantumul daunelor morale acordate nu este justificat de temeinicia probelor administrate la solicitarea acestuia.
însă, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009 aplicabil în speţă, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, situaţie în care se regăseşte şi reclamantul, poate solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 [alin. (1) lit. a) din art. 5 sus-menţionat].
Distinct, alin. (4) din acelaşi text legal subliniază că prezenta lege se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile de Decretul-lege nr. 118/1990, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi, printre altele, persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire prezenta lege şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac. până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
Or, contrar celor susţinute de apelant, este evident că reclamantul nu a beneficiat până în acest moment de vreunul dintre drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c) ale art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar de pensia de care a beneficiat reclamantul, ca urmare şi a admiterii acţiunii sale de recunoaştere a vechimii în muncă şi a vechimii neîntrerupte în muncă şi în aceeaşi unitate, în temeiul dispoziţiilor Decretului-lege nr. 118/1990, pentru perioada de 5 ani şi 13 zile în care s-a aflat în detenţie, instanţa de fond a ţinut seama, astfel cum reiese din considerentele sentinţei apelate
în ceea ce priveşte critica privind cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant în urma condamnării, care se circumscrie atât apelului declarat de reclamantul V. C. şi de pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi Statul român, Curtea a constatat, văzând modul în care instanţa de fond a ajuns la stabilirea unei despăgubiri de 1.200.000 lei (RON). că acesta a fost în mod corect determinat, concluziile probatoriului legal administrat concordând cu criteriile enunţate de tribunal şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, fără a relua considerentele hotărârii apelate, Curtea a observat că tribunalul a enumerat criteriile pe care le-a avut în vedere la determinarea despăgubirilor, precizând în paralel motivele pentru care situaţia de fapt a reclamantului s-a încadrat în aceste criterii, cu referire concretă la probele administrate procedând la o corectă cuantificare a despăgubirilor morale care i se cuvin reclamantului în raport de jurisprudenţa instanţei supreme din România care concordă cu cea a instanţei europene, neimpunându-se majorarea ori reducerea acestora.
Deosebit, contrar susţinerilor apelantului Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Curtea a considerat necesar a sublinia că, faţă de evoluţia socială, spirituală şi profesională pe care reclamantul a avut-o după eliberarea din detenţie reieşită şi din probele administrate, se poate concluziona că numai eforturile acestuia au dus la recâştigarea demnităţii şi respectului celor din jur, iar recunoaşterea de care se bucură reclamantul în prezent, chiar dacă nu în domeniul iniţial de activitate, rezultat al eforturilor proprii, nu poate constitui în niciun caz un motiv de reducere a cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal.
Nefondată s-a reţinut a fi şi critica apelantului Statul Român, vizând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1169-1191 şi 1193 C. civ.
Este evidentă eroarea în care se află apelantul, când susţine că „cel care a formulat o cerere în judecată pentru o sumă mai mare de 250 lei, chiar de ar voi a-şi restrânge cererea la 250 lei, nu va fi primit a-şi înfăţişa dovada prin martori”.
Textele legale sus-menţionate vizează situaţia în care pretenţiile reclamantului ar deriva dintr-un act juridic, a cărui dovadă, în privinţa efectelor pe care le-ar putea produce înţelegerea dintre părţi, se poate face doar cu respectarea anumitor condiţii, în timp ce, în cauză, pretenţiile reclamantului derivă dintr-un fapt juridic care a produs, pe lângă consecinţe juridice, constând în condamnarea şi executarea unei pedepse de 5 ani de închisoare în condiţii deosebit de grele, şi consecinţe sociale, familiale, profesionale, materiale şi spirituale, regimul juridic sub aspectul probatoriului încuviinţat şi administrat în cea de-a doua ipoteză, nefiind condiţionat doar de proba cu înscrisuri.
Tot nefondată s-a constatat şi critica privind încălcarea art. 261 pct. 3 şi 5 C. pr. civ., cu referire la neindicarea susţinerilor apelantului Statul Român în practicaua hotărârii finale, respectiv în încheierea de amânare a pronunţării din 7 ianuarie 2010.
Lecturând consemnările grefierului de şedinţă, care reprezintă partea introductivă a încheierii respective (aflată la dosarul de fond), Curtea a reţinut că aceasta cuprinde concluziile tuturor părţilor, precum şi solicitarea reprezentantului apelantului Statul Român de a fi amânată pronunţarea pentru depunerea de note scrise.
Distinct de aceasta, Curtea a observat că în considerentele sentinţei apelate, instanţa de fond, chiar dacă nu a redat în extenso conţinutul concluziilor scrise depuse de apelant, a expus pe larg motivele pentru care au fost înlăturate susţinerile pârâtului Statul Român, şi, în cuprinsul unei motivări pertinente, complete, concrete, convingătoare şi accesibile, a expus raţionamentul juridic prin care, la starea de fapt reţinută, a aplicat norma de drept şi a ajuns la soluţia pronunţată.
Ultimul motiv de apel al pârâtului Statul Român a fost respins ca nefondat.
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. pr. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau faţă de munca îndeplinită de avocaţi, fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic dintre avocat şi clientul său.
însă, în cauză, Curtea a reţinut că onorariul de 1.000 lei plătit de reclamant apărătorului său, pentru asistenţa juridică acordată pe parcursul celor şase termene de judecată în primă instanţă, în vederea administrării probatoriului, raportat şi la complexitatea cauzei şi munca depusă de avocat, nu este nicidecum nepotrivit de mare, ci chiar modic, nefiind justificată o reducere a acestuia.
Faţă de cele reţinute mai sus, în temeiul art. 296 C. pr. civ., Curtea a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul V.C. şi pârâţii Statul Român, prin MFP (reprezentat de DGFP Vâlcea), şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 25 din 14 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. 2399/90/2009, pe care a menţinut-o ca legală şi temeinică.
| ← Inadmisibilitatea recursului declarat împotriva unei decizii... | împărţirea unui bun în natură. Atribuirea bunului unuia... → |
|---|
