Prescripţia extinctivă. Art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Cauze pentru care termenul de prescripţie poate fi depăşit. înţeles. Consecinţe
| Comentarii |
|
Decretul nr. 167/1958, art. 19 alin. (1)
Actul de vânzare cumpărare contestat s-a încheiat după finalizarea procesului având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi în timp ce pe rolul instanţelor de judecată se afla în curs de soluţionare
o acţiune separată în revendicare, iniţiată de fostul proprietar împotriva statului.
în acest context, nu se poate imputa moştenitorilor fostul proprietar vreo culpă în necunoaşterea încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat mai înainte de punerea în executare silită a hotărârii judecătoreşti de retrocedare şi asta pentru că orice persoană în situaţia lor, dată fiind derularea litigiilor având ca scop redobândirea proprietăţii imobilului litigios, nu şi-ar fi putut prefigura o altă situaţie juridică a bunului decât aceea relevată în cadrul respectivelor litigii.
Astfel, împrejurarea că în primul proces dintre părţi, moştenitorii fostul proprietar au luat cunoştinţă despre calitatea de chiriaş a pârâtului a fost de natură să le creeze acestora convingerea că imobilul litigios nu a fost înstrăinat de stat, convingere întărită o dată în plus de faptul că în procesul paralel de revendicare statul nu a relevat nici o schimbare în regimul juridic al bunului.
Asemenea împrejurare justifică în mod temeinic de ce acţiunea în nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost promovată cu depăşirea termenului special de prescripţie şi cum ea poate fi asimilată unor cauze de repunere în termenul de prescripţie în sensul art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 219 din 6 februarie 2007)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 20 septembrie 2004, sub nr. 16774/2004, reclamantele I.V.M. şi I.A.M.V. au chemat în judecată pe pârâţii R.D., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1224/1 din 18 octombrie 1999, încheiat între pârâţi şi să se dispună evacuarea pârâtului - persoană fizică din spaţiul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea interlocutorie din 9 decembrie 2004, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor de repunere în termenul de prescripţie, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată, iar prin sentinţa civilă nr. 3002 din 31 martie 2005 a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi le-a obligat pe reclamante la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul R.D., în cuantum de 10.000.000 lei.
Pentru a dispune repunerea reclamantelor în termenul de prescripţie, prima instanţă a făcut aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că reclamantele au aflat despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare atacat la data de 1 septembrie 2004, cu prilejul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de retrocedare, context în care a apreciat că necunoaşterea acestei împrejurări a fost mai presus de voinţa reclamantelor.
Pe fondul pricinii, instanţa a reţinut că actul de înstrăinare încheiat de pârâţi în baza Legii nr. 112/1995 este valabil, faţă de buna-credinţă a chiriaşului -cumpărător la momentul contractării, bună-credinţă dedusă din faptul că reclamantele nu l-au notificat despre litigiul de revendicare îndreptat împotriva statului, precum şi din existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care se respinsese cererea autorului reclamanţilor de anulare a măsurii naţionalizării apartamentului supus vânzării.
Soluţia fondului a fost atacată cu apel de către reclamante şi de către pârâtul R.D.
Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, prin decizia civilă nr. 520/A din 1 martie 2006, a respins apelul reclamantelor ca nefondat şi a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, după cum urmează: a respins cererea de repunere în termenul de prescripţie, formulată de reclamante, ca neîntemeiată; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1224/1 din 18 octombrie 1999; a respins acest capăt de cerere, constatând prescris dreptul material la acţiune; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a admite apelul pârâtului, respectiv pentru a constata că nu operează repunerea în termenul de prescripţie, tribunalul a reţinut că atâta timp cât reclamantele, în calitate de moştenitoare ale autorului lor I.T.P., au fost părţi în procesul finalizat cu decizia civilă nr. 2020 din 1 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, iar în acest proces, având ca obiect anularea măsurii naţionalizării imobilului, a participat, în calitate de intervenient, şi pârâtul R.D., nu se poate susţine că reclamantele ar fi luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare al pârâtului R.D. abia cu ocazia punerii în executare a deciziei civile nr. 245/A din 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, ele având cunoştinţă despre existenţa acestui contract încă din anul 1999.
Ca o consecinţă a respingerii cererii reclamantelor de repunere în termenul de prescripţie şi de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1224/1 din 18 octombrie 1999, tribunalul a apreciat ca nefondat apelul formulat de reclamante relativ la fondul acestui capăt de cerere.
împotriva deciziei din apel au declarat recurs reclamantele, criticând-o în baza art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ. sub aspectul modului de dezlegare a cererii tor de repunere în termenul de prescripţie.
Astfel, recurentele au arătat că instanţa de apel a stabilit o situaţie de fapt străină de cauză şi nemotivată şi a aplicat greşit legea cu privire la instituţia juridică a repunerii în termen.
Pentru a respinge cererea de repunere în termen, instanţa de apel a reţinut că reclamantele au luat cunoştinţă de existenţa actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută o solicitaseră cu ocazia pronunţării deciziei civile nr. 2355/A 1998 de către Tribunalul Bucureşti şi a deciziei civile nr. 2020/1999 de către Curtea de Apel Bucureşti, deoarece au figurat în calitate de părţi în cauza în care s-au pronunţat aceste hotărâri judecătoreşti.
Greşeala comisă de instanţă este fundamentală, pentru că pârâtul R.D. a participat ca intervenient în acea cauză, având statutul de chiriaş în imobilul litigios; de altfel, nici pârâtul nu a putut pretinde ceea ce a reţinut instanţa, pentru că a cumpărat apartamentul litigios după soluţionarea definitivă a cauzei susmenţionate şi nu a adus la cunoştinţa reclamantelor acest fapt.
Practic, instanţa de apel a stabilit că reclamantele au luat cunoştinţă despre actul de dobândire al pârâtului R.D. înainte de elaborarea acestuia.
în realitate, situaţia de fapt pe acest aspect şi semnificaţia ei juridică au fost stabilite corect de prima instanţă, care a dispus admiterea cererii de repunere în termenul de prescripţie pe capătul de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1224/1 din 18 octombrie 1999, soluţie ce se impune a fi păstrată.
Pe fondul pricinii, recurentele au susţinut că trebuie constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâţi, întrucât acest contract a fost fundamentat pe o cauză imorală şi încheiat prin fraudarea legii, părţile tranzacţionând asupra unui bun imobiliar care aparţine altui proprietar, despre care aveau cunoştinţă că există şi că urmează să-şi recapete posesia bunului.
Intimatul - pârât R.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că soluţia tribunalului de respingere a cererii de repunere în termen este legală, atâta timp cât reclamantele nu au făcut dovada unei împrejurări de forţă majoră care le-ar fi împiedicat să promoveze acţiunea în nulitate în interiorul termenului special de prescripţie prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Părţile nu au administrat înscrisuri noi în recurs.
Curtea constată că recursul este fondat în sensul celor ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, instanţa judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii.
Rezultă că repunerea în termen este un beneficiu acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie şi, în acelaşi timp, este o piedică în calea producerii efectelor prescripţiei extinctive, întrucât instanţa de judecată este îndreptăţită să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie.
Deşi legiuitorul nu face o enumerare a cauzelor de repunere în termen, rezu-mându-se la stabilirea, generică, a domeniului repunerii în termen, prin trimiterea la „cauze temeinic justificate", a căror apreciere cade în sarcina instanţei de judecată, doctrina şi jurisprudenţa au statuat că prin „cauze temeinic justificate" trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă.
Aceasta înseamnă că împrejurările generatoare de repunere în termen sunt piedici relative, iar nu absolute - ca forţă majoră, în sensul că au acest caracter pentru reclamant şi pentru cei ce se află în condiţii asemănătoare, dar nu necesarmente pentru un om diligent, cu precizarea că neexercitarea în termen a acţiunii, din cauza unor atare împrejurări, să nu poată fi imputată unei culpe a titularului acţiunii.
Astfel spus, repunerea în termen exclude şi forţa majoră şi culpa, domeniul ei începând unde încetează culpa şi încetând unde începe forţa majoră.
De aceea, nu poate fi primită apărarea generică din întâmpinarea intimatului
- pârât R.D. în sensul că, pentru admiterea cererii de repunere în termen, reclamantele ar fi trebuit să facă dovada unei împrejurări de forţă majoră care le-ar fi împiedicat să ia cunoştinţă, în termenul special de prescripţie, de existenţa contractului de vânzare-cumpărare atacat.
Raportat la domeniul repunerii în termen, astfel cum acesta a fost explicitat anterior, instanţa de apel trebuia să verifice dacă împrejurările concrete invocate de reclamante în justificarea promovării acţiunii în nulitate cu depăşirea termenului special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată [art. 46 alin. (5) în redactarea iniţială a legii] le sunt sau nu imputabile
507
şi dacă ele puteau fi depăşite de orice persoană aflată într-o situaţie similară cu a reclamantelor.
Ceea ce reclamantele au invocat ca motiv de repunere în termen a fost faptul că au luat cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare atacat abia la data de 01 septembrie 2004, cu ocazia punerii în executare a hotărârii de retrocedare obţinute în contradictoriu cu statul, precum şi faptul că, faţă de litigiul anterior celui de revendicare, prin care se tindea la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului din care face parte şi apartamentul înstrăinat prin contractul atacat şi în care a participat în calitate de intervenient şi viitorul cumpărător R.D., având statutul de chiriaş, ele nu şi-au putut prefigura posibilitatea înstrăinării imobilului.
Ori, aceste împrejurări nu au fost analizate de instanţa de apel, care a dezlegat cererea de repunere în termen plecând de la o premisă greşită, aceea că reclamantele ar fi luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare atacat încă din anul 1999, în cursul procesului intentat de autorul lor pentru a obţine constatarea nevalabilităţi titlului de preluare al statului, din moment ce în acel proces a participat, în calitate de intervenient, şi chiriaşul - cumpărător R.D.
Este adevărat că anterior procesului de revendicare, îndreptat de reclamante împotriva statului şi câştigat de acestea prin decizia civilă nr. 245/A din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, autorul lor mai promovase o acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului litigios.
în acel prim proces, finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 2020 din
1 octombrie 1999 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a participat, în calitate de intervenient, şi pârâtul R.D., însă statutul său juridic declinat în respectivul proces a fost acela de chiriaş al statului, iar nu de proprietar care ar fi cumpărat de la stat un apartament din imobilul litigios, situaţie care rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2020 din 1 octombrie 1999.
De altfel, statutul de chiriaş cu care pârâtul R.D. s-a legitimat în procesul finalizat în anul 1999 este cert dovedit de contractul de vânzare-cumpărare atacat în litigiul pendinte, contract care atestă că pârâtul R.D. a pierdut calitatea de chiriaş al statului, dobândit-o pe aceea de proprietar, prin cumpărarea spaţiului locativ deţinut cu chirie, la data de 18 octombrie 1999, deci ulterior finalizării procesului.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantele au luat cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul R.D. cu statul în cursul procesului dintre părţi, finalizat în anul 1999.
Contractul s-a încheiat la data de 18 octombrie 1999, după finalizarea procesului având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi în timp ce pe rolul instanţelor de judecată se afla în curs de soluţionare o acţiune separată în revendicare, iniţiată la data de 15 octombrie 1998 de autorul reclamantelor împotriva statului, după cum reiese din considerentele hotărârii irevocabile de retrocedare nr. 245/A din 23 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă.
în acest context, nu se poate imputa reclamantelor vreo culpă în necunoaşterea încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat mai înainte de punerea în executare silită a hotărârii de retrocedare, care a avut loc la data de 1 septembrie
2004, conform procesului - verbal de la dosar.
Şi asta pentru că orice persoană în situaţia reclamantelor, dată fiind derularea litigiilor având ca scop redobândirea proprietăţii imobilului litigios, nu şi-ar fi putut prefigura o altă situaţie juridică a bunului decât aceea relevată în cadrul respectivelor litigii.
Astfel, împrejurarea că în primul proces dintre părţi reclamantele au luat cunoştinţă despre calitatea de chiriaş a pârâtului R.D. a fost de natură să le creeze acestora convingerea că imobilul litigios nu a fost înstrăinat de stat, convingere întărită o dată în plus de faptul că în procesul paralel de revendicare statul nu a relevat nici o schimbare în regimul juridic al bunului.
Asemenea împrejurări justifică în mod temeinic de ce reclamantele, care au luat cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului R.D. abia la data punerii în executare a hotărârii de retrocedare, au promovat acţiunea în nulitatea acestui contract cu depăşirea termenului special de prescripţie şi cum ele sunt exclusive de culpă, conform celor deja arătate, pot fi asimilate unor cauze de repunere în termenul de prescripţie în sensul art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
în consecinţă, hotărârea tribunalului, prin care s-a admis apelul pârâtului R.D., schimbându-se sentinţa de fond în sensul respingerii cererii de repunere în termen şi admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1224/1 din 18 octombrie 1999, apare ca fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ceea ce face aplicabil în cauză motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., pe temeiul căruia recursul reclamantelor va fi admis.
Având în vedere că prin admiterea greşită a apelului pârâtului R.D., tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, Curtea urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. pr. civ., în sensul că, consecutiv admiterii recursului, va casa decizia recurată, va respinge, ca nefondat, apelul pârâtului R.D., care poartă exclusiv asupra problemei repunerii în termenul de prescripţie şi va trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecarea apelului reclamantelor, care vizează fondul pricinii, ocazie cu care vor fi avute în vedere şi criticile de fond ce se regăsesc în cererea de recurs. (M.V.)
<| ← Prescripţia extinctivă prevăzută de art. 45 alin. (5) din... | Prescripţie achizitivă de 30 de ani. Imobil provenit din... → |
|---|
