Obligaţie de a face. Termenul legal de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Data începerii curgerii acestui termen. Caracterul termenului. Cheltuieli de judecată. Reducerea cuantumului onorariului de avocat, distinct de neacordar
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, republicată, art. 25 alin. (1)
H.G. nr. 498/2003, pct. 23.1
1. Termenul de 60 de zile, reglementat de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării, curge de la data depunerii acestei notificări, cu excepţia cazului în care notificarea nu a fost însoţită de actele doveditoare sau de cazul în care actele doveditoare depuse sunt apreciate de unitatea deţinătoare ca insuficiente în fundamentarea şi emiterea dispoziţiei de restituire, în aceste din urmă situaţii, operând o prorogare a termenului de 60 de zile, în sensul că acesta va începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, de la data completării actelor doveditoare sau de la data comunicării de către persoana îndreptăţită că nu posedă actele solicitate în completarea celor depuse odată cu notificarea, cu condiţia ca unitatea notificată să comunice în termen de 60 zile necesitatea completării documentaţiei.
Caracterul imperativ al termenului de soluţionare a notificării rezultă din chiar modul de redactare al normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (...) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe (...)”, acceptarea unei teze contrare nesocotind intenţia legiuitorului, dedusă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001, aceea de soluţionare cu celeritate a cererilor de restituire ce intră sub incidenţa acestei legi, şi lăsarea, exclusiv la latitudinea unităţii deţinătoare, a duratei soluţionării cererilor de restituire.
2. Fiind dovedite cheltuielile de judecată efectuate în cauză şi existând o cerere de acordare a acestora, partea care a căzut în pretenţii trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată, aplicabilitatea art. 274 alin. (3)
C. pr. civ., care dă dreptul instanţei de judecată să micşoreze onorariile avocaţiale, ori de câtre ori constată, motivat, că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, nu poate susţine soluţia de respingere a acestei cereri, întrucât art. 274 alin. (3)
C. pr. civ. permite numai micşorarea onorariilor avocaţiale, iar nicidecum înlăturarea totală a acestora.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 946 din 22 mai 2007)
NOTĂ: H.G. nr. 498/2003 a fost abrogată prin H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 227 din 3 aprilie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 2424 din 7 aprilie 2006, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din Camera de Consiliu de la 22 mai 2006, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea modificată, formulată de reclamantul R.C. împotriva pârâtei P.M.B., dispunând obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată cu privire la notificarea nr. 952/14 februarie 2002, înregistrată sub nr. 24346 din 14 februarie 2002 şi să plătească reclamantului cheltuieli de judecată, în cuantum de 1300 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a răspunde în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 la notificarea de restituire formulată de reclamant, deşi acesta, în calitate de persoană îndreptăţită, a înţeles să depună toate actele doveditoare necesare.
împotriva sentinţei de fond a declarat apel pârâtul M.B.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1254 din 25 septembrie 2006, a respins apelul ca nefondat, precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că în aplicarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, pct. 23.1 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 stabileşte că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire curge, după caz, fie de la data formulării notificării, atunci când actele doveditoare au fost depuse odată cu notificarea, fie de la data la care aceste acte au fost depuse, atunci când depunerea lor este ulterioară depunerii notificării.
De asemenea, tribunalul a reţinut că pct. 23.1 din Norme prevede şi instituţia prorogării termenului pentru îndeplinirea obligaţiei stabilite de art. 25 din Legea nr. 10/2001, sub condiţia ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Având în vedere că pârâtul nu a făcut dovada prorogării exprese sau tacite a termenului de 60 de zile, nerezultând din probele administrate că a solicitat notificatorului completarea dosarului de restituire, tribunalul a apreciat, prin raportare la dispoziţiile normative enunţate anterior, că în speţă termenul de 60 de zile a început să curgă de la data notificării şi că depăşirea lui de către unitatea deţinătoare face aplicabile dispoziţiile art. 1073-1075 C. civ., ceea ce justifică legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe.
Relativ la cheltuielile de judecată la care pârâtul a fost obligat în primă instanţă, s-a apreciat că acestea au fost stabilite corect, neimpunându-se să fie reduse în baza art. 274 alin. (3) C. pr. civ., faţă de durata procesului şi prestaţia avocatului.
în ceea ce priveşte cererea intimatului de a-i fi acordate cheltuielile de judecată în apel, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, considerând, pe de o parte, că un onorariu de avocat de 1500 RON nu se justifică în raport de numărul de termene din apel şi de complexitatea cauzei, iar pe de altă parte că acest onorariu nici nu a fost dovedit, întrucât chitanţa nr. 10611426 din 25 septembrie
2006 nu cuprinde nici un element din care să reiasă că a fost eliberată pentru plata onorariului aferent dosarului de apel.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de ambele părţi.
I. în recursul său, pârâtul M.B. a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel, cu consecinţa obligării sale nelegale la emiterea unei dispoziţii motivate asupra notificării de restituire (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.).
Dezvoltând acest motiv, recurentul a arătat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prevede un termen de 60 de zile pentru îndeplinirea de către unitatea deţinătoare a obligaţiei de a se pronunţa asupra notificării de restituire, termen ce are două date de referinţă, respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele doveditoare, termenul de soluţionare a notificării curge de la data depunerii acesteia, în caz contrar, termenul curge de la data depunerii actelor doveditoare.
Mai mult, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 impun persoanei îndreptăţite să depună, alături de notificare şi actele doveditoare, o precizare în sensul că nu mai deţine alte probe, pronunţarea unităţii deţinătoare asupra notificării de restituire fiind, deci, condiţionată de această declaraţie expresă a persoanei îndreptăţite.
Cum, în speţă, reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu a făcut dovada existenţei unei astfel de precizări, solicitarea de obligare a unităţii deţinătoare să emită dispoziţie de restituire apare cel puţin ca prematură.
De altfel, termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării este un termen de recomandare, dispoziţia legală care îl prevede - art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - având caracter dispozitiv, iar nu imperativ, aşa încât depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care se dovedeşte că depăşirea termenului s-a făcut în mod culpabil şi a creat un prejudiciu persoanei îndreptăţite, împrejurări ce nu au fost dovedite în cauză.
II. Recurentul-reclamant a criticat decizia tribunalului sub aspectul modului de soluţionare a cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului.
Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea soluţiei pe cheltuieli de judecată (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.), arătând că a făcut dovada onorariului de avocat suportat în apel cu chitanţa de plată a onorariului de avocat, emisă în baza contractului de asistenţă juridică încheiat cu avocatul său.
Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, iar pentru această activitate avocatul are dreptul la onorariu, element care trebuie menţionat obligatoriu în cuprinsul contractului de asistenţă juridică, conform art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat.
Aşadar, cuantumul onorariului plătit de client avocatului său este stabilit prin contractul de asistenţă juridică, iar depunerea în proces a originalului chitanţei de plată a onorariului, emisă în baza contractului de asistenţă juridică, naşte prezumţia că acesta este onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică pentru respectiva cauză.
De aceea, faţă de depunerea originalului chitanţei de plată a onorariului de avocat, instanţa de apel nu putea socoti ca nedovedite cheltuielile de judecate aferente apelului, putând cel mult să solicite, în exercitarea rolului activ, prezentarea contractului de asistenţă juridică pentru a determina conţinutul raportului juridic stabilit între avocat şi clientul său.
Pe de altă parte, recurentul a arătat că instanţa de apel nu putea nici să înlăture în întregime onorariul de avocat, numărul termenelor de judecată acordate şi complexitatea cauzei reprezentând criterii de micşorare a onorariului de avocat şi nicidecum de înlăturare, în întregime, a onorariului de avocat; oricum în cauză nu s-ar fi justificat nici măcar reducerea onorariului de avocat, în condiţiile în care avocatul a făcut demersuri în interesul clientului său, iar partea adversă nu a solicitat reducerea onorariului.
Ca înscris nou, recurentul-reclamant a înfăţişat instanţei contractul de asistenţă juridică nr. 1 din 2 septembrie 2006, probă ce i-a fost încuviinţată în baza art. 305 C. pr. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul pârâtului M.B.:
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea din septembrie 2005 a legii), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
în explicitarea dispoziţiilor legale enunţate, Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.C. nr. 498/2003 (în vigoare la data soluţionării în fond şi în apel a cauzei, astfel încât în raport de ele se va exercita şi controlul judiciar în recurs), prevăd, la pct. 23.1, că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire are două date de referinţă, respectiv, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Potrivit aceloraşi norme, prima dată de referinţă - data depunerii notificării -este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptăţită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă şi a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe -pct. 23.1 alin. (3).
în aplicarea celei de-a doua date de referinţă - data depunerii actelor doveditoare
- pct. 23.1 alin. (4) din Norme precizează că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptăţite, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptăţită nu posedă actele solicitate având semnificaţia prorogării termenului de 60 de zile pentru soluţionarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de ta depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptăţită.
Din dispoziţiile normative enunţate anterior rezultă că termenul de 60 de zile în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării curge de la data depunerii acestei notificări, afară de cazul în care notificarea nu a fost însoţită de actele doveditoare sau de cazul în care actele doveditoare depuse sunt apreciate de unitatea deţinătoare ca insuficiente în fundamentarea şi emiterea dispoziţiei de restituire, în aceste din urmă situaţii operând o prorogare a termenului de 60 de zile, în sensul că acesta va începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare, respectiv de la data completării actelor doveditoare sau de la data comunicării de către persoana îndreptăţită că nu posedă actele solicitate în completarea celor depuse odată cu notificarea.
în speţă, este cert dovedit faptul că reclamantul a depus odată cu notificarea de restituire actele doveditoare de care a înţeles să se prevaleze în soluţionarea acesteia.
Astfel, notificarea de restituire nr. 952 din 14 februarie 2002 împreună cu actele doveditoare, a căror individualizare s-a făcut în cuprinsul notificării, au fost înregistrate la P.M.B. la data de 14 februarie 2002, ele regăsindu-se, în copie, la filele 16,19, 43-46, 53-57 din dosarul de fond nr. 27.282/2/2005 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că unitatea notificată ar fi comunicat titularului notificării, în intervalul de 60 zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23.1 alin. (4) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, situaţie în care, potrivit aceloraşi dispoziţii, prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligaţiei de soluţionare a notificării nu poate opera, ceea ce înseamnă că unitatea deţinătoare trebuia să emită decizie/dispoziţie motivată în 60 de zile de la data primirii notificării, pe baza actelor anexate acesteia, fără a se putea degreva
de această obligaţie pe motiv că notificatorul nu a precizat expres că nu mai deţine alte acte doveditoare.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţa de apel a concluzionat că în speţă data de referinţă în calcularea termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 25 alin. (1) după republicarea din septembrie 2005 a legii] era aceea a depunerii notificării, astfel că unitatea deţinătoare era obligată să soluţioneze notificarea în 60 de zile de la primirea ei, pe baza actelor depuse de reclamant odată cu notificarea.
întrucât notificarea de restituire a fost înregistrată la P.M.B. la data de 14 februarie 2002, conform vizei de înregistrare de pe notificarea aflată în copie la fila 16 dosar fond, iar recurentul-pârât nu a soluţionat-o în termen de 60 de zile de la acest moment şi, de altfel, nici până în prezent, soluţia primei instanţe de obligare a unităţii deţinătoare la executarea acestei îndatoriri pe temeiul art. 1073 C. civ. apare a fost confirmată corect în apel, pe baza interpretării şi aplicării judicioase a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată).
Recurentul-pârât a contestat şi natura termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susţinând că acesta este un simplu termen de recomandare, aşa încât depăşirea lui nu poate atrage obligarea unităţii deţinătoare la emiterea deciziei de restituire.
Teza susţinută de recurent nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluţionare a notificării rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (...) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe (...)".
Mai mult, prin acceptarea unei asemenea teze s-ar nesocoti intenţia legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001, aceea de soluţionare cu celeritate a cererilor de restituire ce intră sub incidenţa acestei legi, ceea ce a impus şi stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluţionare a notificării este un termen de recomandate ar însemna, în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unităţii deţinătoare durata soluţionării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare, determinată fie de neglijenţă, fie de rea-credinţă, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptăţite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege, după cum corect s-a reţinut şi în apel.
Faţă de considerentele prezentate, Curtea constată că, în cauză, nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., astfel că recursul pârâtului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. pr. civ.
II. Cu privire la recursul reclamantului:
Acest recurs poartă exclusiv asupra soluţiei de respingere a cererii reclamantului de a-i fi acordate cheltuielile de judecată aferente fazei procesuale a apelului.
Soluţia contestată este, într-adevăr, greşită, pe de o parte, pentru că reclamantul, ca parte care câştigase procesul, având deci vocaţie la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. pr. civ., făcuse dovada cheltuielilor de judecată suportate în apel, iar, pe de altă parte, pentru că nu existau motive de reducere a onorariului de avocat, conform art. 274 alin. (3) C. pr. civ.
Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, chitanţa nr. 1061426 din 25 septembrie 2006, aflată la fila 8 din dosarul de apel, făcea dovada neîndoielnică a onorariului de avocat plătit de reclamant pentru asistenţa juridică ce i-a fost acordată de avocatul P.A.C. în faza procesuală a apelului.
Faptul că chitanţa nr. 1061426 din 25 septembrie 2006 fusese eliberată pentru plata onorariului de avocat aferent apelului cu care tribunalul fusese învestit rezulta din menţiunile făcute în cuprinsul său, conform cărora suma de 1500 RON reprezintă onorariu de avocat plătit de reclamantul R.C. avocatului P.A.C. unite cu împuternicirea avocaţială nr. 1 din 25 septembrie 2006 (fila 9 dosar apel), care atestă dreptul avocatului P.A.C. de a acord asistenţă juridică reclamantului în dosarul nr. 27282/2/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, respectiv în faza procesuală a apelului.
Dincolo de aceste elemente, care erau suficiente pentru a permite tribunalului să reţină ca dovedit onorariul de avocat suportat de reclamant în apel, în recurs s-a prezentat şi contractul de asistenţă juridică care a stat la baza emiterii împuternicirii avocaţiale nr. 1 din 25 septembrie 2006 şi a chitanţei de plată a onorariului de avocat nr. 1061426/25 septembrie 2006; contractul de asistenţă juridică nr. 1 din 2 septembrie 2006 prevede drept onorariu convenit de avocatul P.A.C. şi clientul său R.C. suma de 1500 RON pentru asistenţă juridică în dosarul nr. 27282/2/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, confirmându-se o dată în plus că onorariul achitat cu chitanţa nr. 1061426 din 25 septembrie 2006 era aferent asistenţei juridice acordate reclamantului R.C. în faza procesuală a apelului.
Aşa fiind, în mod greşit tribunalul a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului, acesta făcând dovada certă a cheltuielilor de judecată suportate în apel, compuse din onorariu de avocat în cuantum de 1500 RON; cât timp reclamantul a cerut să i se plătească cheltuielile de judecată de către apelantul-pârât, care a căzut în pretenţii faţă de el prin respingerea apelului şi cât timp reclamantul a dovedit cheltuielile de judecată suportate în apel, condiţiile art. 274 alin. (1) C. pr. civ. erau îndeplinite, ceea ce obliga instanţa de apel să-i admită cererea de cheltuieli de judecată.
în ceea ce priveşte limita admiterii acestei cereri, este de observat că deşi art. 274 alin. (1), (3) C. pr. civ. dă dreptul instanţei de judecată să micşoreze onorariul avocaţial ori de câtre ori constată motivat că acesta este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, în speţă condiţiile textului nu erau întrunite, neputându-se aprecia că onorariul de avocat de 1500 RON, suportat de reclamant în apel, ar fi fost nepotrivit de mare în raport de complexitatea pricinii şi de prestaţia avocatului, în condiţiile în care, în afara concluziilor orale susţinute în combaterea apelului pârâtului, avocatul reclamantului a făcut şi alte demersuri în interesul clientului său, prezentând instanţei dovezi ce au concurat şi ele la soluţia de respingere a apelului, după cum rezultă din practicaua şi considerentele deciziei recurate.
De aceea, nici argumentul subsidiar reţinut de tribunal, acela că onorariul de avocat de 1500 RON este nejustificat de mare pentru faza apelului, nu poate susţine soluţia de respingere a cererii reclamantului de cheltuieli de judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât art. 274 alin. (3) C. pr. civ. permite numai micşorarea onorariilor de avocaţi, iar nicidecum înlăturarea totală a acestora.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea apreciază că soluţia tribunalului de respingere a cererii reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. pr. civ., ceea ce face operant motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
în consecinţă, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (2) şi (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va admite recursul reclamantului şi va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe apelantul-pârât M.B. la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant R.C., urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., Curtea va obliga pe recurentul-pârât M.B. la 700 lei cheltuieli de judecată în recurs către recurentul-reclamant, reţinând că recurentul-pârât a căzut în pretenţii faţă de partea adversă prin respingerea cererii sale de recurs şi că recurentul-reclamant a făcut dovada cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală cu chitanţa de onorariu de avocat nr. 1061439 din 6 aprilie 2007. (B.Ţ.)
| ← Obligaţia desfiinţării lucrărilor executate fără... | Partaj al imobilului, solicitat de creditorul personal al unui... → |
|---|
