Protecţia chiriaşilor. Acţiune în evacuare. Imobil supus regimului juridic

Comentarii

0

Legea nr. 10/2001, republicată, art. 13 C. civ., art. 480 O.U.G. nr. 40/1999, art. 10 O.U.G. nr. 8/2004, art. 1 Convenţia europeană a drepturilor omului, Protocolul nr. 1, art. 1

Lipsa oricărui suport contractual locativ între părţile în litigiu conduce la lipsa oricărui mecanism care să îi permită proprietarului să compenseze sau să atenueze pierderile impuse de întreţinerea locuinţelor. A impune reclamantului-proprietar o obligaţie atât de grea, ca aceea de a păstra chiriaşi în imobilul său timp de cinci ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a încasa chiria, ar face să opereze asupra lui o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să afecteze echilibrul just între interesele aflate în joc.

Decizia civilă nr. 430 din 21 octombrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 13111/20.11.2008, Judecătoria Iaşi a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea civilă formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor că aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv în speţă, presupunea existenţa unei identităţi între pârâţi şi cei care ocupau fără titlu imobilul reclamatei, în cazul acţiunii în evacuare.

Astfel, calitatea procesuală se determină în raport de litigiul dedus judecăţii, în sensul că numai o persoană poate fi reclamant în cadrul raportului juridic litigios. Cu alte cuvinte, calitatea procesuală este titlul legal care îndreptăţeşte o persoană să fie parte în procesul civil.

Evacuarea este sancţiunea civilă aplicabilă locatarului principal şi membrilor familiei sale în cazul neîndeplinirii unor obligaţii legale sau contractuale referitoare la modul de exercitare a drepturilor locative, presupunând rezilierea prealabilă a contractului de închiriere a locuinţei şi constând în obligarea chiriaşului, la încetarea actelor de folosinţă a suprafeţei locative pe care o deţine în baza contractului reziliat sau pe care a ocupat-o abuziv, fară a poseda un titlu locativ valabil.

Aşa cum rezulta din contractele de închiriere nr. 3455/23.10.2000, nr. 1/2951/20.10.1973 şi nr. 91/08.03.2004 împreună cu fişele locative, dar şi din dispoziţia nr. 2018/16.06.2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi, pârâţii figurau ca locatari ai apartamentelor, cumpărate de reclamantă şi restituite vânzătorilor prin dispoziţia de restituire nr. 333/09.02.2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi. Aceste înscrisuri au fost coroborate cu adresa nr. 15455/04.06.2007 emisă de Direcţia de Administrare a Patrimoniului Public şi Privat a municipiului Iaşi, prin care li se înaintau beneficiarilor imobilului restituit şi contractele de închiriere ale pârâţilor pentm spaţiile retrocedate, de unde rezulta evident identitatea între pârâţii care ocupau imobilul reclamatei.

In aceste condiţii, judecătoria a reţinut că excepţia este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată. Pentm exercitarea acţiunii civile este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situaţie juridică a cărei realizare pe calea justiţiei este obligatorie. Obiectul excepţiei de inadmisibilitate îl reprezenta, în speţă, dreptul reclamantei de a sesiza instanţa de judecată, motivat de nerespectarea unei proceduri privind încheierea unor contracte de închiriere.

Deşi imobilul din care se solicita evacuarea a format obiectul unei legi speciale de restituire, intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi a O.U.G. nr. 40/1999, instanţa a constatat că obligaţia impusă de legiuitor beneficiarului imobilului retrocedat nu era o condiţie obligatorie privitoare la admisibilitatea unei acţiuni în justiţie, nefiind reglementată ca o procedură obligatorie.

In sprijinul celor reţinute anterior, judecătoria a avut în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, precum şi că există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Golder c. Regatului Unit, 1975).

Instanţa de fond a apreciat că nu existau limitări impuse de legiuitor, accesul reclamantei la justiţie nefiind restricţionat de o procedură prealabilă. Astfel, atât timp cât reclamanta a urmat o procedură instituită de lege şi a formulat o acţiune în baza unei norme legale din dreptul comun, care permitea acesteia să se adreseze instanţei pentm apărarea şi valorificarea drepturilor sale, acţiunea nu putea fi considerată inadmisibilă.

Pe de altă parte, referitor la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâţi, instanţa de fond a constatat că aceasta viza neîndeplinirea unei cerinţe a dreptului subiectiv pretins, care era o condiţie de fond a dreptului, şi nu de exerciţiu a acţiunii.

Faţă de actele şi lucrările dosamlui, pe fondul cauzei, instanţa a admis acţiunea pentm următoarele motive:

Prin contractul de închiriere nr. 3455/23.10.2000 încheiat între un A.F. şi Consiliul local al municipiului Iaşi, pârâta a dobândit dreptul de folosinţă al locuinţei situate în Iaşi, pentru o perioadă de 5 ani, cuprinsă între 01.10.2000-01.10.2005. O locuinţă din acelaşi imobil a făcut obiectul ordinului de repartizare nr. 2681/28.10.1970 şi al contractului de închiriere nr. 744/07.11.1970 încheiat între I.G.L.L. şi M.M. - mama pârâtei M.F., aceasta din urmă figurând în ordinul de repartiţie, fişa de calcul şi cartea imobilului până în anul 2006, când locuinţa i-a fost atribuită direct prin dispoziţia nr. 2018/16.06.2006 emisă de Primarul municipiului Iaşi.

Cu privire la pârâtul P.C.-A., acesta a devenit titularul unui drept de folosinţă al unui apartament din imobilul situat în Iaşi, conform contractului de închiriere nr. 91/08.03.2004 pentru o perioadă de 5 ani cuprinsă între 08.04.2004-08.04.2009.

Prin dispoziţia de restituire nr. 333/09.02.2006, emisă de Primarul municipiului Iaşi şi rectificată prin dispoziţia nr. 711/17.03.2008 emisă de acesta, numiţilor S.M.-D., M.V., A.E., S.N.-C., F.G. şi D.M.-E. le-a fost restituit în natură 1/2 din imobil, respectiv apartamentele 2, 3 şi 6, precum şi cota de 1/2 indiviză din terenul neconstruit în suprafaţă de 360,90 mp. Acest imobil a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2886/16.11.2007 de biroul notarului public, rectificat conform încheierii de rectificare nr. 10333/17.12.2007 emisă de acelaşi birou notarial, reclamanta dobândind astfel dreptul de proprietate asupra acestuia, drept de proprietate ce a fost înscris în cartea funciară, aşa cum rezulta din încheierea nr. 9091/22.02.2007, fişa corpului de proprietate, relevee, încheierea nr. 92238/30.11.2007 şi încheierea de rectificare nr. 100872/17.12.2007 emise de Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, extrasul de carte funciară pentru informare - cartea funciară nr. 61608.

în aceste condiţii, reclamanta, constatând că imobilul asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate era ocupat de pârâţi, a solicitat instanţei evacuarea acestora fără ca în prealabil să le propună încheierea unor contracte de închiriere.

Potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe: „(1) în vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriaşului sau fostului chiriaş, prin executorul judecătoresc, data şi locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (2) Chiriaşul sau fostul chiriaş este obligat să comunice în scris proprietarului, cu confirmare de primire, cererea de a încheia un nou contract de închiriere, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea notificării”. Iar art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ stipulează că: „(2) Lipsa unui răspuns scris sau refuzul nejustificat al chiriaşului sau al fostului chiriaş de a încheia un nou contract de închiriere în termen de 60 de zile de la primirea notificării îl îndreptăţeşte pe proprietar să ceară în justiţie evacuarea necondiţionată a locatarilor, cu plata daunelor interese, pe calea ordonanţei preşedinţiale”.

De asemenea, art. 480 C. civ. prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut”.

Faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ., instanţa de fond a considerat că în cauză reclamanta a făcut dovada susţinerilor sale, astfel că a admis acţiunea formulată, cu următoarea motivare.

Din perspectiva legislaţiei interne, judecătoria a considerat că nu poate fi primită susţinerea reclamantei că pârâţii nu ar fi avut un contract valabil. Din actele şi lucrările dosarului, rezultă în mod indubitabil că pârâţii au deţinut în folosinţă spaţiile din imobilul situat în Iaşi, în baza unor contracte de locaţiune încheiate în temeiul Legii nr. 5/1973 şi care, în baza art. 1 şi 2 din Legea nr. 17/1994 care s-au prelungit până la 18.04.1999, iar ulterior, în conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, până la 08.04.2004.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că, urmare a apariţiei O.U.G. nr. 8/2004, conform art. 1 alin. (1), durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, care expirau la data de 8 aprilie 2004, urmau a se prelungi de drept pentm o perioadă de 5 ani.

Aceste dispoziţii se aplicau şi contractelor de închiriere ale pârâţilor, dat fiind că la data de 8 aprilie 2004, imobilul, cel puţin în aparenţă, se afla în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, nefiind restituit decât la data de 09.02.2006 (prin dispoziţia nr. 333/09.02.2006 a Primarului municipiului Iaşi).

In ceea ce priveşte contractul nr. 91/08.03.2004 aparţinând pârâtului P.C.-A., este adevărat că acesta a fost încheiat după intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 40/1999, în baza Legii nr. 114/1996, însă îi erau aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 8/2004, care nu disting în funcţie de momentul încheierii contractului, înainte sau după intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 40/1999, ci de cel al expirării locaţiunii.

In aceste condiţii, raportat la dispoziţiile legislaţiei interne, instanţa de fond a apreciat că aceste contracte de închiriere au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare (Legea nr. 5/1973, Legea nr. 114/1996), fiind prelungite în mod legal (conform art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, respectiv art. 1 din O.U.G. nr. 8/2004), aşa încât nu s-a reţinut apărarea reclamantei privitoare la ocuparea fără titlu a imobilului sau la faptul că nu i-ar fi opozabile.

Deşi reclamanta a susţinut că nu îi erau opozabile obligaţiile asumate de unitatea deţinătoare a bunului, prima instanţă a considerat această apărare neîntemeiată, dat fiind că subrogarea în drepturile şi obligaţiile instituţiei deţinătoare se face în temeiul legii (art. 14 din Legea nr. 10/2001), şi nu a voinţei părţilor.

Din perspectiva reglementărilor internaţionale, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

De asemenea, s-a reţinut că art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Astfel, în ceea ce priveşte Convenţia europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în special, ca principiu general, dispoziţiile acesteia au forţă constituţională şi supralegislativă.

Este de observat că normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - seif execuling -obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impun tuturor autorităţilor publice române, deoarece prevederile Constituţiei au aplicabilitate directă.

Pentru aceste considerente, judecătoria a apreciat că normele cuprinse în Convenţie şi protocoalele adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate. Plecând de la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. I la Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa a constatat că reclamanta beneficia de un drept de proprietate asupra imobilului ocupat de pârâţi, însă era lipsită de această proprietate, prin dispoziţiile legale naţionale enunţate mai sus.

In aceste condiţii, normele naţionale vin în contradicţie directă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa încât instanţa a fost obligată - conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României - să facă aplicarea directă a reglementărilor internaţionale.

Referitor la contradicţia dintre aceste norme, aceasta nu a fost constatată prima dată de instanţă, ci de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în cauza Radovici şi Stănescu c. României, referindu-se la dispoziţiile art. 10-13 din O.U.G. nr. 40/1999 a reţinut, printre altele: „Curtea consideră că restricţiile suferite de reclamante în privinţa folosirii bunului lor imobiliar şi în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai mulţi ani, de a obliga ocupanţii să le plătească o chirie din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a lipsurilor relevate în legislaţia de urgenţă asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general.

Desigur, statul român a trebuit să moştenească din perioada comunistă o penurie acută de locuinţe de închiriat la un preţ rezonabil şi a trebuit, de aceea, să arbitreze asupra problemelor extrem de complexe şi sensibile din punct de vedere social pe care le pune concilierea intereselor antagoniste ale proprietarilor şi locatarilor. El avea de protejat dreptul de proprietate al primilor, pe de o parte, şi de respectat drepturile sociale ale celorlalţi, pe de altă parte. Totuşi, interesele legitime ale colectivităţii cer într-un asemenea caz o repartiţie echitabilă a sarcinii sociale şi financiare pe care o presupun transformarea şi reforma imobilelor în ţară. Această sarcină nu ar putea, aşa cum este cazul în speţă, să se sprijine pe un anume grup social, indiferent de importanţa pe care o au interesele unui alt grup sau ale colectivităţii în ansamblul său (a se vedea, mntatis mutandis, Hutten-Czapska,..., § 225)”. în aceeaşi cauză, Curtea Europeană a considerat că „a sancţiona proprietarii care au omis să se conformeze condiţiilor de formă prevăzute de ordonanţa de urgenţă a Guvernului, impunându-le o obligaţie atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de cinci ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să întrerupă echilibnd just dintre interesele aflate în joc”.

Aşadar, s-a constatat fără putinţă de tăgadă că, în ciuda marjei de apreciere recunoscută statului pârât, restrângerile suferite de reclamant în folosirea apartamentului său timp de mai mulţi ani, din pricina jocului combinat al dispoziţiilor pertinente în materia prelungirii contractelor de închiriere şi mai ales a implementării defectuoase a unor garanţii acordate proprietarului de autorităţi, nu au fost previzibile şi nu au respectat justul echilibru care trebuia păstrat între protecţia dreptului persoanei la respectul bunurilor sale şi exigenţele interesului general (cauza Burzo c. României).

Cu strictă referire la speţa dedusă judecăţii, instanţei nu i-a rămas de constatat conflictul ivit între legislaţia internă - ce obligă proprietarul la o procedură considerată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului excesivă, privitoare la încheierea unor noi contracte de închiriere - şi reglementările Convenţiei europene a drepturilor omului, făcând aplicarea directă a acestora din urmă.

Judecătoria a constatat că speţa prezenta similarităţi evidente cu cele ale cauzei Radovici şi Stănescu c. României, respectiv că reclamanta nu a încheiat niciodată contracte de închiriere cu pârâţii, că nu îşi putea folosi bunul, nu putea încasa chiria, lipsind raportul contractual între părţi, lipsă din care deriva lipsa oricămi mecanism juridic care să permită proprietarilor să compenseze sau să atenueze pierderile impuse de întreţinerea bunurilor lor.

Astfel, a impune reclamantei o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra chiriaşii în imobilul său timp de cinci ani, fară nicio posibilitate concretă şi reală de a încasa chiria, ar face să greveze asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să rupă echilibrul just între interesele aflate în joc.

Instanţa a reţinut că în această materie, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în a considera că aceste proceduri sunt contrare Convenţiei şi încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum reiese şi din cauzele Popescu şi Toader c. României, Marcel Roşea c. României, Arsenovici c. României, Tarik c. României şi bineînţeles cele două cauze citate anterior, cauzele Broniowski c. Poloniei, Imobiliara Saffi c. Italiei, Scollo c. Italiei şi Hutten-Czapska c. Poloniei.

Şi jurisprudenţa internă a consacrat o aplicare a dispoziţiilor internaţionale, conform prevederilor constituţionale, sens în care a fost menţionată decizia nr. 1131 din 11 mai 2006 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia civilă.

Aşadar, cum procedura instituită prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 10/2001, art. 10-13 din O.U.G. nr. 40/1999 şi art. 13.1-15.1 din II.G. nr. 250/2007, este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporţionată impusă titularilor dreptului de proprietate, instanţa a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi a dispus evacuarea a pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.

împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii, iar prin decizia civilă nr. 337 din 06 aprilie 2009, Tribunalul Iaşi le-a respins cererea, reţinând aceeaşi situaţie de fapt, cu aceeaşi motivare.

Prin cererea iniţial formulată, reclamanta, proprietară a cotei indivize a imobilului teren şi construcţie situat în laşi, a solicitat evacuarea pârâţilor din apartamentele nr. 2, 3 şi 6.

în mod corect instanţa de fond, ţinând cont de dispoziţiile art. 480 C. civ. care prevăd că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut” şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”, faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ. instanţa de fond a considerat că reclamanta a făcut dovada susţinerilor sale şi a admis acţiunea formulată.

în ceea ce priveşte susţinerea reclamantei că pârâţii nu ar fi avut un contract valabil, tribunalul a considerat că nu poate fi primită.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâţii au deţinut în folosinţă spaţiile din imobilul situat în Iaşi, în baza unor contracte de locaţiune încheiate în temeiul Legii nr. 5/1973 şi care, în baza art. 1 şi 2 din Legea nr. 17/1994 care s-au prelungit până la 18.04.1999, iar ulterior, în conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, până la 08.04.2004.

Urmare a apariţiei O.U.G. nr. 8/2004, conform art. I alin. (1), durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, care expira la data de 8 aprilie 2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în a considera că aceste proceduri sunt contrare Convenţiei şi încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

In cauză, normele naţionale vin în contradicţie directă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar instanţa era obligată, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, să facă aplicarea directă a reglementărilor internaţionale. în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Radovici şi Stănescu c. României, referindu-se la dispoziţiile art. 10-13 din O.U.G. nr. 40/1999, reţinând: „Curtea consideră că restricţiile suferite de reclamante în privinţa folosirii bunului lor imobiliar şi în special imposibilitatea în care s-au aflat, timp de mai mulţi ani, de a obliga ocupanţii să le plătească o chirie din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a lipsurilor relevate în legislaţia de urgenţă asupra imobilelor, nu au înlesnit un echilibru just între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general”.

Cum procedura instituită prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 10/2001, art. 10-13 din O.U.G. nr. 40/1999 şi art. 13.1-15.1 din H.G. nr. 250/2007, este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentni apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporţionată impusă titularilor dreptului de proprietate, în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.

Faţă de aceste considerente, tribunalul a respins apelul, păstrând sentinţa apelată.

împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii, motivând că tribunalul a tăcut o aplicare greşită a legii atunci când a acceptat motivarea primei instanţe, în sensul că în cauză erau aplicabile direct prevederile art. 1 din Protocolul nr. I adiţional la Convenţia pentm apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a se pronunţa cu privire la motivul de apel prin care au arătat că raţiunile care au stat la baza deciziilor CEDO în favoarea proprietarului nu erau pertinente pentm cauza de faţă, căci „sarcina specială şi exorbitantă de natură să mpă echilibrul just între interesele aflate în joc”, avută în vedere de Curtea Europeană în respectivele decizii, consta în „lipsa unei posibilităţi concrete şi reale de a încasa chiria” pentm intervalul de cinci ani, în care proprietarii petiţionari erau obligaţi de lege să păstreze locatarii în imobilele retrocedate, pe când în cazul de faţă nu putea fi vorba de o asemenea imposibilitate, căci prin art. 10-11 din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile de destinaţie de locuinţă, proprietarilor le-a fost recunoscut dreptul de a-i obliga pe chiriaşi să încheie noi contracte de închiriere şi chiar să îi evacueze necondiţionat dacă aceştia nu s-ar fi conformat solicitării în termen de 60 de zile de la primirea notificării, cu plata de daune-interese.

Faptul că nici intimata şi nici persoanele de la care aceasta a cumpărat imobilul, persoane în beneficiul cărora a fost emisă dispoziţia Primarului municipiului Iaşi nr. 333/09.02.2006 de restituire în natură a imobilului, nu au urmat calea prevăzută de lege, ignorând posibilitatea încheierii pe durată determinată a unor noi contracte de închiriere cu locatarii imobilului retrocedat, în condiţii reciproc avantajoase, denotă că nu prevederile legislaţiei interne au constituit, în cazul de faţă, sursa dezechilibrului invocat de instanţă ca argument de fond al aplicării reglementărilor internaţionale, ci atitudinea culpabilă a proprietarilor, care s-au pus singuri într-o situaţie defavorabilă, prin omisiunea de a uza de dispoziţiile legale edictate în avantajul lor.

Or, cum nimeni nu poate invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale şi nici necunoaşterea legii, rezultă că prin admiterea acţiunii în evacuare s-a încălcat unul dintre drepturile fundamentale ale omului, respectiv egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor ţării, locatarii fiind obligaţi să părăsească imobilul, deşi proprietarii acestuia nu au urmat procedura instituită de legea internă tocmai în scopul creării unui just echilibru între cele două părţi, pentru un interval rezonabil de cinci ani de la data emiterii dispoziţiei de restituire a imobilului.

Criticile formulate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar care nu este incident în cauză, recursul fiind nefondat.

Instanţa de apel a examinat toate motivele de apel care au format obiectul examinării în calea de atac a apelului pronunţând soluţie corectă şi legală.

în mod corect instanţele de apel şi de fond au făcut aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie şi au stabilit că normele juridice internaţionale privitoare la protecţia drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern, obligaţia interpretării şi aplicării dispoziţiilor constituţionale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaţionale ratificate de România, deci şi în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei, se impun tuturor autorităţilor publice române, deoarece prevederile Convenţiei au aplicabilitate directă.

Reclamanta era titulara unui drept de proprietate, dar nu îşi putea exercita prerogativele acestui drept, ceea ce determina încălcarea dreptului de proprietate ocrotit şi garantat de Constituţie, de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 480 C. civ.

Dispoziţiile legale naţionale ale O.U.G. nr. 40/1999 vin în contradicţie directă cu dispoziţiile art. 1 din Protocol şi la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar instanţa este obligată conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României să facă aplicarea directă a reglementărilor internaţionale.

Deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului avute în vedere de instanţe la soluţionarea apelului şi la care s-au făcut ample referiri prezintă asemănări până la identitatea cu cauza de faţă.

în condiţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în deciziile pronunţate contra României, care potrivit art. 46 din Convenţie sunt obligatorii şi executorii, că dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 sunt defectuoase, în ceea ce priveşte durata prelungirii contractelor de închiriere, şi nu asigură un echilibru just între protecţia individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general, conchizând în fond în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea în evacuare, iar instanţa de apel a respins apelul.

în mod corect instanţele au stabilit asemenea similitudini cu cele ale cauzei Radovici şi Stănescu, respectiv că reclamanta nu a încheiat niciodată contracte de închiriere cu pârâţii, că nu îşi poate folosi locuinţa, nu poate încasa chiria, lipsa oricărui suport contractual între părţi, lipsă din care derivă lipsa oricărui mecanism care să permită proprietarilor să compenseze sau să atenueze pierderile impuse de întreţinerea locuinţelor.

A impune reclamantei o obligaţie atât de grea ca aceea de a păstra chiriaşi în imobilul său timp de cinci ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a încasa chiria, ar face să opereze asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă, de natură să vizeze echilibrul just între interesele aflate în joc.

Nu erau fondate susţinerile recurenţilor că reclamanta nu-şi putea invoca propria culpă în susţinerea intereselor sale, deoarece reclamanţii au formulat

o acţiune întemeiată pe dreptul lor de proprietate, de apărare a unuia dintre atributele esenţiale ale acestui drept, în care culpa nu putea constitui vreun element de apreciere a temeiului şi a legalităţii unei astfel de acţiune.

Drept urmare, soluţiile fiind corecte, toate criticile formulate sunt nefondate, iar curtea de apel a respins recursul.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: