Răspundere civilă delictuală. Dreptul la liberă exprimare. Limite. Interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului
| Comentarii |
|
Constituţie, art. 30 alin. (6) Convenţie, art. 10 alin. (2) Legea nr. 3/1974, art. 72 C. civ., art. 998
1. Prin art. 72 din Legea presei nr. 3/1974, se prevede că „Persoana fizică sau juridică lezată prin afirmaţiile făcute în presă, şi pe care le consideră neadevărate, poate cere, în termen de 10 zile, ca organul de presă în cauză, să publice sau să difuzeze un răspuns, sub formă de replică, rectificare, or, declaraţie".
Acest text, nu este abrogat şi îşi păstrează actualitatea, fiind compatibil actualei ordini de drept.
Cel pretins vătămat, are însă libertatea de a uza sau nu, de acest drept, dar neexercitarea lui, nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii în daune.
Conform art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
A condiţiona aplicabilitatea generală a acestui text, de exercitarea dreptului la replică, în cazul invocării unui prejudiciu moral, înseamnă, a îngrădi dreptul la acces în justiţie, ceea ce contravine prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
2. Existenţa faptei ilicite, a prejudiciului real, cât şi a raportului de cauzalitate dintre acestea, dar şi a vinovăţiei pârâtului, au fost definitiv stabilite de primele două instanţe.
Aserţiunea că reclamantul, ar fi fost şantajat de puterea politică pentru trecutul său securist, aparţine numai pârâtului.
în consecinţă, pârâtul nu se poate apăra de răspunderea pentru fapta sa ilicită, invocând eventuala vinovăţie a „sursei".
Rezolvarea dată în timpul judecării recursului de către Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cererii reclamantului, nu face decât să confirme situaţia de fapt stabilită de către instanţe şi să releve caracterul neverosimil al afirmaţiilor pârâtului.
Aserţiunile pârâtului sunt grave, au caracterul de fapte şi nu de judecăţi de valoare, şi chiar de-ar fi categorisite astfel, „şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă, dacă este complet lipsită de bază faptică (cauza Ierusalim împotriva Austriei n. 26958/1995, paragraful 43 CEDO 2001 - II)".
3. Cele trei reguli speciale, deduse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul restrângerii libertăţii de exprimare, şi anume, restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, sunt îndeplinite cumulativ. Astfel, ingerinţa autorităţii în exercitarea dreptului la libera exprimare a pârâtului - obligarea la daune morale - este prevăzută de lege [art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 998 C. civ.], are un scop legitim (apărarea reputaţiei reclamantului) şi este necesară într-o societate cu o democraţie tânără.
Totodată, atingerea adusă dreptului la exprimare al pârâtului, corespunde unei nevoi imperioase, proporţională cu scopul legitim urmărit, şi anume apărarea demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi dreptului la propria imagine, cerinţe deduse din prevederile art. 10 alin. (2) a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
în consecinţă, obligarea pârâtului la plata de daune morale a fost menţinută şi în recurs.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 896 din 2 mai 2007)
Prin acţiunea civilă intentată la data de 4 mai 2000, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul C.C.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul I.C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa , să fie obligat la plata sumei de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
în motivare, a arătat că înţelege să-l cheme în judecată pe pârât atât în calitate de editorialist, semnatar al articolului de presă cât şi de director al ziarului, unde a apărut articolul lui M.I., intitulat „C.M. denunţat ca securist". Ambele articole, a mai arătat, conţin afirmaţii mincinoase, comise cu intenţia de a-l denigra şi discredita, afectându-i grav prestigiul de care se bucură în calitate de ziarist şi director al unui post de radio, prin aceea că îl denumesc securist, infiltrat în mas media occidentală şi şantajat cu dosarul său compromiţător, de către puterea politică.
în drept şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 30 alin. (8) din Constituţie, art. 998 şi art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 54 alin. (1) şi art. 55 din Decretul nr. 31/1954.
Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, invocând pe plan procesual, lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond, netemeinicia acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 10 martie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la daune morale în raport de calitatea sa de director al cotidianului A., pentru articolul semnat de M.I., publicat în acest cotidian şi, în consecinţă, a respins acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond, aceeaşi acţiune a fost admisă în parte, iar pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în temeiul art. 30 alin. (8) din Constituţia României, răspunderea civilă pentru informaţia sau creaţia adusă la cunoştinţa publicului, revine editorului sau realizatorului, autorului, proprietarului mijloacelor de multiplicare şi nu directorului publicaţiei, aşa încât, pârâtul nu poate răspunde, în calitate de director, în temeiul art. 998 coroborat cu art. 1000 alin. (3) C. civ., pentru articolul publicat de I.M.
în schimb, pentru articolul semnat de acesta şi publicat în acelaşi ziar martie 2000, pârâtul este direct răspunzător în baza art. 998 C. civ. şi art. 30 alin. (6) din Constituţia României, prin care se limitează libertatea de exprimare de neprejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului la propria imagine.
Sentinţa a fost atacată cu apel, de către pârâtul, care a criticat-o pentru nelega-litate şi netemeinicie, întrucât:
- instanţa nu a luat în considerare apărările sale privind prematuritatea acţiunii, în raport de prevederile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 3/1974, prin care se consacră dreptul la replică, de care reclamantul nu a uzat;
- nu a ţinut cont de faptul că, nu poate fi considerat ca o depăşire a limitelor libertăţii de exprimare, faptul de a aduce la cunoştinţa publicului, existenţa unor situaţii de natură a viza interesul public;
- răspunderea pentru informaţiile incorecte aparţine sursei, respectiv ziaristului S.R.S., care, prin articolul publicat într-un alt ziar în vara anului 1992, a învederat apartenenţa reclamantului la fosta securitate;
- greşit nu a constatat lipsa intenţiei sale de a-l prejudicia;
- cuantificarea prejudiciului este arbitrară.
Prin decizia civilă nr. 1151 din 8 iunie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
în motivare, instanţa de apel a reţinut că dreptul la replică reglementat prin art. 72 din Legea nr. 3/1974, nu exclude accesul la justiţie şi că limitarea libertăţii de exprimare instituită prin art. 30 alin. (6) din Constituţia României, trebuie analizată în raport de art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi, cauza Jersild împotriva Danemarcei din
21 ianuarie 1994, cauza Janowski împotriva Poloniei din 21 ianuarie 1999, cauza Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei din 25 noiembrie 1999, cauza Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1996, cauza Colombani şi alţii împotriva Franţei din 25 iunie 2002, şi Thoma împotriva Luxemburgului din 29 martie 2001.
în speţă, cele trei reguli speciale aplicabile în cazul restrângerilor libertăţii de exprimare, deduse din cazurile jurisprudenţiale menţionate, şi anume, restrângerea să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, sunt îndeplinite cumulativ.
Comparând formularea articolului editorialistului S.R.S. cu cea a pârâtului, instanţa a reţinut că acesta din urmă, a adăugat afirmaţiei grave, cu privire la reclamant, în raport de cele făcute de sursa iniţială, aşa încât, onoarea şi demnitatea acestuia din urmă, au fost lezate.
împotriva deciziei, a declarat recurs reclamantul, care, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. pr. civ., a susţinut în concret, următoarele:
- instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, adică despăgubiri în cuantum de 6000 Euro, deşi, reclamantul şi-a cuantificat prejudiciul în lei, agravându-i astfel situaţia, în propria cale de atac;
- a interpretat greşit că Legea nr. 3/1974 este caducă, fără a ţine cont că art. 72 din aceasta, reglementând dreptul la replică al persoanei pretins prejudiciate, este perfect valabil într-o societate democratică şi nu este nici abrogat, şi nici caduc;
- a reţinut greşit că prejudiciul invocat de reclamant este real, atâta vreme cât acesta, nu a uzat de dreptul la replică şi a intentat acţiunea, la câteva luni de la publicarea articolului;
- nu a luat în considerare, faptul că afirmaţiile sale, referitoare la calitatea de informator al fostei poliţii politice a lui C.M., au fost emise în lipsa unui certificat emis în baza Legii nr. 187/1999, şi în condiţiile în care, sursa sa, jurnalistul S.R.S., el însuşi fost informator al securităţii, era credibilă.
Prin decizia civilă nr. 154 din 25 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a anulat recursul, ca netimbrat.
Aceeaşi instanţă a admis contestaţia în anulare formulată de recurent, prin decizia civilă nr. 1422 din 24 mai 2006 şi a anulat decizia pronunţată în recurs, fixând termen pentru rejudecarea recursului.
în timpul rejudecării recursului, reclamantul-intimat a depus la dosar decizia nr. 385 din 13 februarie 2007 emisă de Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, a conchis că d-nul M.C.G. nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste.
Recursul nu este întemeiat.
Astfel, conform art. 304 pct. 6 C. pr. civ., modificarea unei hotărâri, se poate cere, dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Or, în speţă, instanţa de apel, respingând apelul declarat de pârât, a menţinut soluţia primei instanţe, prin care, acesta a fost obligat la plata sumei de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.
Stabilirea în considerente a echivalenţei în euro, a sumei la care deja fusese obligat pârâtul, nu a produs consecinţe sub aspectul modificării cuantumului despăgubirii, aşa încât, greşit se susţine că în apel, instanţa a acordat plus petita, îngreunând situaţia pârâtului în propria cale de atac.
Prin art. 72 din Legea presei nr. 3/1974, se prevede că „Persoana fizică sau juridică lezată prin afirmaţiile făcute în presă, şi pe care le consideră neadevărate, poate cere, în termen de 10 zile, ca organul de presă în cauză, să publice sau să difuzeze un răspuns, sub formă de replică, rectificare, or, declaraţie".
Acest text, nu este într-adevăr abrogat şi îşi păstrează actualitatea, fiind compatibil actualei ordini de drept.
Cel pretins vătămat, are însă libertatea de a uza sau nu, de acest drept, dar nee-xercitarea lui, nu poate constitui un fine de neprimire a acţiunii în daune.
Conform art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".
A condiţiona aplicabilitatea generală a acestui text, de exercitarea dreptului la replică, în cazul invocării unui prejudiciu moral, înseamnă, a îngrădi dreptul la acces în justiţie, ceea ce contravine prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Limitele exercitării în timp a acţiunii sunt relevante doar sub aspectul prescrierii dreptului la acţiune, în condiţiile Legii nr. 167/1958, care nu-şi are aplicare în cauză, de vreme ce, nu s-au scurs peste 3 ani de la comiterea faptei ilicite.
Existenţa faptei ilicite, a prejudiciului real, cât şi a raportului de cauzalitate dintre acestea, dar şi a vinovăţiei pârâtului, au fost definitiv stabilite de primele două instanţe.
Instanţa de recurs, având de soluţionat o cale extraordinară de atac, este limitată, prin prevederile art. 304 C. pr. civ., la analiza motivelor de nelegalitate şi în limita învestirii.
Rezolvarea dată de Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, cererii reclamantului, nu face decât să confirme situaţia de fapt stabilită de către instanţe şi să releve caracterul neverosimil al afirmaţiilor pârâtului.
Cum just s-a reţinut, S.R.S. nu a formulat afirmaţii directe privind apartenenţa reclamantului la fosta poliţie politică, dar aserţiunea că acesta, la data publicării articolului, ar fi fost şantajat de puterea politică pentru trecutul său securist, aparţine numai pârâtului.
în consecinţă, pârâtul nu se poate apăra de răspunderea pentru fapta sa ilicită, invocând eventuala vinovăţie a „sursei".
Aserţiunile pârâtului sunt grave, au caracterul de fapte şi nu de judecăţi de valoare, şi chiar de-ar fi categorisite astfel, „şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă, dacă este complet lipsită de bază faptică (cauza Ierusalim împotriva Austriei n. 26958/1995, paragraful 43 CEDO 2001 - II)".
Că reclamantul a suferit un prejudiciu de imagine, o demonstrează probele administrate, respectiv declaraţiile de martori audiaţi în cauză.
La aplicarea despăgubirii, just instanţele au luat în considerare calitatea de director al reclamantului la un prestigios post de radio, care, cel puţin din punct de vedere moral, trebuia să excludă calitatea de fost securist sau colaborator al securităţii, notorietatea ambilor jurnalişti, amândoi formatori de opinie într-o perioadă electorală, cât şi caracterul tendenţios, lipsit de obiectivitate, al citării sursei menţionate, atitudine manifestată şi la emisiunea televizată din 16 martie 2000, astfel cum rezultă din stenograma aflată la filele 54-83 din dosarul nr. 2647/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Curtea socoteşte că ingerinţa autorităţii în exercitarea dreptului la libera exprimare a pârâtului, este prevăzută de lege [art. 30 alin. (6) din Constituţia României şi art. 998 C. civ.], că are un scop legitim (apărarea reputaţiei reclamantului) şi că este necesară într-o societate cu o democraţie tânără.
Cu alte cuvinte, atingerea adusă dreptului la exprimare al pârâtului, corespunde unei nevoi imperioase, proporţională cu scopul legitim urmărit, şi anume apărarea demnităţii, onoarei, vieţii particulare şi dreptului la propria imagine, cerinţe deduse din prevederile art. 10 alin. (2) a Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, cum nici unul din motivele de recurs invocate nu s-a dovedit a fi întemeiat, iar motivele de ordine de ordine publică de nelegalitate, nu se constată, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., urmează a se respinge recursul ,ca nefondat.
Conform art. 274 C. pr. civ., recurentul va fi obligat să plătească intimatului cheltuielile de judecată din recurs. (A.V.)
| ← Răspundere civilă delictuală. Caracterul de răspundere de... | Răspundere civilă delictuală. Executarea hotărârilor... → |
|---|
