Neinvocarea nulităţilor raportului de expertiză la prima zi de înfăţişare după depunerea lucrării şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, ceea ce atrage sancţiunea decăderii.

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (I)

- Codul de procedură civilă: art. 108 alin. (3), art. 212

Potrivit art. 212 alin. (2) C. pr. civ., expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen de judecată după depunerea lucrării. Aceasta înseamnă că normele care reglementează condiţiile în care trebuie să se invoce orice neregularitate şi să se formuleze obiecţiuni la raportul de expertiză au caracter dispozitiv.

Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C. pr. civ., neinvocarea nulităţilor raportului la prima zi de înfăţişare după depunerea lucrăm şi înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancţiunea decăderii. Or, la termenul din 21 noiembrie 2007, când se puteau face obiecţiuni la raportul de expertiză, pârâta nu a înţeles să critice în vreun mod concluziile raportului.

Prin intermediul căilor de atac declarate împotriva sentinţei, nu se poate cere refacerea unei expertize efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, atâta timp cât la prima judecată părţile nu au formulat obiecţiuni. Este drept că fiind în cadrul unui partaj, se impune a fi supusă partajului valoarea reală a bunului, însă, la judecata apelului nu se readministrează întreg probatoriul, ci se verifică doar judecata din primă instanţă în limitele învestirii, drepturile procesuale trebuind exercitate cu bună credinţă de către părţi.

(Decizia civilă nr. 416/R-MF din 11 martie 2010)

Prin cererea înregistrată la data de 2 februarie 2007 pe rolul Judecătoriei Piteşti, reclamantul N.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.A.C. partajarea bunului imobil apartament cu nr. 35, situat în Piteşti, judeţul Argeş, în cotă majoritară de contribuţie în ceea ce-l priveşte, respectiv 80%, iar pentru pârâtă în cotă de 20%.

în motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că apartamentul în discuţie le-a fost vândut părţilor de către părinţii acestuia, fără ca preţul să fie plătit, iar după separarea în fapt pârâta nu a mai contribuit cu nimic.

Legal citată, pârâta a formulat întimpinare şi cerere reconvenţională, arătând că solicită partajarea bunului imobil menţionat în acţiunea introductivă în cote egale, atribuirea acestuia reclamantului-pârât cu obligarea la plata unei sulte corespunzătoare, motivat de împrejurarea că imobilul de partajat a fost dobândit şi plătit de părţi ca urmare a unor bunuri cumpărate şi înstrăinate succesiv de părţi, în timpul căsătoriei, respectiv a apartamentului situat în Mioveni, judeţul Argeş, şi a garsonierei situate în Piteşti, judeţul Argeş. A mai menţionat pârâta-reclamantă că a fost silită să înstrăineze garsoniera socrilor săi, consimţământul său la încheierea tranzacţiei fiind viciat, că a realizat şi aceasta venituri din salariu şi ca reprezentant A. şi că după despărţirea în fapt a părţilor a achitat jumătate din ratele lunare datorate BCR.

Pe cale reconvenţională a solicitat completarea masei partajabile cu bunuri mobile cuprinse în anexa 1 la cerere.

Prin încheierea interlocutorie din 28 mai 2008, instanţa a admis în principiu acţiunea şi a constatat că soţii au dobândit în timpul căsătoriei în cotă de 65% reclamantul-pârât şi 35% pârâta-reclamantă, imobilul cu nr. 35, situat în Piteşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că prin sentinţa civilă nr. 2392 din 8 iunie 2005 pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost desfăcută căsătoria părţilor prin divorţ, perioada de referinţă privind regimul matrimonial al comunităţii de bunuri fiind între 30 octombrie 1994 - 25 august 2005.

Din coroborarea declaraţiilor martorilor audiaţi cu înscrisurile depuse a rezultat ca părţile au cumpărat şi apoi înstrăinat o serie de imobile, astfel ajungând să cumpere apartamentul supus partajării. S-a reţinut însă că, spre deosebire de martorii reclamantului-pârât, martorii pârâtei-reclamante nu au putut să afirme cu certitudine că părinţii reclamantului-pârât ar fi contribuit sau nu la bunăstarea părţilor. în schimb, martorii reclamantului-pârât au afirmat că părţile nu au achitat preţul cuvenit părinţilor reclamantului pentru apartamentul în speţă.

S-a mai reţinut că părţile au înstrăinat la data de 27 septembrie 1999 apartamentul situat în Mioveni, judeţul Argeş, cu suma de 25.000.000 ROL pentru ca la data de 15 februarie 2000 să cumpere un autoturism Dacia 1310. Un an mai târziu, respectiv la data de 2 aprilie 2001, părţile au mai cumpărat şi nuda proprietate asupra garsonierei situate în Piteşti, judeţul Argeş, pentru ca numai ulterior acestui moment, la data de 2 iunie 2001, să înstrăineze autoturismul cu suma de 27.000.000 ROL.

La nici o jumătate de an, părţile au mai cumpărat şi apartamentul proprietatea părinţilor reclamantului, apartament central cu trei camere, printr-o convenţie realizată cu aceştia, în sensul dobândirii de către ei a nudei proprietăţi aparţinând părţilor cu care împărţeau practic proprietatea garsonierei din str. C. Practic, părţilor le-a fost pus la dispoziţie un apartament în zona centrală în schimbul unei garsoniere în cartier mai puţin central. Deşi suma menţionată în contractul autentificat face dovada deplină până la înscrierea în fals, s-a reţinut că părţile nu au făcut dovezi privind plata efectivă a sumei şi nici dovezi în sensul că ar fi putut susţine o astfel de plată din veniturile realizate, având în vedere că este vorba de o sumă substanţială pe care părţile nu o puteau deţine decât din activităţi uşor de probat. împrumuturile au fost contractate, astfel cum susţin ambele părţi, de către acestea în vederea realizării de îmbunătăţiri, şi nu în vederea achiziţionării propriu-zise a imobilului. Mai mult, aşa cum s-a arătat mai sus, martorii reclamantului-pârât au afirmat că părţile nu au achitat preţul cuvenit părinţilor reclamantului pentru apartamentul în speţă.

Datorită acestei evidenţe nu s-a putut reţine contribuţia egală a soţilor la dobândirea bunului imobil, dar nici contribuţia de 80% solicitată.

Prin sentinţa civilă nr. 4213 din 2 iulie 2008, Judecătoria Piteşti a admis acţiunea, a dispus sistarea comunităţii de bunuri a soţilor şi a omologat raportul de expertiză în varianta I, sens în care lotul nr. 1 a fost atribuit reclamantului N A. format din imobilul apartament cu nr. 35, situat în Piteşti, judeţul Argeş, în valoare de 229.516 lei, cu plata unei sulte lotului nr. 2 în cuantum de 80.330,6 RON, iar lotul nr. 2 a fost atribuit pârâtei R. (L.) A.C. compus din sulta primită de la lotul nr. 1 în sumă de 80.330,6 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca parte componentă a acestei sentinţe atât încheierea de admitere în principiu din 28 mai 2008, cât şi lucrarea de specialitate ing. G.M., din care rezulta că a fost identificat şi evaluat apartamentul în litigiu la suma de 229.516 lei.

Faţă de cota de contribuţie reţinută prin încheierea interlocutorie din 28 mai 2008, instanţa a dispus realizarea unor variante de lotizare, reţinându-se că bunul supus partajării nu este comod partajabil în natură.

Instanţa, în temeiul art. 36 alin. (1) C. fam. raportat la art. 6731 C pr. civ., faţă de împrejurarea că reclamantul este în posesia bunului de partajat, că apartamentul în discuţie a aparţinut părinţilor acestuia şi că a fost înstrăinat părţilor în condiţiile încheierii interlocutorii din 28 mai 2008, văzând şi cota de contribuţie reţinută prin aceeaşi încheiere în favoarea reclamantului, a admis cererea acestuia de a ieşi din indiviziune şi a omologat raportul de expertiză în varianta I.

împotriva acestei sentinţe şi a încheierii interlocutorii din 28 mai 2008 a declarat apel pârâta R.A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A arătat apelanta că, în ceea ce priveşte cotele reţinute de instanţa de fond, acestea nu reflectă realitatea, astfel că în mod nejustificat a fost stabilită o cotă de 35% pentru apelantă atâta timp cât aceasta a probat contribuţia sa substanţială la achiziţionarea bunurilor comune, toate acestea pe lângă realizarea tuturor atribuţiunilor casnice, cât şi creşterea şi educarea copiilor. Apartamentul în cauză a fost dobândit de soţi cu contribuţie comună, iar susţinerile potrivit cu care preţul nu s-a plătit sunt nereale, contrazise chiar de actul în sine ce a fost întocmit de un notar public şi care nu poate fi combătut prin simple declaraţii de martori care au perceput informaţii în mod indirect tocmai de la familia reclamantului.

Tot astfel, a arătat apelanta că chiar dacă apartamentul în cauză a fost achiziţionat de la părinţii reclamantului, aceasta nu înseamnă că preţul nu a fost plătit, neexistând nicio probă care să răstoarne puterea probantă a actului autentic, nepu-tându-se face aplicarea art. 31 C. fam., subrogaţia reală presupunând înlocuirea juridică a unui bun cu altul.

Cât priveşte sulta stabilită, apelanta a arătat că valoarea de piaţă a apartamentului stabilită prin expertiză nu este cea reală, preţul de piaţă a unui apartament similar fiind de peste 100.000 euro, situaţie de notorietate.

S-a solicitat refacerea raportului de expertiză în apel, actualizarea preţului stabilit de prima instanţă conform nivelului actual al pieţii, urmând ca la stabilirea valorii reale de circulaţie să se aibă în vedere şi preţurile practicate pe piaţa liberă în vânzările dintre persoane fizice, amplasarea imobilului, preţul la care s-au vândut apartamente asemănătoare.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul-intimat a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în esenţă că din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că veniturile intimatului au fost de circa 3 ori mai mari decât cele ale apelantei, pasivul căsătoriei fiind suportat în exclusivitate de acesta, sprijinit de părinţii săi în achiziţionarea de servicii sau amenajarea imobilului în litigiu. La dosar au fost depuse numeroase înscrisuri din care rezultă contribuţia substanţială a reclamantului la achiziţionarea bunurilor comune, aşa încât cotele de contribuţie reţinute de prima instanţă sunt corecte.

La judecata în apel, tribunalul, în raport de criticile formulate, prin încheierea de şedinţă din 12 februarie 2009, a încuviinţat pentru apelantă proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică de evaluare a apartamentului în litigiu în raport de valoarea de piaţă la momentul soluţionării cauzei, lucrarea fiind realizată de expertul P.G. desemnat în condiţiile art. 202 C. pr. civ. prin tragere la sorţi.

Tribunalul Argeş, prin decizia civilă nr. 74/A/MF din 20 mai 2009, a admis apelul, a schimbat încheierea de admitere în principiu din 28 mai 2008, în sensul constatării contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune, a schimbat şi sentinţa în sensul atribuirii apartamentului reclamantului-pârât şi al obligării acestuia la plata sultei de 144.949,5 lei către apelantă şi au fost compensate cheltuielile de judecată ale părţilor.

în adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut în esenţă că foştii soţi au cumpărat de la vânzătorii N.E. şi N.D. - părinţii reclamantului - apartamentul situat în Piteşti, judeţul Argeş, compus din trei camere de locuit şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 63,75 mp - imobil ce face obiectul partajului de faţă - la preţul de 140.000.000 lei vechi, sumă pe care vânzătorii au declarat că au primit-o integral anterior perfectării actului, menţiune ce se regăseşte inclusă în conţinutul actului sus arătat.

Rezultă, din înscrisurile depuse la dosar, că reclamantul N.A. împreună cu intimata-reclamantă R.A.C., după vânzarea apartamentului din Colibaşi au cumpărat apartamentul din str. C., pe care l-au înstrăinat părinţilor reclamantului la preţul sus arătat, după care, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 92 din 8 noiembrie 2001 de Biroul Notarului Public Piteşti, reclamantul N.A. şi apelanta R A C. (fostă N.) au cumpărat de la vânzătorii N.E. şi N.D. - părinţii reclamantului - apartamentul situat în Piteşti, judeţul Argeş, compus din trei camere de locuit şi dependinţe, cu

o suprafaţă utilă de 63,75 mp - imobil ce face obiectul partajului de faţă - la preţul de 140.000.000 lei vechi.

Despre cele arătate mai sus au declarat şi martorii audiaţi la cererea părţilor, martori care au arătat pe de o parte că banii cu care soţii au cumpărat apartamentul în litigiu proveneau din salariile acestora, că pârâta avea loc de muncă şi realiza venituri şi din alte activităţi, că aceasta spunea că a plătit rate la împrumuturile din timpul căsătoriei, iar, pe de altă parte, că de la părinţii reclamantului se ştie că ratele după desfacerea căsătoriei au fost plătite de reclamant, că aceştia au ajutat moral părţile şi cu bani pentru diverse scopuri.

în ceea ce priveşte criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ cu privire la bunurile comune, tribunalul a reţinut că nu s-a făcut proba că reclamantul a avut o contribuţie mai mare decât pârâta, împărţirea bunurilor făcându-se astfel în părţi egale. Este real că la dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că reclamantul a contractat împrumuturi de bani pentru amenajare apartament, însă această împrejurare nu este de natură a spori cota de contribuţie a acestuia la dobândirea bunurilor atâta vreme cât legea a asimilat contribuţiei la dobândirea bunurilor şi munca femeii depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, în speţa de faţă instanţa a ţinut seama şi de faptul, pe de o parte, că părţile au doi copii minori şi, pe de altă parte, că pe lângă munca depusă în gospodărie şi pentru creşterea acestora pârâta realiza venituri din muncă şi din alte activităţi.

De aceea, tribunalul, pentru considerentele arătate, a considerat că în mod greşit instanţa de fond prin încheierea de admitere în principiu din 28 mai 2008, în lipsa unor dovezi clare, a reţinut o contribuţie neegală a părţilor la dobândirea apartamentului în litigiu, aşa încât această încheiere a fost schimbată, constatându-se o contribuţie egală a părţilor la dobândirea bunului.

Cât priveşte valoarea de piaţă a apartamentului supus partajului care a făcut obiectul celei de-a doua critici aduse de apelantă, tribunalul, în verificarea acestui aspect, ţinând cont şi de caracterul devolutiv al apelului, a încuviinţat prin încheierea din 12 februarie 2009 efectuarea unui raport de expertiză cu obiectivul de a evalua apartamentul în litigiu în raport de valoarea de piaţă la momentul soluţionării cauzei, obiecţiunile reclamantului-intimat în sensul că s-a procedat la o supraevaluare a apartamentului fiind neîntemeiate întrucât cu un an înainte un alt expert a evaluat acelaşi apartament la suma de 229.516 lei, ştiut fiind că valorile imobiliare erau în acea perioadă în continuă creştere.

în conformitate cu prevederile art. 299 C. pr. civ. şi respectarea termenului legal, împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul N.C., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. pr. civ., art. 312 alin. (3) şi (5) C. pr. civ., precum şi art. 6739 C. pr. civ.

De asemenea, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil.

Se susţine că decizia civilă atacată este nelegală deoarece în mod greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtei în ceea ce priveşte a doua critică, şi anume valoarea apartamentului supus partajului, în condiţiile în care la prima instanţă pârâta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat de expert G.M.. de unde rezultă că pârâta şi-a însuşit preţul, astfel că acest motiv trebuia respins ca rămas fără obiect.

în ceea ce priveşte stabilirea cotei fiecărui soţ cu privire la bunurile comune, instanţa de apel, în mod nelegal a modificat aceste cote reţinând o cotă de 50% pentru fiecare soţ. Motivarea instanţei de apel este nelegală, în sensul că nu a putut statua, în mod concret, care este contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea apartamentului şi că recurentul a probat că a avut o contribuţie financiară mai mare decât pârâta pentru dobândirea acestui apartament.

Precizează recurentul că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care a rezultat faptul că lunar acesta a realizat de trei ori venituri mai mari decât ale soţiei, că a contractat personal şi a achitat singur trei credite diferite pentru acest imobil şi că a fost ajutat de părinţii săi care le-au dat apartamentul şi au contribuit cu bani.

Aceste înscrisuri nu au fost analizate şi înlăturate de instanţa de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei pentru că nu s-a putut stabili în mod concret contribuţia sa, deşi existau înscrisuri clare în acest sens, în speţă operând prevederile art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3) şi (5), precum şi art. 6739 C. pr. civ.

Mai mult, instanţa de apel în mod nelegal, când stabileşte cota fiecărui soţ în cauză, se raportează la literatura juridică şi jurisprudenţă, deşi acestea nu sunt obligatorii şi nu face apel la lege şi la înscrisurile de la dosar, depuse de recurent care „nu sunt elocvente”, deşi în baza rolului activ conform art. 129 C. pr. civ., avea datoria să stăruie prin orice mijloace legale pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii pentru a pronunţa o hotărâre corectă.

De asemenea, se susţine că hotărârea pronunţată de tribunal este nelegală, deoarece schimbă în mod greşit încheierea de admitere în principiu şi sentinţa pronunţată de judecătorie cu motivarea lipsei unei dovezi clare, fără să arate de unde provine „neclaritatea” şi în condiţiile în care în primă instanţă s-au administrat toate categoriile de probe: înscrisuri, interogatorii, expertiză şi martori şi mai mult concluziile raportului de expertiză au fost însuşite de ambele părţi procesuale, neexistând obiecţiuni.

Tribunalul nu a avut în vedere, atunci când a stabilit o altă cotă decât cea statuată de judecătorie, şi anume 50% pentru fiecare soţ, în loc de 65% pentru reclamant şi 35% pentru pârâtă, că prima instanţă, la fel ca şi instanţa de apel, a reţinut la stabilirea cotei că pârâta R.A.C. a realizat unele venituri prin alte activităţi (sume pe care le folosea doar în interes personal) şi i-a fost cuantificată în bani munca depusă în gospodărie, adică au avut în vedere aceleaşi criterii.

în considerentele hotărârii pronunţate de tribunal, atacate de recurent, se reţine o greşită ordine cronologică a actelor de vânzare-cumpărare a imobilelor şi astfel se precizează că a cumpărat apartamentul din str. C. pe care l-a înstrăinat părinţilor săi, după care prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 92 din 8 noiembrie 2001 încheiat la BNP, a cumpărat de la părinţii săi apartamentul din litigiu.

Recurentul arată că imobilul din strada C. l-a vândut părinţilor în anul 2005, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 491 din 6 aprilie 2005, act aflat la dosar, adică ulterior anului 2001 şi contractului de vânzare-cumpărare nr. 92 din 8 noiembrie 2001, şi nu înainte, aşa cum în mod greşit a reţinut tribunalul.

Rezultă încă o dată că tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii şi nu a cercetat fondul cauzei, încurcând şi succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare ce au legătură cu speţa de faţă şi nu i-a admis obiecţiunile la raportul de expertiză formulate.

Recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin prima critică, întemeiată pe dispoziţiile art 304 pct. 9 C. pr. civ., se susţine că decizia civilă atacată este nelegală deoarece în mod greşit instanţa de apel a dispus refacerea raportului de expertiză în sensul evaluării apartamentului supus partajului, în condiţiile în care la prima instanţă pârâta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat, şi-a însuşit preţul, astfel că acest motiv trebuia respins ca rămas fără obiect.

Critica este fondată, faţă de dispoziţiile art. 212 alin. (2) C. pr. civ., potrivit cu care apelanta a fost îndreptăţită şi a avut posibilitatea să ceară refacerea raportului de expertiză în condiţiile în care considera că evaluarea apartamentului supus partajării este necorespunzătoare.

Astfel, la instanţa de fond, la termenul din data de 14 noiembrie 2007, apărătorul pârâtei a solicitat termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, amânându-se judecata cauzei pentru data de 21 noiembrie 2007, dată la care nu a formulat obiecţiuni, achiesând la concluziile expertului.

Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin. (3) C. pr. civ., neinvocarea nulităţilor raportului la prima zi de înfăţişare după depunerea lucrării şi înainte de a se fi pus concluzii în fond atrage sancţiunea decăderii. Or, la termenul din 21 noiembrie 2007, când se puteau face obiecţiuni la raportul de expertiză, pârâta nu a înţeles să critice în vreun mod concluziile raportului.

Prin intermediul căilor de atac declarate împotriva sentinţei, nu se poate cere refacerea unei expertize efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, atâta timp cât la prima judecată părţile nu au formulat obiecţiuni. Este drept că, fiind în cadrul unui partaj, se impune a fi supusă partajului valoarea reală a bunului, însă la judecata apelului nu se readministrează întreg probatoriu, ci se verifică doar judecata din primă instanţă în limitele învestirii, drepturile procesuale trebuind exercitate cu bună credinţă de către părţi.

Toate celelalte critici formulate de recurent sunt nefondate.

Astfel, prin critica referitoare la stabilirea cotelor de dobândire a bunurilor comune, recurentul face o trecere în revistă a probelor administrate, susţinând că instanţa de apel a apreciat greşit situaţia de fapt, aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii şi care nu pot face obiectul verificării în calea de atac a recursului, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond.

în ceea ce priveşte motivarea instanţei privitoare la stabilirea cotei de dobândire a bunurilor comune prin raportare şi la doctrină, nu poate constitui un motiv de nele-galitate atâta timp cât s-a motivat în sensul că, nefiind dovedită o contribuţie suplimentară de către recurent nu s-a răsturnat prezumţia de contribuţie egală, prevăzută de art 30 C. fam., argumentele folosite şi trimiterea la jurisprudenţă şi doctrină fiind în sensul de a lămuri pe deplin situaţia.

Referitor la critica privind greşita soluţionare de către tribunal a obiecţiunilor la raportul de expertiză formulate de recurent urmează a se constata că aceasta este rămasă fără obiect, faţă de soluţia adoptată de Curte, în sensul admiterii primei critici, care are ca efect menţinerea raportului de expertiză efectuat la prima instanţă.

Se mai critică şi greşita interpretare a probelor din punct de vedere cronologic, însă şi acest aspect nu poate fi încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., deoarece vizează modalitatea de apreciere şi interpretare a probelor, aspect ce ţine de netemeinicia hotărârii şi care, aşa cum am arătat, scapă controlului instanţei de casare, soluţia pronunţată de tribunal fiind din acest punct de vedere în concordanţă cu probele administrate.

Fiind întemeiată numai critica privind greşita refacere a raportului de expertiză, urmează ca, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 312 C. pr. civ., să fie admis recursul, casată decizia şi stabilirea loturilor în funcţie de valoarea apartamentului stabilită de prima instanţă, respectiv de 229.516 lei, ceea ce determină un alt cuantum al sultei, respectiv de 114.758 lei, la care va fi obligat recurentul, sumă ce reprezintă cota de 50% din masa partajabilă.

Va fi menţinută în rest decizia, iar potrivit dispoziţiilor art. 274 C. pr. civ., va fi obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.

← Noţiunea de imobil trecut fără titlu în proprietatea statului		Necompetenţa Agenţiei Naţionale pentru Restituirea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Neinvocarea nulităţilor raportului de expertiză la prima zi de înfăţişare după depunerea lucrării şi înainte de a se fi pus concluzii în fond, ceea ce atrage sancţiunea decăderii.