Prescripţia extinctivă prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Repunerea în termenul de prescripţie. Cauză temeinic justificată
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 1 alin. (1), art. 19
Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (5)
Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, neexercitarea dreptului la acţiune, în sens material, în termenul prevăzut de lege, atrage stingerea sau pierderea dreptului la acţiune.
Raţiunea instituirii acestei sancţiuni stă în conduita culpabilă a titularului dreptului subiectiv care nu a depus toate diligenţele ce stau în puterea sa pentru a-şi valorifica dreptul.
Când titularul dreptului invocă cauze temeinic justificate care l-au împiedicat să exercite acţiunea în termenul legal, în baza art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 poate cere repunerea în termenul de prescripţie.
Cererea de repunere în termen poate fi intentată, conform art. 19 alin. (2) din acelaşi act normativ, în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
în cazul actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate abuziv la stat, dreptul la acţiunea în nulitatea acestora, se prescrie în termen de un 1 an şi 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Necunoaşterea de către fostul proprietar a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu fostul chiriaş, deoarece nici Primăria Municipiului Bucureşti şi nici unitatea specializată în realizarea vânzărilor nu a comunicat faptul vânzării apartamentului din litigiu, deşi prin adresa înaintată instanţei, au fost indicate celelalte contracte de vânzare-cumpărare având ca obiect restul apartamentelor din acelaşi imobil, constituie o împrejurare, care, fără a avea gravitatea forţei majore, reprezintă o piedică relativă, dar suficientă pentru repunerea reclamantului în termenul de prescripţie.
Termenul de o lună curge de la data încunoştinţării reclamantului despre încheierea contractului de vânzare-cumpărare, căci din acest moment a încetat cauza care l-a împiedicat să ceară constatarea nulităţii contractului.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1162 din 5 iunie 2007)
Prin cererea din 5 mai 2003, reclamanţii V.M. şi L.M. i-au chemat în judecată pe pârâţii S.R. prin M.F.P., M.B. prin P.C., SC T.A.L. SA, R.G. şi R.N., solicitând următoarele:
- repunerea în termenul de exercitare a acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum este reglementat prin art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001;
- nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 8950 din 26 martie 1999;
- revendicarea imobilului situat în Bucureşti,
în motivare, a arătat că imobilul în litigiu a fost naţionalizat baza Decretului nr. 92/1950, act normativ neconstituţional în raport de prevederile art. 8 şi art. 11 din Constituţia României din anul 1948, care garantează dreptul de proprietate privată asupra imobilelor.
Preluarea la stat s-a făcut din patrimoniul autorului lor, I.M.L., decedat la 24 iunie 1973, devenit proprietar prin adjudecarea definitivă a acestuia la data de 7 iulie 1932.
Despre cumpărarea apartamentului din litigiu au aflat abia la 17 martie 2003 când, într-un alt proces, SC T.A.L. SA a făcut instanţei cunoscut acest fapt.
în drept, şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, art. 480 şi art. 948 C. civ.
Pârâţii au invocat excepţiile tardivităţii cererii de repunere în termenul de prescripţie şi a prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin sentinţa civilă nr. 2878 din 30 martie 2005, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a hotărât următoarele:
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.B., invocată de pârât;
- a admis excepţia de tardivitate a cererii de repunere în termenul de prescripţie specială prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 formulată de reclamanţi şi a respins, ca tardiv, acest capăt de cerere;
- a admis excepţia prescrierii dreptului la acţiune;
- a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 8950 din 26 martie 1999, ca fiind prescris;
- a admis capătul de cerere privind revendicarea obligându-i pe pârâţi să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul din litigiu, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul R.N., respectiv încăperile nr. 10,12,14 şi în comun 13.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au introdus cererea de repunere în termenul de prescripţie în termen de o lună de la data împlinirii acestuia (14 august 2002), astfel încât, cererea astfel formulată este tardivă. Drept urmare, capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din litigiu este prescris în raport de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au făcut dovada că sunt titularii dreptului de proprietate asupra apartamentului din litigiu, dobândit prin moştenire de la autorul L.M.I., care la rându-i a devenit proprietarul întregului imobil prin licitaţie publică. De asemenea, a reţinut că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia a fost preluat imobilul, este contrar articolului 10 din Constituţia României din anul 1948.
în consecinţă, a reţinut temeinicia capătului de cerere privind revendicarea în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 şi art. 481 C. civ. şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Sentinţa a fost atacată cu apel de către reclamanţi şi pârâţii SC T.A.L. SA, R.G. şi R.N.
Prin decizia civilă nr. 1173 din 1 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a decis următoarele:
- a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active;
- a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-pârâţi R.N. şi R.G. împotriva sentinţei civile nr. 2878 din 30 martie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi;
- a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC T.A.L. SA în contradictoriu cu reclamanţii;
- a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii M.B., prin P.G., M.F.P., SC T.A.L. SA, R.N. şi R.G.;
- a schimbat în parte sentinţa apelată;
- a admis cererea reclamanţilor de repunere în termen şi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune;
- a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare;
- a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
în considerente, tribunalul a reţinut că, greşit prima instanţă a stabilit începutul curgerii termenului de intentare a cererii de repunere în termenul de prescripţie la data de 14 august 2002, căci acest termen începe să curgă de la data încetării cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, astfel cum se statuează prin art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
în speţă, reclamanţii nu puteau afla decât de la SC T.A.L. SA despre vânzarea apartamentului în litigiu către pârâţii - persoane fizice. Or, acest fapt a fost posibil de-abia la data de 10 aprilie 2003, când PS3B - DE - Direcţia de Impozite şi Taxe Locale (în dosarul nr. 9571/2002 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 9680 din 2 octombrie 2003), a comunicat instanţei că pentru imobilul din str. P.S. nr. 7 figurează impuşi numiţii S.l. şi E., iar pentru imobilul situat în Bucureşti figurează N.T., R.G. şi R.N., aceştia din urmă devenind proprietari în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 8950 din 26 martie 1999, încheiat cu SC T.A.L. SA.
Cum SCT.A.L. SA, prin adresa nr. 2638 din 15 iunie 2001 SCT.A.L. SA Bucureşti, a comunicat reclamantei V.M. că, numai V.l. şi S.E. figurează ca proprietari, asupra imobilului susmenţionat, nu li se poate imputa reclamanţilor, nedepunerea diligenţelor necesare în vederea cunoaşterii situaţiei juridice a imobilului. Comunicarea făcută prin adresa nr. 2638 din 15 iunie 2001, emisă de SCT AL SA, s-a apreciat ca având caracterul unei piedici în exercitarea acţiunii, până la data de 10 aprilie 2003, când a fost depus istoricul de rol fiscal.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat, s-a reţinut că acesta este nul, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Normele Metodologice de aplicare, întrucât de prevederile acestei legi puteau beneficia doar chiriaşii care aveau un contract de închiriere valabil închejat la data intrării în vigoare a legii. Or, contractul de închiriere care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat între pârâţi la data de 10 septembrie 1998.
Cum actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale susmenţionate, buna-credinţă a părţilor contractante este exclusă, ceea ce face ca acesta să fie nul.
Răspunzând motivelor de apel, privind inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la revendicare, instanţa a reţinut că nerecunoaşterea dreptului de exercitare a acţiunii în revendicare este contrară dreptului la un proces echitabil, recunoscut prin art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
împotriva deciziei au declarat recurs pârâţii.
Prin recursul său, pârâtul SCT.A.L. SA, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât reclamanţii nu au făcut dovada ivirii unui caz de forţă majoră, pentru întreruperea cursului termenului de prescripţie, sau suspendarea acestuia. De asemenea, aceştia nu au făcut dovada vreunui motiv temeinic, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie, deoarece nu au probat depunerea unor diligenţe minime la instituţiile abilitate pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului. Totodată, au fost încălcate prevederile art. 47 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, căci procedura de restituire în natură este suspendată, în cazul cererilor formulate în potrivit art. 46 şi 48, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii. Prin admiterea acţiunii în revendicare, au fost nesocotite şi prevederile art. 7-11 din O.U.G. nr. 40/1999, care reglementează procedura de prelungire a contractului de închiriere în favoarea persoanelor al căror contract de vânzare-cumpărare a fost declarat nul pe cale judecătorească.
M.B., prin P.G., invocând acelaşi motiv de recurs a arătat că, prin nesocotirea prevederilor art. 948 C. civ. şi a bunei-credinţe a părţilor contractante, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost admisă.
Pârâţii R.G. şi R.N., invocând nelegalitatea deciziei, i-au adus, în concret, următoarele critici:
- instanţele au judecat cererea cu depăşirea competenţei materiale, reclamanţii indicând o valoare modică a apartamentului;
- greşit s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, căci, titlul de proprietate, respectiv ordonanţa de adjudecare, nu îndeplineşte condiţiile art. 551 C. pr. civ., nu este definitivă şi executorie, iar procesul-verbal de înfiinţare a cărţilor funciare nu face dovada dreptului de proprietate al autorului reclamanţilor asupra imobilului;
- instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut, de vreme ce reclamanţii au reven<li> .ii imobilul din str. P.S. nr. 7, iar pârâţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, componenţa imobilului este diferită de cea constatată prin raportul de expertiză (art. 304 pct. 6 C. pr. civ.);
- cererea de chemare în judecată este nulă în baza art. 133 C. pr. civ., fiind semnată de un singur coproprietar; procura din 1 august 2002, este lipsită de apostilă; împuternicirea avocaţială din apel nu acordă dreptul de a semna şi acţiunile reclamantului;
- greşit s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, de vreme ce pârâţii R.C. şi R.N. sunt proprietarii imobilului în baza contractului de vânzare cumpărare, iar titlul lor nu este desfiinţat;
- pe de altă parte, procedura administrativă reglementată prin Legea nr. 10/2001, are prioritate în aplicare;
- greşit s-a admis excepţia tardivităţii cererii de repunere în termen, căci reclamanţii nu au respectat termenul de o lună calculat de la data de 14 noiembrie 2002, când s-a împlinit termenul de prescripţie;
- împiedicarea introducerii cererii de nulitate a contractului de vânzare-cum-părare, nu se întemeiază pe o cauză temeinic justificată, căci reclamanţii se puteau adresa şi altor instituţii;
- părţile contractante au fost de bună credinţă.
Recursurile părţilor urmează a fi analizate în mod unitar.
Referitor la nulitatea cererii de chemare în judecată şi a cererii de apel pentru lipsa semnăturii unui coproprietar, se constată că prin procura autentificată de Consulul General al României la Toronto sub nr. 784/1040 din 1 martie 2007, L.M. a ratificat toate actele procedurale efectuate de mandatara sa V.M., pentru toate procesele privind imobilele situate în Bucureşti.
Aşa fiind, eventuala neregularitate cu privire la lipsa semnăturii unui coproprietar pe cele două acte procedurale, este acoperită în condiţiile art. 108 alin. (3) C. pr. civ.
Competenţa după valoare este reglementată prin art. 1 şi art. 2 C. pr. civ. Conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. pr. civ., tribunalul judecă în primă instanţă, procesele şi cererile în materie civilă, al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei. Pentru procesele al căror obiect, valoarea este de sub 5 miliarde lei, competenţa
de soluţionare îi revine, conform art. 1 C. pr. civ., judecătoriei, instanţă cu competenţă generală de jurisdicţie.
Conform art. II din Legea nr. 219/2005, procesele se judecă de către instanţe potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare şi nu potrivit celor aplicabile din momentul intentării cererii de chemare în judecată.
Drept urmare, litigiului îi sunt aplicabile normele de competenţă în vigoare, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 1 şi art. 2 C. pr. civ. susmenţionate.
întrucât imobilul din litigiu a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 8950/26 martie 1999, fiind cumpărat la preţul de 9.214.418 lei, iar o valoare reală a apartamentului de peste 5 miliarde lei, nu a fost pretinsă, nici chiar de către pârâţii cumpărători prin prezentul recurs, instanţa reţine că în aplicarea textelor de lege susmenţionate, just cauza, a fost judecată în primă instanţă la judecătorie, iar în apel la tribunal.
Instanţele au reţinut că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, aspect necontestat de către pârâţi, prin recursurile formulate.
Aşadar, nelegalitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu este stabilită cu autoritate de lucru judecat.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire (...)".
Ca urmare a constatării nulităţii titlului statului şi a recunoaşterii exprese prin textul de lege susmenţionat a calităţii de proprietari ai reclamanţilor, ca moştenitori ai autorului lor, asupra imobilului din litigiu, acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., este admisibilă.
A nega exerciţiul acestui drept, înseamnă a încălca prevederile art. 21 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 C. civ., prin care se proclamă accesul la justiţie, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în cauza Vasilescu Contra României şi altele, prin care a statuat că excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti de a soluţiona acţiunile în revendicare, este contrară dreptului la acces în justiţie.
De asemenea, se constată că apartamentului din litigiu nu-i sunt aplicabile prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât acesta nu se mai află în detenţia statului, fiind vândut pârâţilor persoane fizice.
în consecinţă, în mod just instanţele au reţinut admisibilitatea acţiunii în revendicare.
Calitatea procesuală activă este dată de identitatea dintre reclamant şi partea îndreptăţită în raportul de drept substanţial dedus judecăţii.
în baza titlului de cumpărare la licitaţie publică, înscris în jurnalul nr. 18484/1932 şi a Ordonanţei nr. 13131 din 12 septembrie 1932 aTribunalului Ilfov, secţia notariat, transcris la nr. 13131/1932 şi învestit cu formulă executorie la nr. 2978/1932, în favoarea cumpărătorului, astfel cum rezultă din partea a ll-a privitoare la proprietate, din Cartea Funciară Provizorie, sub nr. de parcelă 7/553, Bucureşti, reclamanţii au făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul imobilul din litigiu.
Conform art. 561 C. pr. civ., în vigoare la data adjudecării imobilului, orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, a bunului adjudecat se va prescrie în termen de 5 ani, din momentul executării ordonanţei de adjudecare.
Cum pârâţii nu au făcut dovada că autorul reclamanţilor ar fi fost evins în termenul prescris de lege, titlul acestuia astfel configurat mai sus, s-a consolidat cu titlul definitiv.
Drept urmare, critica de recurs referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor, nu este întemeiat.
în ceea ce priveşte identitatea şi componenţa imobilului din litigiu, se constată că raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, este edificator sub acest aspect, căci, apartamentul din litigiu este situat într-un imobil mai mare, care are un corp de clădire pe str. M. nr. 8, şi un altul pe strada P.S. nr. 7.
Faptul că reclamanţii ar fi indicat în acţiune, adresa str. P.S. nr. 7, (parte integrantă a imobilului din Bucureşti, devine irelevant, în raport de amplasarea imobilului la intersecţia dintre cele două străzi.
De asemenea, faptul că în contractul de vânzare-cumpărare sunt indicate ca părţi componente ale apartamentului cumpărat de către pârâţi, o cameră, holl şi bucătărie, iar în raportul de expertiză se constată că apartamentul locuit de aceeaşi pârâţi este compus dintr-o cameră şi holl, în care sunt amplasate şi alte utilităţi, nu exclude identitatea dintre cele două unităţi locative.
Aşa fiind, în raport de cele constatate, se reţine că există identitate între părţile din raportul juridic dedus judecăţii şi părţile din proces.
Obiectul acţiunii nu constă şi într-o cerere privind întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei în baza art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, ci într-o cerere de repunere în termenul de prescripţie întemeiată pe prevederile art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Conform art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Necunoaşterea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din litigiu de către reclamanţi, a încetat la data de 10 aprilie 2003, când Primăria sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. 9571/2002 aljudecătoriei sectorului 3 Bucureşti a indicat numele persoanelor devenite proprietare prin cumpărare asupra apartamentelor din imobilul proprietatea reclamanţilor, cât şi numărul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii R.C. şi R.N.
Cum, acţiunea a fost înaintată prin poştă la data de 26 aprilie 2003, se constată că sesizarea instanţei a avut loc înăuntrul termenului de 30 de zile, aşa încât, just a fost admisă în apel cererea de repunere în termen.
Conform art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii.
Faptul că reclamanţii nu au putut afla de la unitatea specializată în efectuarea vânzărilor, că pârâţii au cumpărat imobilul din litigiu în baza Legii nr. 112/1995, întrucât aceasta le-a comunicat numai numele celorlalţi cumpărători, ai altor apartamente din imobil, deşi contractul de vânzare-cumpărare nr. 8950 din 26 martie 1999, era deja încheiat de doi ani, la data comunicării adresei nr. 2638 din 15 iunie 2001, constituie un motiv temeinic justificat pentru repunerea lor în termenul de prescripţie.
Drept urmare, cu respectarea legii, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Contractul de vânzare-cumpărare atacat a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Normele Metodologice pentru aplicarea acestei legi, care condiţionau încheierea contractului de vânzare-cumpărare de existenţa unui contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a legii.
Or, pârâţii R.C.C. şi R.N. au închiriat apartamentul la data de 10 septembrie 1998.
Prezumţia bunei-credinţe întemeiată pe prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ., este răsturnată de lipsa oricăror diligenţe din partea acestora, pentru a afla situaţia juridică a imobilului.
Dacă, ar fi întreprins minime diligenţe ar fi putut afla că reclamanţii solicitaseră restituirea în natură a întregului imobil, în baza Legii nr. 112/1995, ceea ce ar fi exclus credinţa că statul vânzător este adevăratul proprietar al imobilului şi că i-ar fi putut transmite dreptul de proprietate asupra acestuia.
De asemenea, nici vânzătorul nu a fost de bună-credinţă, de vreme ce nu a aşteptat soluţionarea cererii de restituire în natură a imobilului, astfel cum i se pretindea prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată.
Aşa fiind, contractul are la bază o cauză ilicită şi este nul în baza art. 966 şi art. 968 C. civ., cum just a reţinut instanţa de apel.
Prevederile O.U.G. nr. 40/1999, nu au fost eludate prin admiterea acţiunii în revendicare, căci, prin acestea sunt reglementate raporturile dintre foştii proprietari şi chiriaşii, ale căror contracte de închiriere au fost prelungite în baza Legii nr. 17/1994.
Or, pârâţii R. nu aveau calitatea de chiriaşi la data intrării în vigoare a acestei din urmă legi.
în consecinţă, în mod just instanţele, reţinând calitatea de proprietari a reclamanţilor, dobândită prin moştenire, în baza art. 480 C. civ., au admis-o.
Faptul că reclamanţii au intentat şi o cerere de reparaţie în baza Legii nr. 10/2001, nu împiedică soluţionarea acţiunii în revendicare, care are ca obiect restituirea în natură a imobilului.
Desigur, că în condiţiile rezolvării favorabile a acţiunii în revendicare, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, s-a stins.
Faţă de cele reţinute, se constată netemeinicia recursurilor formulate în cauză, aşa încât, urmează ca acestea să fie respinse, ca nefondate. (A.V.)
| ← Partaj. Criterii de atribuire. Legea nr. 10/2001.... | Prescripţia extinctivă. Art. 19 alin. (1) din Decretul nr.... → |
|---|
