Răspundere civilă delictuală. Caracterul de răspundere de drept comun în materie civilă
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 25 alin. (1), art. 38 C. civ., art. 998-999
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu există temei pentru acordarea de daune pentru prejudicii materiale, morale şi psihice în caz de nerespectare a prevederilor art. 25 alin. (1) şi nici sancţiuni în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale sau centrale sau a celorlalte entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor. Prevederile art. 38 din lege instituie contravenţii pentru neîndeplinirea altor obligaţii.
în consecinţă, cererea reclamantei având acest obiect, îşi poate găsi temei juridic doar în raport de dreptul comun, respectiv, prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Or, în cadrul răspunderii civile delictuale, cel ce se consideră vătămat, trebuie să dovedească cu probe existenţa şi întinderea prejudiciului, cât şi întrunirea celorlalte condiţii specifice acestui tip de răspundere.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 410 din 5 iunie 2007)
Prin cererea din 25 mai 2005, reclamanta H.G. a chemat în judecată P.M.B. pentru a fi obligată să se pronunţe prin decizie/dispoziţie asupra notificării nr. 6226 din 12 noiembrie 2001, intentată în baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului situat în sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1469 din 27 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să soluţioneze notificarea din dosarul nr. 21193/2001, prin emiterea unei dispoziţii sau decizii motivate, cu privire la imobilul din litigiu, ce face obiectul notificării.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că pârâta nu s-a conformat prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările ulterioare, în sensul de a soluţiona notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 şi nici nu i-a comunicat că documentaţia depusă este insuficientă.
De asemenea, a arătat că legiuitorul, prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a prevăzut contravenţii şi sancţiuni pentru nerespectarea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, în vederea rezolvării echitabile a retrocedării imobilelor sau acordării de despăgubiri.
împotriva sentinţei, a declarat apel reclamanta, prin mandatar, susţinând că, nelegal, instanţa nu a soluţionat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor băneşti în cuantum de 7000 Euro sau echivalentul în lei, stabilit de B.N.R în ziua plăţii, pentru prejudiciile morale, materiale şi psihice pricinuite de nesotuţionarea în termen a notificării.
Examinând apelul, prin prisma motivului invocat, Curtea constată că, deşi prima instanţă nu a reţinut pretenţia reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale, materiale şi psihice, ca un capăt de cerere distinct al acţiunii, a făcut referire la aceasta, ca fiind un argument al reclamantului în susţinerea capătului de cerere principal şi a motivat că neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a soluţiona notificarea în termenul legal, atrage răspunderea contravenţională a acesteia, în baza art. 38 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Acest din urmă aspect, echivalează cu reţinerea netemeiniciei pretenţiilor reclamantei la despăgubiri.
Cum just reţine instanţa de apel, în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există temei pentru acordarea de daune pentru prejudicii materiale, morale şi psihice în caz de nerespectare a prevederilor art. 25 alin. (1) din aceasta.
în consecinţă, pretenţia reclamantei îşi poate găsi temei juridic doar în raport de dreptul comun, respectiv prevederile art. 998 şi art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
Or, în cadrul răspunderii civile delictuale, cel ce se consideră vătămat, trebuie să dovedească cu probe existenţa şi întinderea prejudiciului.
Cum reclamanta nu a produs nici un fel de probe în acest sens, urmează a se reţine că în mod just pârâta nu a fost obligată la plata de despăgubiri.
Aşa fiind, în baza art. 296 C. pr. civ., s-a respins apelul ca nefondat. (A.V.)
| ← Puterea doveditoare a certificatului de moştenitor | Răspundere civilă delictuală. Dreptul la liberă exprimare.... → |
|---|
