Nerespectarea de către instanţa de fond a îndrumării instanţei de recurs. Conflict de competenţă. Consecinţe
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 315
Fără obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor.
Dacă judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi obligaţi să se supună îndrumărilor instanţei de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluţia ce a fost desfiinţată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac şi la prelungirea soluţionării cauzelor în mod nepermis şi astfel s-ar încălca cerinţa soluţionării proceselor într-un „termen rezonabil" prevăzută la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(...) Instanţa de fond nu mai poate, chiar dacă i s-ar părea greşită soluţia instanţei de control judiciar, pune în discuţie soluţia acesteia, mai mult, exercitând nepermis un control judiciar al apelului (recurs) în sensul reţinerii că nu ar fi existat motive de admitere a căii de atac (...).
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 24 din 74 iunie 2007)
Prin încheierea din 5 martie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a dispus în baza art. 221 C. pr. civ. sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului
1 Bucureşti cu privire la posibilitatea săvârşirii infracţiunii de sustragere de înscrisuri din dosarul nr. 7474/299/2004 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (reînregistrat sub nr. 3355/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare); s-a dispus comunicarea încheierii
Parchetului însoţită de copii de pe referatul arhivarului aplicat pe verso-ul filei 68 din dosarul nr. 7474/29912004 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, de pe filele 1, 7, 47, 59-62, 68, 74,157,159 din dosarul 25262/3/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, de pe filele 2-4 din dosarul nr. 240/2004 al Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti; s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale în privinţa refacerii înscrisurilor constatate dispărute în considerentele deciziei civile nr. 1890 din 10 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, s-a declinat competenţa materiala de refacere a înscrisurilor dispărute către Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competentă în privinţa refacerii înscrisurilor dispărute; s-a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti pentru emiterea regulatorului de competentă în privinţa refacerii înscrisurilor dispărute; s-a dispus în baza art. 21 C. pr. civ. suspendarea judecării cauzei formulate de reclamantul C.C. în contradictoriu cu pârâţii V.M.A. şi V.G. până la emiterea regulatorului de competenţă de către Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această încheiere s-a reţinut de instanţă că prin decizia civilă nr. 1896/10 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a casat cu trimitere spre rejudecare dosarul nr. 7474/299/2004 (dosar vechi nr. 8260/2004) în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 3269 din 6 aprilie
2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
în considerentele deciziei se arată că modificarea sentinţei în recurs nu este posibilă fără administrarea probei expertizei (inadmisibilă în recurs conform art. 305 C. pr. civ.) şi a casat sentinţa pentru administrarea acestei probe şi solicitarea şi a altor înscrisuri (de la unitatea medicală) dar şi refacerea unor înscrisuri dispărute.
Prin încheierea din 5 martie 2007, se reţine de judecătorie că deşi se cunosc dispoziţiile art. 315 C. pr. civ., analizează faptul că problema înscrisurilor dispărute nu a fost motiv de apel şi constată ivit conflictul negativ de competentă pentru chestiuni de ordin administrativ referitor la faptul cărei instanţe (tribunal sau judecătorie) îi revine competenţa asupra procedurii prevăzute de art. 583 C. pr. civ.
Declină competenţa materială de refacere a înscrisurilor constatate dispărute către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Competenţa de soluţionare a cauzei revine judecătoriei.
Este de remarcat, că judecătoria era instanţa care urma să soluţioneze procesul în fond după casare.
în această situaţie, aşa cum corect se arată într-o frază din motivarea încheierii, erau pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 315 C. pr. civ.
în acest sens s-au făcut precizări prin Decizia nr. 332 din 27 noiembrie 2001 a Curţii Constituţionale (obligatorie pentru instanţă) publicată în Monitorul Oficial nr. 113 din 12 februarie 2002 şi printre care se arată:
„Fără obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea controlului, de asigurare a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor.
Dacă judecătorii de la instanţa de fond nu ar fi obligaii să se supună îndrumărilor instanţei de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise soluţia ce a fost desfiinţată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor atac şi la prelungirea soluţionării cauzelor în mod nepermis şi astfel s-ar încălca cerinţa soluţionării proceselor într-un termen rezonabil prevăzută la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale".
Cu alte cuvinte nu se mai poate (chiar dacă i s-ar părea greşită soluţia instanţei de control judiciar) pune în discuţie soluţia acesteia, mai mult, exercitând nepermis un control judiciar al apelului (recurs) în sensul că nu ar fi existat asemenea motive (declinând competenţa a indicat şi secţia ce trebuia să soluţioneze, atribut ce ar fi revenit conducerii instanţei) depăşind atribuţiile cu care a fost învestită.
Este cert că potrivit art. 315 C. pr. civ. judecătorii fondului trebuiau să se conformeze deciziei de casare şi nu să „analizeze" şi să pună în discuţie competenţa cu privire la aspecte ce au făcut analiza acestei decizii a instanţei de control judiciar şi croindu-se astfel un fals conflict negativ de competenţă, în loc să procedeze la soluţionarea cauzei conform îndrumărilor primite şi a dispoziţiilor legale.
Ca atare, se stabileşte ca fiind competenta cu soluţionarea cauzei judecătoria, mai precis Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, căreia cauza i-a fost trimisă după casare spre rejudecare. (T.C.)
| ← Necomunicarea motivelor de apel. Nulitatea hotărârii | Nulitate. Nesemnarea încheierii de dezbateri de către un... → |
|---|
