Partaj al imobilului, solicitat de creditorul personal al unui soţ. Alegerea variantei de împărţire, în funcţie şi de intereselor creditorului
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 673’-6731
C. fam., art. 33
într-un litigiu, instanţa trebuie să ţină seama de interesele tuturor părţilor aflate în conflict şi să le protejeze pe cele ale părţii vătămate.
Procedura partajării imobilului, la care a apelat creditorul, este una extremă şi la care legiuitorul i-a recunoscut accesul, tocmai pentru a-i proteja drepturile, faţă de toate acele situaţii în care debitorii ar refuza plata creanţei, s-ar sustrage sau s-ar afla într-o imposibilitate de efectuare a unei plăţi directe a acesteia, motiv pentru care nici o variantă de partajare a bunului care aparţine şi debitorului său, nu ar fi de conceput într-o manieră de natură să obstaculeze şansele acestuia de recuperare grabnică a creanţei.
Varianta atribuirii în întregime în natură, a bunului imobil, soţiei debitorului şi faptul de a dispune de o sumă echivalentă cu sulta ce s-ar cuveni soţului debitor, din care acesta ar putea plăti datoria creditorului, nu poate fi acceptată, de vreme ce chiar şi în varianta de atribuire a imobilului, către soţul debitor, soţia, ce lasă de înţeles că ar dispune de această sumă, nu plăteşte ea datoria creditorului, pentru a salva în acest fel bunul de la scoaterea la vânzare silită.
Dacă s-ar adopta soluţia partajării bunului în natură, în cote ideale de 1/2, şansele intimatului-creditor de a-şi recupera creanţa pe seama bunurilor debitorului său, ar fi zădărnicite, căci nimeni nu ar manifesta interesul achiziţionării la licitaţie, a unei cote de 1/2 dintr-un apartament în suprafaţă utilă mică, cu siguranţă imposibil de partajat în natură.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 2035 din 29 noiembrie 2007)
Prin sentinţa civilă nr. 435 din 28 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul nr. 144/269/2007, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Ş.P. împotriva pârâţilor V.M. şi V.N., s-a constatat că pârâţii sunt coproprietari în devălmăşie asupra apartamentului situat în Municipiul Olteniţa, judeţ Călăraşi, s-a dispus partajarea apartamentului în cotă de 1/2 pentru fiecare pârât, a fost atribuit apartamentul pârâtului V.M., acesta din urmă fiind obligat să plătească pârâtei V.N. sulta cuvenită pentru cota sa de 1/2 din bun, pârâtul V.M. fiind obligat să suporte şi cheltuielile de judecată în cuantum de 80 lei.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că reclamantul are calitatea de creditor al pârâtului V.M., izvorâtă din sentinţa penală nr. 110 din 23 februarie 2005 a Judecătoriei Olteniţa şi din decizia penală nr. 203/A din 15 martie 2005 a Tribunalului Călăraşi, prin care pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului 200.000.000 lei vechi, în solidar cu SC A. SA şi suma de 436.601.450 lei vechi, urmând a fi plătită de pârât singur.
S-a reţinut, de asemenea, că pârâtul nu a executat de bună-voie obligaţia şi că apartamentul supus partajării, constituie bunul proprietatea comună a sa şi a soţiei sale, astfel că, pentru a fi urmărit pe cale silită, se impune mai înainte partajarea acestuia.
Apelul declarat de pârâţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 81/A a Tribunalului Călăraşi, reţinându-se că o executare silită prin poprirea veniturilor realizate de apelantul V.M., nu ar fi oportună pentru creditor, în raport de cuantumul mic al salariului acestuia şi nivelul ridicat al creanţei, fapt de natură a-l pune în situaţia pe creditor de a-şi putea realiza creanţa integral, abia după zeci de ani.
în privinţa modalităţii de partajare aleasă, s-a arătat că în acest caz, nu pot funcţiona criteriile de partajare uzuale, fiind vorba despre o procedură de executare silită, cu specificul său, iar pentru asigurarea condiţiilor de creştere a copilului minor al apelanţilor, în favoarea soţului nedebitor s-a prevăzut dreptul de a primi o cotă de 1/2 din valoarea apartamentului.
împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs apelanţii.
în motivarea recursului lor, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. pr. civ., s-a solicitat modificarea celor două hotărâri şi respingerea cererii de chemare în judecată pentru următoarele considerente:
- apartamentul în litigiu ar fi trebuit împărţit în natură, în cote ideale de 1/2 între cei doi recurenţi, astfel încât copilul minor al acestora să aibă un spaţiu adecvat în care să convieţuiască. S-a învederat instanţei că recurenţii au divorţat, iar în urma divorţului, minora a fost atribuită recurentei V.N.;
- executarea silită pornită de intimat, este legal să se facă prin înfiinţarea unei popriri pe veniturile recurentului V.M., care a şi consemnat la CEC, pe numele creditorului diverse sume de bani, în vederea îndestulării creanţei sale;
- soluţia legală şi normală ar fi fost aceea a atribuirii în natură a apartamentului recurentei V.N., iar din sulta pe care ar fi plătit-o lui V.M., acesta să poată să-şi plătească datoria faţă de creditor.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
Astfel, nici una din criticile formulate de recurenţi nu demonstrează nelegalitatea hotărârilor pronunţate în cauză.
în primul rând, cei doi recurenţi susţin că era mai adecvat adoptarea în cauză, fie a unei soluţii de partajare în natură, a imobilului proprietatea lor, în cote ideale de 1/2, pentru ca intimatul să-şi realizeze creanţa doar pe seama acestei cote, fie a soluţiei de atribuire în natură, în întregime, a bunului recurentei V.N., din sulta datorată de aceasta soţului, acesta din urmă având posibilitatea plăţii datoriei creditorului.
Susţinerile recurenţilor însă propun o abordare unilaterală a cazului dedus judecăţii, exclusiv din prisma interesului lor şi cu nesocotirea totală a drepturilor şi intereselor creditorului păgubit, aflat într-o situaţie de imposibilitate sau, cel puţin, de dificultate a recuperării creanţei sale.
Este evident că dacă s-ar fi optat pentru soluţia partajării bunului în natură, în cote ideale de 1/2, şansele intimatului-creditor de a-şi recupera creanţa pe seama bunurilor debitorului său, ar fi fost zădărnicite, căci nimeni nu ar fi putut manifesta interesul achiziţionării la licitaţie, a unei cote de 1/2 dintr-un apartament în suprafaţă utilă de 53,20 mp, cu siguranţă imposibil de partajat în natură.
Pe de altă parte, dacă în varianta atribuirii în întregime în natură, a bunului imobil, recurentei V.N., aceasta ar dispune de o sumă echivalentă cu sulta ce s-ar fi cuvenit soţului debitor, din care acesta ar fi putut plăti datoria creditorului, nu se înţelege de ce chiar şi în varianta de partajare adoptată de instanţă în cauză, recurenta, care lasă de înţeles că ar dispune de această sumă, nu plăteşte ea datoria creditorului pentru a salva în acest fel bunul, de la scoaterea la vânzare silită.
în realitate, recurenţii văd în aceste alte variante de partajare, modalităţi de a zădărnici eforturile intimatului-creditor de a-şi recupera creanţa, ceea ce nu poate fi admis, căci într-un litigiu, instanţa trebuie să ţină seama de interesele tuturor părţilor aflate în conflict şi să le protejeze pe cele ale părţii vătămate.
Nu trebuie uitat că procedura la care a apelat în pricina de faţă, intimatul-creditor este una extremă şi la care legiuitorul i-a recunoscut accesul tocmai pentru a-i proteja lui drepturile, faţă de toate acele situaţii în care debitorii ar refuza plata creanţei, s-ar sustrage sau s-ar afla într-o imposibilitate de efectuare a unei plăţi directe a acesteia, motiv pentru care nici o variantă de partajare a bunului ce aparţine şi debitorului său nu ar fi de conceput într-o manieră de natură să obstaculeze şansele acestuia de recuperare grabnică a creanţei.
Cât priveşte posibilitatea recuperării creanţei creditorului pe calea popririi înfiinţate asupra veniturilor realizate de debitorul V.M., Curtea observă în primul rând că acest aspect nu prezintă relevanţă faţă de obiectul pricinii şi, în al doilea rând, că potrivit prevederilor art. 3714 C. pr. civ., modalitatea de recuperare silită a unei creanţe este lăsată la latitudinea creditorului, el putând conveni cu debitorul, în tot cursul executării silite, ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.
Cum dovada intervenirii unui astfel de acord nu s-a făcut, acţiunea de faţă dând expresie voinţei legitime de recuperare integrale şi într-un termen rezonabil a creanţei de către creditor, Curtea nu poate găsi în această critică un motiv de infirmare a soluţiei adoptate în cauză.
Pentru considerentele arătate, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat. (HM.)
| ← Obligaţie de a face. Termenul legal de soluţionare a... | Partaj bunuri comune. Natura juridică a subvenţiilor agricole.... → |
|---|
