Prezumţia lucrului judecat. Formularea diferită a petitului. Prescripţia acţiunii în nulitate absolută întemeiată pe Legea nr. 10/2001

Comentarii

0

C. civ., art. 1202 alin. (1) Legea nr. 10/2001, art. 45 alin. (5)

I. Persoanele care au figurat ca părţi în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4900 din 2005, respectiv, reclamantele şi pârâţii care au avut această calitate, cât şi avânzii lor cauză (succesoarea defunctei S.E.) sunt ţinuţi de cele statuate prin hotărârea arătată, reclamantele neputând promova o nouă acţiune prin care să tindă la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra aceluiaşi imobil, fără a avea vreo relevanţă că petitul principal al primei acţiuni a fost formulat în termeni oarecum diferiţi, câtă vreme scopul urmărit este acelaşi, şi anume, constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al statului, corelativ cu constatarea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor asupra imobilului.

II. Nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage decăderea din dreptul de a mai obţine analiza legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute.

I.C.C.J., s. civ. şi de propr. irit., dec. nr. 5177 din 13 octombrie 2010

Prin sentinţa civilă nr. 102 din S din 23 martie 2009, Tribunalul Braşov, s. civ., a respins acţiunea formulată, precizată şi modificată de reclamantele B.E. şi E,.E., întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi Decretul-lege nr. 115 din 1938, în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor, Municipiul Braşov prin Primar, SC R. SRL, C.M., N.C.E., N.R., R.C., R.E. şi P.D.M.

A anulat cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta S.E. (decedată), ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă.

A obligat reclamantele să plătească pârâtei C.M. suma de 700 lei, pârâţilor N.C.E. şi N.R. suma de 1000 lei, pârâţilor R.C. şi R.E. suma de 1000 lei şi pârâtei P.D.M. suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că cererea dedusă judecăţii îmbracă aspectul unei acţiuni complexe, scopul urmărit de reclamante fiind acela al revendicării imobilului identificat mai sus, consecutiv constatării nevalabilităţii titlului Statului Român asupra acestuia, ceea ce constituie premisa pentru admisibilitatea celorlalte capete de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 4900 pronunţată la data de 25 mai 2005 în dos. nr. 3850 din 2005 al Judecătoriei Braşov, a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantele S.E., B.I. şi E.E. în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL, Statul Român prin Municipiul Braşov prin Primar, N.C., N.R., C.M. şi S.E., acţiune prin care s-a solicitat să se constate că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate de la fostul proprietar de carte funciară la Statul Român asupra imobilului înscris în C.F. 22997 Braşov, nr. top. 1930 din 1 din 13 din 2, să se dispună radierea dreptului de proprietate al statului Român şi înscrierea celui al fostului proprietar, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 23475 din 1998, 23597 din 1998 şi nr. 21173 din 1996.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Judecătoria Braşov a reţinut în esenţă că trecerea în proprietatea Statului a imobilului identificat mai sus s-a făcut în mod legal, instanţa înlăturând susţinerea reclamantelor în sensul că decizia de preluare nu a fost comunicată fostului proprietar şi apreciind totodată că, în aceste condiţii, contractele de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate, cumpărătorii fiind de bună-credinţă, deoarece în momentul încheierii actelor Statul Român era proprietar, iar în C.F. nu era notat vreun proces cu privire la imobil.

Chiar dacă în cauză nu există autoritate de lucru judecat în sensul dispoziţiilor art. 1201 C. civ., instanţa respingând excepţia invocată în acest sens prin încheierea de şedinţă din 16 martie 2009, pentru neîndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, în ceea ce priveşte persoanele care au avut calitatea de părţi în dosarul menţionat şi au această calitate şi în dosarul de faţă, funcţionează pe deplin prezumţia legală absolută a puterii lucrului judecat, prezumţie care, potrivit prevederilor art. 1202 alin. (1) C. civ., dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

De aceeaşi prezumţie a puterii lucrului judecat se bucură şi capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare prin radierea dreptului de proprietate al statului şi reînscrierea celui al antecesorului reclamantelor, care a fost de asemenea soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4900 din 2005 a Judecătoriei Braşov.

în ceea ce priveşte cererea formulată prin modificarea de acţiune depusă în faţa Tribunalului Braşov, având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie 1998 încheiat între Statul Român prin SC R. SRL şi S.E., cerere întemeiată pe o altă cauză juridică decât cea invocată în primul dosar soluţionat între părţi, instanţa a admis, prin încheierea de şedinţă din data de 16 martie 2009, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întemeiat pe prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, având în vedere că, atâta timp cât reclamantele au urmat procedura de restituire prevăzută de acest act normativ, prin formularea notificării, acestora li se aplică toate prevederile acestui act normativ, deci inclusiv cele cu privire la termenul de prescripţie în interiorul căruia puteau fi atacate actele de înstrăinare, întrucât, prin formularea notificării, reclamantele au ales sa urmeze calea legii speciale, care cuprinde şi o atare dispoziţie, legea neputându-se aplica fragmentar sau preferenţial.

în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor de a lăsa reclamantelor posesia imobilului, în urma comparării titlurilor de proprietate, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., instanţa a reţinut ca fiind fondată apărarea pârâţilor întemeiată pe dispoziţiile deciziei nr. 33 din 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii.

Dată fiind opţiunea reclamantelor, exprimată prin cererea de restituire adresată unităţii deţinătoare, rezultă că acestea au înţeles să aleagă calea legii speciale pentru valorificarea dreptului lor, fiind astfel pe deplin aplicabil principiul „electa una via non datur recurssus adalteram".

Cu alte cuvinte, odată aleasă o anumită cale procedurală pentru valorificarea unui drept, titularul acesteia este obligat să urmeze până la capăt calea aleasă, alegerea făcută închizându-i calea la alte demersuri oferite de lege pentru valorificarea aceluiaşi drept.

S-a mai reţinut că reclamantele nu au invocat, în cererea dedusă judecăţii, nici o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu au sesizat existenţa vreunei neconcordanţe între aceasta şi legea specială, aşa încât instanţa nu poate analiza, în baza cererii reclamantelor, în ce măsură s-ar putea da eficienţă Convenţiei în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile dreptului comun, pe care acestea au formulat-o, şi în orice caz prioritatea la care face referire dec. nr. 33 din 2008 ar putea fi dată numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ori, în speţă, prin sentinţa civilă nr. 4900 din 2005 a Judecătoriei Braşov, a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi, în baza Legii nr. 112/1995, cu privire la apartamentele situate în imobilul în litigiu, constatându-se implicit valabilitatea acestor contracte, astfel încât admiterea acţiunii în revendicare împotriva pârâţilor persoane fizice ar fi de natură a aduce atingere altor drepturi de proprietate, în legătură cu care s-a constatat că au fost legal dobândite, precum şi securităţii raporturilor juridice.

împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen şi motivat, reclamantele I.B. şi E.E., solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată, avându-se în vedere şi situaţia juridică actuală a imobilului în cauză, situat în Braşov, înscris în C.F. 22997 Braşov, nr. top 1930 din 1 din 13 din 2 şi faptul că pârâta P.D.M. nu are înscris în C.F. dreptul de proprietate asupra ap. 2 din imobil, existând posibilitatea restituirii în natură a acestuia cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare asupra acestui apartament încheiat cu antecesoarea pârâtei anume S.E. nu respecta dispoziţiile Legii nr. 112/1995, deoarece aceasta din urmă nu a avut un contract de închiriere valabil încheiat înainte de apariţia Legii nr. 112/1995.

Pentru acest apartament apelantele au susţinut că, prin „compararea ridurilor” instanţa trebuie să dea preferinţă titlului fostului proprietar ale cărui moştenitoare acestea sunt.

S-a mai susţinut că în mod greşit instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţia constând în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.E. şi SC R. SRL Braşov.

De asemenea, în mod greşit a fost admisă şi prezumţia legală absolută a puterii lucrului judecat a sentinţei civile nr. 4900 din 2005 faţă de prezenta cerere.

Petitele celor două acţiuni sunt diferite şi trebuia ca instanţa să constate nevalabilitatea titlului statului care este evidentă, fiind vorba şi de o preluare abuzivă a imobilului.

Chiar fără a anula titlul de proprietate al vreunei părţi, instanţele pot stabili ce titlu e mai bine caracterizat.

Intimatele subdobânditoare ale dreptului de proprietate în baza Legii nr. 112/1995, au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, invocând aplicarea deciziei nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii. S-a susţinut că apelantele nu justifică nici măcar „speranţa legitimă” asupra bunului în cauză, atâta timp cât prin hotărâri judecătoreşti anterioare s-a reţinut irevocabil preluarea cu titlu valabil a imobilului în cauză.

în probaţiune pârâţii au făcut dovada înscrierii în C.F. a dreptului lor de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin decizia civilă nr. 129 din AP din 4 decembrie 2009 C.A. Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelul şi a obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi astfel cum au fost solicitate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că excepţiile de procedură, respectiv excepţia autorităţii lucrului judecat raportat la cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 3850 din 2005 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru petitul referitor la constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie 1998 încheiat cu S.E. de către Statul Român prin SC R. SRL Braşov în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost soluţionate în mod corect prin încheierea din 16 martie 2009 ce face parte integrantă din sentinţa atacată, constituind preambulul acesteia.

în cadrul „prezumţiei” de lucru judecat, nu trebuie să existe identitate de obiect, ci doar să fie dezlegată o chestiune de drept într-o primă hotărâre, care se regăseşte şi în acţiunea nouă, ee face obiectul prezentului dosar. Prezumţia legală este un mijloc prin care legiuitorul simplifică şi uşurează probaţiunea, spre a asigura aplicarea unei norme de drept. Ea presupune deci o judecată în fond, scopul ei fiind acela de a înlătura contradicţiile dintre considerentele hotărârilor.

în speţă, chiar dacă obiectul cererii din dosarul nr. 3850 din 2005 era acela de a se constata că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate de la fostul proprietar de C.F. la Statul Român asupra imobilului înscris în C.F. 22997 Braşov, nr. top. 1930, iar în motivarea cererii de chemare în judecată din vechiul dosar, reclamantele apelante de faţă susţineau o preluare fără titlu juridic a imobilului, se constată că instanţa - prin sentinţa civilă nr. 4900 din 2005 devenită irevocabilă, a respins cererea şi a reţinut în considerente că „operaţiunea de preluare a imobilului în baza Decretul nr. 223 din 1974 a fost făcută corect şi legal”.

Aşadar, această chestiune de drept dezlegată deja, repusă în discuţie în această nouă acţiune, poate fi opusă în această cauză cu putere de lucru judecat, cum s-a şi procedat în mod corect de către prima instanţă.

Totuşi, acest aspect nu împiedică instanţa să procedeze la compararea titlurilor aşa cum greşit susţin apelantele.

S-a mai constatat, din considerentele sentinţei atacate, că s-a analizat şi acest aspect, făcându-se referire şi la dec. nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De altfel, în motivele de apel, apelantele au făcut referire în mod special la titlul de proprietate al subdobânditoarei S.E. pe care nu-1 consideră legal şi nici desăvârşit prin înscrierea în C.F.

Instanţa de apel a înlăturat şi critica privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la petitul prin care se solicită nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu S.E., reţinând că, chiar dacă se susţine că motivul nulităţii este „frauda la lege” şi că, potrivit dreptului comun, invocarea nulităţii este imprescriptibilă, în cauză nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an (prelungit succesiv până la 14 august 2002) de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, raportat la data formulării cererii de chemare în judecată - 7 decembrie 2007, instanţa de fond a reţinut corect ca fiind prescris dreptul material la acţiune, exercitat în scopul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.E.

Reţinându-se şi puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4900 din 2005 A Judecătoriei Braşov cu privire la valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a celor trei subdobânditori: C.M., S.E. şi N.C., instanţa de fond a procedat corect la compararea titlurilor foştilor proprietari cu cele ale actualilor proprietari, ţinând cont şi de motivele pentru care reclamantele, actualele apelante, susţineau că titlul subdo-bânditorilor nu este valabil.

Pârâtele au făcut dovada în apel că dreptul lor de proprietate este consfinţit prin înscrierea în C.F., fiind aplicabile dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 (art. 32 din Decretul-lege nr. 115 din 1938) care prevăd că dacă un drept real s-a înscris în C.F. în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul acesteia.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S.E. ce a constituit şi obiectul certificatului de moştenitor în numele lui P.D. - succesoare după S.E., este valabil încheiat.

Anterior apariţiei Legii nr. 112/1995, S.E. a deţinut imobilul ce a făcut obiectul vânzării mai întâi în calitate de chiriaş, având contractul de închiriere nr. 12 din 20 februarie 1998 - f.135 din dos. nr. 13583 din 2002, provenit prin unificarea a două contracte: nr. 33 din 25 februarie 1993 având ca titular pe S.E. şi respectiv nr. 6038 din 8 martie 1976 privind pe S.M., cumnata pârâtei. Acestea împărţeau o singură unitate locativă, astfel că S.M. a cedat contractul său de închiriere către S.E.

Din înscrisul de la fia 134 din dos. nr. 13583 din 2002 al Judecătoriei Braşov rezultă că S.E. avea calitatea de chiriaş al SC R. SRL Braşov asupra apartamentului cumpărat cu mult înainte de apariţia Legii nr. 112/1995 conform contractului nr. 33 din 25 februarie 1993, astfel că nu poate fi primită susţinerea apelantelor că la momentul apariţiei menţionatei legi, defuncta S.E. nu avea contract de închiriere valabil şi că deci, nu putea beneficia de dispoziţiile acesteia.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001 recunoaşte ca „abuzive” toate preluările dreptului de proprietate de către Statul Român de la foştii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, însă această dispoziţie a art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu valorează „titlu de proprietate”, nu echivalează cu înscrierea „ope legis” a dreptului de proprietate în favoarea reclamantelor în C.F., ci doar deschide calea spre valorificarea drepturilor recunoscute prin legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

în condiţiile menţinerii valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare şi în lipsa constatării nevalabilităţii ridului statului, vânzarea este consolidată, mai ales prin înscrierea dreptului real imobiliar pe numele pârâtelor care valorează „titlu”.

Alegând direct calea revendicării potrivit dreptului comun, reclamantele nu reuşesc să justifice că titlul de proprietate al autorilor lor este preferabil celui al apelanţilor pârâţi.

Instanţa de apel a mai constatat că, în speţă, reclamantele nu fac dovada unei „speranţe legitime” asupra imobilului în cauză, simpla invocare a dreptului autorilor lor împotriva subdobânditorilor pârâţi -ale căror titluri de proprietate nu au fost desfiinţate, nu creează pentru reclamante condiţiile „speranţei legitime” şi cele de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale omului, pentru a face aplicabile normele dreptului internaţional în materie atunci când ar exista necon-cordanţă între legea specială şi convenţie (dec. nr. 33 din 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

în speţă, cei care îndeplinesc condiţiile existenţei unui „bun” în sensul Convenţiei, sunt pârâţii care au hotărâri judecătoreşti ce le confirma dreptul, chiar în contradictoriu cu moştenitorii foştilor proprietari, consolidându-şi dreptul de proprietate prin înscriere în C.F.

împotriva acestei decizi au formulat recurs reclamantele I.B. şi E.E. [...]

Recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Critica privind schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată prin caracterizarea capetelor de cerere privind revendicarea ca pe o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001 şi nepunerea în discuţie a acestei chestiuni este nefondată.

Astfel, instanţa de apel şi prima instanţă nu au caracterizat „capetele de cerere privind revendicarea ca pe o cerere la care se aplică prevederile Legii nr. 10/2001”, ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, aşa cum susţin recurentele.

Dimpotrivă, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au constatat că au fost sesizate cu o acţiune de drept comun, în revendicare. Prima instanţă a reţinut că reclamantele au şi uzat de calea legii speciale, motiv pentru care nu mai pot exercita ulterior şi o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, iar instanţa de apel a constatat că alegând direct calea revendicării potrivit dreptului comun, reclamantele nu reuşesc să justifice că titlul lor de proprietate este preferabil.

Prin urmare, temeiul juridic al cererilor nu a fost schimbat, cauza fiind judecată în lumina sesizării instanţelor, potrivit principiilor aplicabile acţiunii în revendicare de drept comun şi raportului „lege specială-lege generală”.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie 1998 încheiat între S.E. şi Statul Român prin SC R. SRL Braşov în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost corect soluţionată de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel.

Potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.

Nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage decăderea din dreptul de a mai obţine analiza legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute.

Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu este dată de faptul că reclamantele au formulat notificare, ci de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidenţă a legii speciale de reparaţie.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată şi analizată în mod fragmentar sau discreţionar, astfel încât atunci când dispoziţiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Prin urmare, având în vedere incidenţa în cauză a dispoziţiilor legale arătate şi raportat la data formulării cererii de chemare în judecată, în mod corect instanţele au reţinut ca prescris dreptul material la acţiune exercitat în scopul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.E.

Referitor la apărările recurentelor-reclamante potrivit cărora instanţele ar fi trebuit să constate preferabilitatea titlului lor, se constată că reclamantele au chemat în judecată şi pe pârâtele persoane fizice pentru a se dispune obligarea acestora să le predea posesia imobilului în litigiu.

In cadrul procedurii de soluţionare a acţiunii în revendicare faţă de aceşti pârâţi, toate părţile au exhibat câte un titlu: reclamantele au invocat titlul de proprietate al autorilor lor, iar pârâţii contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Intr-o astfel de situaţie, intervine compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Reclamantele se prevalează de titlul autorului lor, S.B. însă, cu privire la acest aspect este important de reţinut că prin sentinţa civilă nr. 4900 din 25 mai 2005, Judecătoria Braşov a respins acţiunea formulată de reclamante prin care au solicitat să se constate că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate de la fostul proprietar de carte funciară la Statul Român, radierea dreptului de proprietate al acestuia din urmă şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cum-părare nr. 23475 din 1998, nr. 23597 din 1998 şi nr. 21173 din 1996.

Judecătoria Braşov a reţinut că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod legal, Statul Român înscriindu-şi dreptul de proprietate dobândit în C.F., iar cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună credinţă.

Sentinţa a rămas irevocabilă prin dec. nr. 831 din R din 2005 a Tribunalului Braşov.

Se constată, aşadar, că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că transferul dreptului de proprietate de la autorul reclamantelor la Statul Român a avut loc cu respectarea legii, ceea ce înseamnă recunoaşterea cu efecte retroactive a desfiinţării titlului de proprietate al autorului reclamantelor.

în aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a constatat că stabilirea pe cale judecătorească a validităţii titlului de proprietate al statului şi bunei credinţe la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, determină ca titlul de care se prevalează pârâţii să fie mai caracterizat decât titlul autorului reclamantelor, invalidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

în mod legal a fost soluţionată şi problema puterii de lucru judecat rezultând din sentinţa civilă nr. 4900 din 2005 a Judecătoriei Braşov, devenită irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului declarat de reclamante prin decizia civilă nr. 831 din R din 2005 a Tribunalului Braşov.

Aşa cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 4900 din 2005 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantele S.E., B.I. şi E.E. în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL, Statul Român, prin municipiul Braşov prin primar, N.C., N.R., C.M. şi S.E.

Problemele de drept soluţionate prin susmenţionata sentinţă au intrat în puterea lucrului judecat, prin rămânerea ca irevocabilă a hotărârii judecătoreşti care le-a consacrat.

Aceasta înseamnă că persoanele care au figurat ca părţi în dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 4900 din 2005, respectiv, reclamantele şi pârâţii care au avut această calitate, cât şi avânzii lor cauză (succesoarea defunctei S.E.) sunt ţinuţi de cele statuate prin hotărârea arătată, reclamantele neputând promova o nouă acţiune prin care să tindă la constatarea nevalabilităţii ridului statului asupra aceluiaşi imobil, fără a avea vreo relevanţă că petitul principal al primei acţiuni a fost formulat în termeni oarecum diferiţi, câtă vreme scopul urmărit este acelaşi, şi anume, constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al statului, corelativ cu constatarea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor asupra imobilului.

De aceeaşi prezumţie a puterii lucrului judecat se bucură şi capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărţii funciare prin radierea dreptului de proprietate al statului şi reînscrierea celui al antecesorului reclamantelor.

Puterea de lucru judecat reprezintă o prezumţie legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un litigiu ce ar pune în discuţie existenţa acelui drept, faptele pe care se sprijină dreptul său, şi, deci, să repete probele deja administrate într-un alt cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Prezumţia de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost dezlegat jurisdicţional nu mai poate fi combătut, şi constituie instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de altă parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.

în speţă, nu are relevanţă modalitatea de formulare a capetelor de cerere din prezenta acţiune, ci interesează scopul urmărit de părţi şi chestiunea de drept dedusă judecăţii, care sunt identice în ambele acţiuni, fiind astfel supuse efectelor puterii de lucru judecat, cum în mod corect au reţinut şi instanţele de fond şi apel. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Comentariu:

I. Pentru o dezvoltare a autorităţii lucrului judecat şi a prezumţiei lucrului judecat, a se vedea dec. nr. 995 din 4 februarie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. civ., în Selecţii 2009.

Potrivit art. 429 alin. (1) noul C. proc. civ. hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: