Putere de lucru judecat. Condiţii
| Comentarii |
|
C. civ., art. 1201
Elementele lucrului judecat sunt acelea care-l structurează şi care-i determină efectele, respectiv părţi (eadem conditio personarum), cauză (eadem causa) şi obiect (eadem res).
Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează aşadar, identitatea de cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv ori cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, în situaţia de fapt calificată juridic.
în determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii.
în speţă, cauza celor două acţiuni este aceeaşi, chiar dacă s-au invocat temeiuri juridice distincte şi ea vizează încălcarea obligaţiilor de către mandatar prin încheierea unui contract simulat cu pârâta. Mijloacele de susţinere a cauzei, sunt însă diferite, reclamanţii invocând în cadrul primei acţiuni, existenţa unei simulaţii, iar în cea de-a doua, un contract de mandat folosit pentru vânzarea imobilului prin persoane interpuse, potrivit art. 1308 C. civ. Ambele împrejurări au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăţi.
Totodată, pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic; nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.
Prin cele două acţiuni promovate, reclamanţii au urmărit a se înlătura efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat între mandatar şi pârâtă, chiar dacă aceştia au solicitat fie anularea actului juridic încheiat, fie constatarea nulităţii absolute a aceleiaşi convenţii.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 1838 din 6 noiembrie 2007)
Prin cererea înregistrată la 2 august 2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii B.M. şi G.E. au chemat în judecată pe pârâţii L.D., P.F., B.P. şi B.C.E., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 52001 din 19 octombrie 1995 la fostul notariat de Stat sector 3 Bucureşti, să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare subsecvent nr. 124/17 ianuarie 2002 emis de BNP, să fie obligaţi pârâţii B.P. şi B.C.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 43 din Bucureşti, sector 6.
în motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în anul 1995, pârâtul L.D. le-a propus împrumutarea unei sume de bani pentru a cumpăra imobilul în care locuiesc cu chirie, caz în care, cu grija acestui pârât, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 71/11 august 1995 cu SC O. SA, în baza căruia reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 43. Ulterior, la 16 august 1995, reclamanţii au semnat o chitanţă, prin care se obligau să restituie pârâtului L.D. suma de 9.100 dolari până la data de 16 octombrie 1995, din care
7.000 dolari reprezenta în realitate suma împrumutată, restul fiind dobândă.
La aceeaşi dată, 16 august 1995, reclamanţii au semnat o procură, în baza căreia l-au împuternicit pe pârâtul L.D. să vândă apartamentul în litigiu.
Toate demersurile reclamanţilor de a-l găsi pe pârâtul L.D. şi de a-i restitui suma împrumutată, au rămas fără rezultat.
în baza procurii, pârâtul L.D. a înstrăinat imobilul către P.F., reclamanţii fiind evacuaţi din apartament în cursul anului 2001.
Reclamanţii au precizat că în anul 1998, au formulat o cerere de chemare în judecată, prin care au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare cu constatarea simulaţiei intervenite între pârâţii L.D. şi P.F. prin fraudarea intereselor foştilor proprietari, cerere respinsă definitiv şi irevocabil prin decizia civilă nr. 1975 din 30 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
în anul 2002, pârâta P.F., soacra pârâtului L.D., a vândut către pârâţii B.P. şi B.C.E. imobilul supus judecăţii, deşi asupra acestuia era înregistrat un litigiu pe rolul instanţelor judecătoreşti.
S-au invocat prevederile art. 1308 C. civ., art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ., faţă de care se impune constatarea nulităţii primului contract de vânzare-cumpărare, principiul efectelor nulităţii actului juridic subsecvent ca urmare a anulării actului principal, precum şi dispoziţiile art. 480 C. civ. în ceea ce priveşte revendicarea apartamentului în litigiu, prin compararea titlurilor prezentate de părţi.
Pârâta P.F. a formulat întâmpinare, prin care a invocat şi excepţiile autorităţii de lucru judecat a primului capăt de cerere şi a prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capătul doi de cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 7067 din 8 noiembrie 2006, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat în ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 52001 din 19 octombrie 1995, capăt de cerere pe care l-a respins pentru autoritate de lucru judecat, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată cu referire la capătul doi din cerere, a disjuns capetele doi şi trei din cerere, având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 124 din 17 ianuarie 2002 şi revendicarea imobilului vândut.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în ce priveşte primul capăt de cerere şi sentinţa civilă nr. 2506 din 13 martie 2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă. Astfel, chiar dacă obiectul cauzei şi cel soluţionat prin hotărârea judecătorească indicată este diferit, ca formulare, scopul urmărit de reclamanţi este identic în ambele acţiuni, şi anume înlăturarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat între L.D. şi P.F.
Referitor la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a constatat că şi în privinţa actului subsecvent, s-au invocat aceleaşi motive de nulitate, ce pot fi susţinute oricând.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, susţinând că prima instanţă a constatat în mod greşit că există autoritate de lucru judecat. Astfel, reclamanţii au arătat că în petitul primei acţiuni s-a invocat nulitatea parţială a actului de vânzare-cumpărare ca urmare a constatării simulaţiei, prin fraudarea intereselor de către mandatarul L.D., în timp ce în acţiunea de faţă reclamanţii au înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 1308 C. civ., potrivit cărora mandatarii averii ce sunt însărcinaţi a o vinde nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse.
Prin motivele suplimentare de apel, reclamanţii B.M. şi G.E. au susţinut că prin hotărârea pronunţată s-a încălcat principiul disponibilităţii, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la obiectul acţiunii.
Cele două cereri de chemare în judecată au cauze diferite, întrucât pentru prima acţiune, cauza a constituit-o contractul de vânzare-cumpărare a cărui simulaţie a fost solicitată a se constata, în timp ce acţiunea de faţă are drept cauză, contractul de mandat.
Prin decizia civilă nr. 533 din 24 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi B.M. şi G.E., ca nefondat, a obligat reclamanţii la 595 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.F..
în considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 13175/2001 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, reclamanţii B.M. şi G.E. au solicitat constatarea simulaţiei contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 52001/1995, încheiat de pârâţii L.D. şi P.F., prin fraudarea intereselor lor, cerere respinsă în mod definit şi irevocabil prin sentinţa civilă nr. 2506/2002 pronunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti. Prin acţiunea de faţă, reclamanţii au solicitat, prin primul capăt de cerere, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 52001/1995 pentru încălcarea dispoziţiilor art. 1308 C. civ. Aşadar, în ambele cereri reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea actului juridic încheiat de pârâţii L.D. şi P.F. prin încălcarea obligaţiilor mandatarului L.D.
Chiar dacă reclamanţii şi-au întemeiat cele două cereri de chemare în judecată pe temeiuri juridice diferite, cauza este aceeaşi, respectiv încălcarea obligaţiilor mandatarului L.D. prin încheierea unui contract fictiv, simulat, cu soacra sa.
Tribunalul a apreciat că prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. şi, totodată, s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecăţii, fără a încălca prevederile art. 129 alin. (1) C. pr. civ.
în termen legal, au declarat recurs reclamanţii B.M. şi G.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1201 C. civ. în speţă, nu sunt întrunite cele trei elemente
- obiect, cauză, părţi, pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat. Petitul primei cereri de chemare în judecată a fost „anularea contractului cu constatarea simulaţiei intervenită între cei doi pârâţi, prin fraudarea intereselor reclamanţilor de către mandatarul L.D.", în timp ce petitul prezentei acţiuni l-a constituit „constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 52001 din 19 octombrie 1995 de fostul Notariat de Stat al sectorului 3 Bucureşti", astfel că nu există identitate de obiect şi cauză. Dacă prin prima acţiune, reclamanţii au solicitat să se constate o nulitate parţială a actului juridic contestat, în cea de-a doua cerere au invocat nulitatea absolută a aceluiaşi contract de vânzare-cumpărare. Temeiurile de drept ale celor două cereri au fost diferite, chiar dacă s-au menţionat dispoziţiile art. 1308 C. civ. Prima instanţă, învestită în anul 1998, nu a avut de soluţionat o cerere de constatare a nulităţii absolute, ci a analizat o acţiune ce viza anularea actului de vânzare-cumpărare, încheiat prin simulaţie, între pârâţii L.D. şi P.F. De asemenea, cauzele celor două acţiuni sunt diferite, chiar dacă tind spre acelaşi scop - anularea contractului de vânzare-cumpărare. în prima cerere, cauza acţiunii o reprezintă contractul de vânzare-cumpărare, în legătură cu care s-a solicitat constatarea simulaţiei, în timp ce pentru a doua acţiune, cauza este justificată de mandatul acordat (procura).
Recurenţii reclamanţi au mai precizat că s-a dat o interpretare greşită principiului disponibilităţii, cât timp instanţele anterioare s-au pronunţat pe fond doar pe constatarea simulaţiei intervenită între cei doi pârâţi, fără nici o trimitere la dispoziţiile art. 1308 C. civ.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin cererea formulată la 21 octombrie 1998, reclamanţii B.M. şi G.E. au chemat în judecată pe pârâţii L.D. şi P.F., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 52001 din 19 octombrie 1995 de Notariatul de Stat sector 3 Bucureşti cu constatarea simulaţiei intervenite între cei doi pârâţi, prin fraudarea intereselor reclamaţilor de către mandatarul pârât L.D. Din conţinutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanţii au invocat ca motiv de nulitate, dispoziţiile art. 1308 C. civ., pe considerentul că cei doi pârâţi au încheiat un act juridic prin interpunere de persoane. Reclamanţii au invocat, pe lângă această cauză de nulitate, şi vicierea consimţământului prin doi ori neplata preţului stipulat prin contract.
Prin sentinţa civilă nr. 2506 din 13 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, capătul de cerere având ca obiect constatarea simulaţiei intervenite între cei doi pârâţi cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a fost respins, ca neîntemeiat, constatându-se că nu s-a făcut dovada existenţei unui act secret simulat, respectiv a contraînscrisului.
Reclamanţii au invocat în prezenta acţiune aceeaşi situaţie de fapt ca şi cea expusă în anul 1998, nerespectarea dispoziţiilor art. 1308 C. civ. fiind analizată, pe cale incidentală, în cadrul primei cereri de chemare în judecată. Deşi se solicită să se constate nulitatea unui act juridic, în realitate se pretinde aceeaşi conivenţă frauduloasă a pârâţilor L.D. şi P.F. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aspect ce a fost soluţionat în mod definitiv şi irevocabil. S-a reţinut, în considerentele primei hotărâri, că toate prevederile mandatului urmează a fi analizate prin prisma susţinerilor referitoare la simulaţie, respectiv că reclamanţii nu au dorit să vândă apartamentul în litigiu, iar cumpărarea acestui imobil de soacra mandatarului nu reprezintă o realitate de fapt.
în urma acestei prezentări a situaţiei de fapt şi de drept, Curtea constată că sunt întrunite elementele prevăzute de art. 1201 C. civ. şi că tribunalul nu a făcut o greşită aplicare a legii referitoare la constatarea autorităţii de lucru judecat. Potrivit textului legal invocat, „este autoritate de lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate". Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i determină efectele, respectiv părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa).
în speţă, există o identitate de părţi. în prima cerere de chemare în judecată figurează, în calitate de reclamanţi, B.M. şi G.E. şi, în calitate de pârâţi, L.D. şi P.F., în timp ce cea de-a doua acţiune este opusă de reclamanţii B.M. şi G.E. şi altor pârâţi, respectiv B.P. şi B.C.E., nu numai celor chemaţi în judecată iniţial. Puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2506 din 13 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti poate fi opusă şi de pârâţii din cea de-a doua cerere de chemare în judecată, alţii decât cei din primul proces, întrucât ei au aceeaşi situaţie juridică, aspect, de altfel, necontestat prin motivele de recurs.
Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv ori cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează, practic, în situaţia de fapt calificată juridic.
în determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii.
în speţă, cauza celor două acţiuni este aceeaşi, chiar dacă s-au invocat temeiuri juridice distincte şi vizează încălcarea obligaţiilor de către mandatarul L.D. prin încheierea unui contract simulat cu pârâta P.F. Mijloacele de susţinere a cauzei sunt însă diferite, reclamanţii invocând în cadrul primei acţiuni, existenţa unei simulaţii, iar în ceea de-a doua, un contract de mandat folosit pentru vânzarea imobilului prin persoane interpuse. Ambele împrejurări au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăţi.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic; nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor, să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.
Prin cele două acţiuni promovate, reclamanţii au urmărit a se înlătura efectele contractului de vânzare-cumpărare încheiat între mandatarul L.D. şi pârâta P.F., chiar dacă aceştia au solicitat fie anularea actului juridic încheiat, fie constatarea nulităţii absolute a aceleiaşi convenţii.
Cât priveşte critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, Curtea constată că nici aceasta nu este fondată.
în raport de dispoziţiile art. 129 C. pr. civ., instanţa de judecată nu poate soluţiona un litigiu decât pe baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.
Instanţele anterioare au soluţionat cauza pe excepţie, ceea ce nu reprezintă o încălcare a acestui principiu. în acest context, verificarea pe fond a celei de-a doua acţiuni nu s-a mai putut realiza, însă hotărârea recurată nu este nelegală din acest punct de vedere. în mod corect, prima instanţă a cercetat excepţia invocată, ce făcea de prisos verificarea condiţiilor acţiunii promovate, această problemă fiind pusă în discuţia părţilor, astfel încât ele să-şi formuleze apărările pe care le consideră necesare.
Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că tribunalul a pronunţat o hotărârea legală, criticile recurenţilor neputând fi subsumate prevederilor art. 304 pct. 5 sau 9 C. pr. civ.
Văzând dispoziţiile art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B.M. şi G.E.
Conform art. 274 C. pr. civ., Curtea va obliga partea care a căzut în pretenţii, respectiv pe recurenţi, la 500 lei cheltuieli de judecată către intimata P.F. (H.M.)
| ← Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare. Excepţia de... | Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor → |
|---|
