Răspundere civilă delictuală. Executarea hotărârilor judecătoreşti. Exigenţele impuse în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului debitorului care face parte din organele statului. Consecinţe
| Comentarii |
|
C. civ., art. 998-999
Ca parte direct obligată prin hotărârea de retrocedare, debitorul este ţinut să execute de îndată dispoziţia instanţei judecătoreşti, în respectarea autorităţii acesteia şi a dreptului recunoscut al proprietarilor.
în opinia Curţii Europene, exigenţele impuse debitorului care face parte din organele statului, în legătură cu executarea obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, sunt sporite faţă de cazul altor debitori, tocmai în considerarea interesului acestora, care ar trebui să fie identic cu cel al înfăptuirii justiţiei.
în speţă, debitorul din prezenta cauză trebuia să execute benevol obligaţia de predare a imobilului către autorii creditorului, obligaţie înscrisă într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în considerarea calităţii sale de organ al administraţiei de stat, al cărui interes ar fi trebuit să fie identic cu cel al statului, în o bună administrare a actului de justiţie.
Astfel, prejudiciul cauzat creditorului prin fapta debitorului-decurgând din însăşi folosirea fără drept a imobilului o perioada mai îndelungată, în detrimentul drepturilor celui dintâi, face aplicabile dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 237 din 8 februarie 2007)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, reclamantul D.N. a chemat în judecată pe pârâta R.A.A.P.P.S. Măgurele, pentru a fi obligată, după o estimare introductivă, la plata sumei de 1.000.000 lei pentru folosirea fără titlu în perioada 22 octombrie 1999 - 29 februarie 2000 a imobilului din B, sector 2, compus din teren şi construcţie, precum şi la plata sumei de 194.308.855 lei, reprezentând contravaloarea operaţiunilor de demolare a clădirilor edificate în incinta imobilului menţionat şi evidenţiate ca fiind corpurile C, D şi E, deci la plata în total a sumei de 1.194.308.855 lei.
Acţiunea a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 514 din 9 mai 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 5887/2000, reţinându-se că dreptul de proprietate al reclamantului a fost intabulat în cartea funciară la 14 martie 2000, devenind opozabil terţilor de la acest moment. Anterior acestei date, pârâta a procedat la predarea imobilului (respectiv la 29 februarie 2000) către foştii proprietari, aşa încât reclamantul nu a fost prejudiciat.
Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 571/A din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 3362/2001, reţinându-se că potrivit art. 1073 C. civ., creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor şi, dacă acest lucru nu este cu putinţă, este îndrituit la dezdăunare. Deşi a solicitat echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor, reclamantul nu a dovedit existenţa reală a prejudiciului, vinovăţia debitorului şi punerea lui în întârziere, cu atât mai mult cu cât executarea hotărârii irevocabile de retrocedare a imobilului, a fost realizată de bună voie.
în privinţa deciziilor C.E.D.O. invocate de reclamant, s-a stabilit că acestea nu sunt aplicabile speţei dedusă judecăţii.
Prin decizia civilă nr. 5456 din 17 decembrie 2003 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 1428/2002 a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii, care a fost casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
în motivarea acestei decizii s-a reţinut că, deşi reclamantul şi-a fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile art. 998 C. civ., instanţele de fond şi apel au calificat diferit acţiunea şi nu au determinat cadrul procesual exact, reţinând că pretenţiile reclamantului ar fi nefondate dar din perspectiva unor temeiuri juridice diferite.
S-a observat că instanţa de apel a ignorat şi mijloacele de probă produse de reclamant - contractele de închiriere a spaţiilor încheiate de pârâtă şi adresa nr. 3966 din 5 iunie 2000 din care rezultă recunoaşterea venită din partea pârâtei a unei părţi a pretenţiilor. S-a apreciat că se impune rejudecarea apelului pentru a se stabili cu certitudine temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant, urmând ca la rejudecare să fie avute în vedere şi prevederile art. 483-487 C. civ.
în urma rejudecării apelului, a fost pronunţată decizia civilă nr. 2019 A din 30 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă în dosarul nr. 2280/2004, prin care din nou a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii de primă instanţă.
S-a apreciat că adresa nr. 3966 din 5 iunie 2000 nu face dovada certă a relei credinţe a intimatei şi, în plus, nu constituie o recunoaştere pură şi simplă, sarcina probei în proces cu privire la existenţa daunelor interese şi a cuantumului acestora revenind exclusiv reclamantului - creditor.
în plus, executarea deciziei Curţii de Apel Bucureşti prin care a fost menţinută hotărârea judecătorească de retrocedare s-a realizat de bună voie, anterior intabulării dreptului de proprietate al reclamantului în cartea funciară.
La momentul pronunţării deciziei nr. 2312/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, se derulau contracte de locaţiune cu terţe persoane, iar modalitatea încetării acestora nu prezintă legătură cu obiectul dedus judecăţii (de exemplu: contractul nr. 2153 din 31 iulie 1998 încheiat cu M.R. SA).
Conduita pârâtei ar putea fi considerată abuzivă doar în măsura în care ar fi refuzat predarea - primirea imobilului, subsecvent somaţiei executorului judecătoresc pentru punerea în posesie, ceea ce nu s-a întâmplat.
Pe perioada de timp de 20 de zile recunoscută de pârâtă drept culpabilă pentru nepredarea la timp a imobilului nu s-a dovedit un prejudiciu real, efectiv, după cum acelaşi lucru lipseşte şi în privinţa pretenţiilor cheltuielilor de demolare a celor trei corpuri de construcţie.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul - reclamant.
în motivarea recursului declarat, recurentul a invocat, prin cel dintâi motiv de recurs formulat, încălcarea de către instanţa de rejudecare a apelului, a prevederilor art. 298 şi art. 315 C. pr. civ., în sensul că nu s-a ţinut seama de îndrumarea dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a se aplica în cauză prevederile art. 998 C. civ. care constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantului, îndrumare care era obligatorie.
Astfel, recurentul arată că a solicitat de la pârât plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului din B. sector 2 pentru perioada 22 octombrie 1999
- când a devenit definitivă şi irevocabilă hotărârea de retrocedare a imobilului -29 martie 2000 - data emiterii somaţiei executorului judecătoresc pentru predarea bunului de către pârât şi că, deşi e un fapt dovedit şi necontestat, folosirea în interes personal de către RA - A.P.P.S. a bunului după hotărârea definitivă şi irevocabilă care-i anula posesia, şi deşi a dovedit prin două expertize (topo şi contabilă) cuantumul prejudiciului, cererea i-a fost respinsă.
Această soluţie decurge dintr-o denaturare a probatoriilor şi dintr-o greşită interpretare a prevederilor art. 998 C. civ., care instituie răspunderea şi pentru prejudiciile cauzate din culpă, nu numai a celor cauzate cu intenţie.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe norma art. 304 punctele 8 şi 9 C. pr. civ. s-a invocat încălcarea art. 6 şi art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, făcându-se trimitere la cauza Zubani contra Italiei.
Al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 3 C. pr. civ., invocă greşita repartizare şi soluţionare a apelului, în rejudecare, tot de către secţia a lll-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti, care se mai pronunţase deja, acestea în contra minutei din dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în urma casării deciziei nr. 571/A din 18 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, se dispusese trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului la secţia a IV-a a Curţii de Apel Bucureşti.
La 17 aprilie 2006, intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea sa în prevederile art. 304 C. pr. civ.
Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanţa de apel a reanalizat cauza în raport de prevederile art. 998 C. civ., stabilind în mod corect că nu s-a dovedit în cauză un prejudiciu real şi nici vinovăţia debitorului în producerea acestuia.
Dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care se solicită despăgubiri a devenit opozabil RA.A.P.P.S. de la 14 martie 2000, or acoperirea prejudiciului se pretinde pentru o perioadă în care dreptul la despăgubiri nu era născut şi actual. Singurii care ar fi putut pretinde eventuale despăgubiri ar fi fost foştii proprietari, dar vinovăţia R.A.A.P.P.S. nu s-a dovedit, iar predarea posesiei imobilului a fost executată de bună-voie.
Prin decizia nr. 4392 din 5 mai 2006 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 4131/1/2005 a fost scoasă cauza de pe rolul acestei instanţe şi înaintată pentru soluţionarea recursului Curţii de Apel Bucureşti, în raport de valoarea obiectului litigiului (care este sub 5 miliarde lei) şi în virtutea prevederilor art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005.
Analizând cu prioritate excepţia de nulitate a recursului invocată de intimatul
- pârât, pentru argumentul neîncadrării criticilor formulate de reclamant în motivele legale de recurs, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată întrucât, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. pr. civ., se observă că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor în motivele prevăzute de art. 304 C. pr. civ., respectiv acestea se circumscriu motivului legal prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., de altfel, indicate şi de recurent drept temei al cererii sale.
Curtea apreciază că recursul declarat este întemeiat.
într-adevăr, criticile recurentului privitoare la aplicarea greşită a legii de către instanţele care au soluţionat pricina de faţă sunt întemeiate.
Se reţine în acest sens că recurentul - reclamant a învestit instanţele judecătoreşti cu soluţionarea unei cereri prin care a solicitat, în calitate de proprietar al imobilului situat în B. sector 2, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nepredarea de îndată a imobilului după admiterea în contra sa a acţiunii în revendicarea acestuia şi folosirea fără drept în continuare, dar şi la plata prejudiciului decurgând din necesitatea demolării corpurilor de construcţie C, D şi E aflate în perimetrul imobilului şi ridicate de către unitatea pârâtă.
în justificarea cererii sale, reclamantul a dovedit că prin decizia civilă nr. 2312 din 22 octombrie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 4679/1999, a fost soluţionată în mod irevocabil cererea în revendicare a acestui imobil, introdusă de succesorii fostului proprietar, soluţionare care a fost în sensul admiterii sale şi obligării pârâţilor C.G.M.B. şi R.A.A.P.P.S. să lase în deplină proprietate şi posesie a moştenitorilor fostului proprietar imobilul din B. sector 2, compus din teren 1.646 mp. şi corpurile de construcţii A şi B.
S-a dovedit, de asemenea, că reclamantul - recurent a cumpărat de la aceste persoane, încă din cursul judecăţii în apel a acţiunii tor în revendicare, drepturile litigioase asupra imobilului, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6494 din 10 decembrie 1998, iar potrivit înţelegerii lor, el a acţionat ca mandatar al vânzătorilor în toate litigiile ce au urmat pentru recuperarea proprietăţii imobilului.
Deşi la data de 22 octombrie 1999 a devenit definitivă şi irevocabilă hotărârea prin care C.G.M.B. şi R.A.A.P.P.S. au fost obligaţi să lase moştenitorilor fostului proprietar în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilut litigios şi, deşi prin notificarea simplă înregistrată sub nr. 719 din 16 noiembrie 1999 la R.A.A.P.P.S., aceştia au cerut intimatei - pârâte discutarea condiţiilor de continuare a locaţiunii sau a condiţiilor şi datei de evacuare a imobilului, predarea acestuia a avut loc abia la 29 februarie 2000, cum rezultă din procesul - verbal înregistrat sub nr. 81 din 29 februarie 2000, în urma somării pârâtei prin executor judecătoresc la 1 februarie 2000.
în mod greşit şi printr-o aplicare eronată a legii, instanţele de fond au stabilit că în perioada de timp cuprinsă între 22 octombrie 1999 - 29 februarie 2000 deţinerea imobilului în discuţie de către intimata - pârâtă nu ar fi avut un caracter ilicit şi abuziv, după cum afirmă reclamantul.
în primul rând, momentul intabulării dreptului de proprietate al recurentului
- reclamant în cartea funciară (care s-a realizat la data de 14 martie 2000, conform încheierii nr. 5138 din 14 martie 2000 a Biroului de Carte Funciară sector 2) nu are nici o relevanţă sub aspectul realizării acestei calificări ori sub aspectul fondului pretenţiilor, în general, de vreme ce acesta, în calitatea sa de subdobânditor cu titlu particular al imobilului cere aceleaşi drepturi pe care le-ar fi putut cere şi autorii său convenţionali (adică reclamanţii din acţiunea în revendicare admisă) şi, prin poziţia sa procesuală este în drept să invoce aceleaşi apărări care ar fi putut profita şi acestora, el substituindu-se, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6494 din 10 decembrie 1998, şi în calitatea de creditor al obligaţiei de predare a imobilului pe care au dobândit-o succesorii fostului proprietar prin admiterea acţiunii în revendicare.
Esenţial în judecarea acestei cereri şi, implicit, în calificarea deţinerii bunului de către intimatul - pârât în perioada reclamată, este determinarea drepturilor, respectiv obligaţiilor ce reveneau părţilor după momentul pronunţării deciziei civile nr. 2512 din 22 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, în legătură cu imobilul din B. sector 2.
Ambele instanţe de fond au stabilit că pârâtul era în drept să deţină în continuare acest bun, de vreme ce autorii convenţionali ai reclamantului nu au învestit titlul lor-decizia civilă nr. 2512 din 22 octombrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti-cu formulă executorie şi nu au acţionat pentru punerea lui în executare, acţiune la care erau obligaţi, în timp ce debitorilor nu le revenea nici o obligaţie în acest sens. Prin urmare, s-a reţinut că executarea deciziei civile menţionate la data de 29 februarie 2000 este datorată culpei creditorilor şi că, oricum, intimatul -pârât a predat de bună-voie imobilul în discuţie.
Aceste concluzii, nu sunt decât rezultatul unei greşite aplicări a dispoziţiilor legale edictate în materie de executare silită şi mai ales, a ignorării principiului de drept care guvernează materia obligaţiilor, respectiv cel al executării benevole a acestora, principiu consacrat şi la nivel legislativ prin norma art. 3711 alin. (1) C. pr. civ.
Potrivit acestui text legal, obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu, se aduce la îndeplinire de bunăvoie.
Aşadar, contrar celor stabilite de instanţele de fond, şi celor afirmate de pârâtă prin răspunsul său la interogatoriu, autorii convenţionali ai reclamantului şi, implicit acesta, nu erau ţinuţi de obligaţia de a porni la executarea silită a titlului lor pentru a obţine predarea imobilului câştigat în contra pârâtei, ci erau creditorii obligaţiei de predare ce incumba acestuia din urmă, ca parte direct obligată la această conduită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Intimata - pârâtă nu poate invoca inopozabilitatea dreptului reclamantului până la momentul înscrierii acestuia în cartea funciară, întrucât - cum s-a arătat -el invocă drepturile autorilor săi, iar faţă de aceştia pârâta fusese obligată prin dispoziţia unei instanţe judecătoreşti, ce le recunoscuse în prealabil dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, la lăsarea lui în deplina lor proprietate şi posesie, obligaţie pe care însă pârâta a întârziat să şi-o îndeplinească, deşi la 16 noiembrie 1999 a fost notificată de proprietarii bunului pentru stabilirea datei şi condiţiilor evacuării sale.
Curtea observă că, mai mult decât atât, debitorul obligaţiei de predare a bunului a adoptat chiar o atitudine contrară celei ce ar fi trebuit să decurgă din dispoziţia instanţei, stabilită în sarcina sa, prin aceea că, pe lângă continuarea folosirii imobilului pentru sine, acesta a continuat chiar că obţină beneficii din folosirea bunului de către terţi, prin continuarea relaţiilor contractuale începute la 31 august 1998 cu SC M.R. SA căruia i-a închiriat pe o durată de 3 ani o parte din imobil, dar şi prin stabilirea unor noi astfel de relaţii contractuale, respectiv la 13 octombrie 1999, cu SC R.A.C. SRL.
Desigur că, în ultimă instanţă, proprietarii imobilului ocupat şi folosit de intimata - pârâtă, aveau posibilitatea punerii în executare a titlului lor şi a intrării în posesia bunului câştigat pe calea executării silite, dar ceea ce au ignorat instanţele de fond din analiza cazului a fost caracterul de excepţie al procedurii de executare silită, regula constituind-o executarea benevolă a obligaţiilor.
Analizând în aceste coordonate pricina, Curtea nu găseşte nici un temei şi nici o justificare folosinţei şi exploatării în scopul obţinerii de beneficii, a imobilului în discuţie, de către pârâtă, după data de 22 octombrie 1999, căci, din punct de vedere juridic, dreptul său de folosinţă a încetat irevocabil la data amintită, o dată cu pierderea de către stat a proprietăţii aparente asupra bunului, iar nu la momentul întocmirii procesului - verbal de punere în posesie, după cum susţine pârâta prin răspunsul la interogatoriu; data întocmirii procesului -verbal de punere în posesie marchează doar momentul încetării folosinţei de fapt a bunului, pe care aceasta a continuat-o abuziv şi nepermis după data de
22 octombrie 1999. Faptul că pârâta a acceptat să predea bunul proprietarilor după trimiterea unei somaţii prin executorul judecătoresc emisă în dosarul de executare nr. 30/2000, nu face mai puţin imputabilă sau condamnabilă deţinerea imobilului după rămânerea irevocabilă a hotărârii de retrocedare, nu acoperă caracterul ilicit al acestei deţineri şi nici nu semnifică, după cum instanţele au interpretat, că a avut loc o predare benevolă a bunului. Aceasta întrucât, prin ipoteză, o executare benevolă a obligaţiei nu poate avea loc decât anterior momentului începerii executării silite.
Ca parte direct obligată prin hotărârea de retrocedare, pârâta era ţinută să execute de îndată dispoziţia instanţei judecătoreşti, în respectarea autorităţii acesteia şi a dreptului recunoscut al proprietarilor.
în mod greşit instanţele care au judecat pricina nu au făcut aplicarea nici a prevederilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, al căror conţinut a fost conturat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, temeiuri convenţionale ce au fost indicate de reclamant în justificarea pretenţiilor sale.
Astfel, încă din anul 1997, în cauza Hornsly împotriva Greciei, într-un caz similar celui de faţă, Curtea a stabilit că, întrucât administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei, ea nu poate să refuze, să omită sau să întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti, căci altfel, garanţiile art. 6 de care ar beneficia justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd orice raţiune de a fi.
Aşadar, în opinia Curţii Europene, exigenţele impuse debitorului care face parte din organele statului, în legătură cu executarea obligaţiilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti sunt sporite faţă de cazul altor debitori, tocmai în considerarea interesului acestora, care ar trebui să fie identic cu cel al înfăptuirii justiţiei.
Particularizând, instanţa apreciază că o dată în plus pârâta din prezenta cauză era ţinută să execute benevol obligaţia de predare a imobilului către autorii reclamantului, obligaţie înscrisă într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în considerarea calităţii sale de organ al administraţiei de stat, al cărui interes ar fi trebuit să fie identic cu cel al statului, în o bună administrare a actului de justiţie.
Dezvoltând acest principiu, în două cauze ulterioare, Metaxas împotriva Greciei (2004) şi Şandor împotriva României (2005), Curtea a mai statuat că nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie.
în considerarea tuturor acestor argumente, Curtea apreciază că prejudiciul cauzat reclamantului prin fapta pârâtei a fost dovedit şi el decurge din însăşi folosirea fără drept a imobilului în perioada 23 octombrie 1999 - 28 februarie 2000, în detrimentul drepturilor celui dintâi, prin lipsirea acestuia de folosinţa bunului a cărui proprietate a dobândit-o.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., Curtea apreciază că se cuvine reclamantului suma determinată prin raportul de expertiză contabilă administrat la instanţa de fond şi care a estimat lipsa de folosinţă a imobilului prin raportare la chiriile încasate de R.A.A.P.P.S. la valoarea de 1.419.822.042 lei vechi, respectiv 141.982,20 lei noi.
Curtea apreciază totodată că reclamantul nu este îndreptăţit să primească contravaloarea cheltuielilor pe care demolarea corpurilor C, D şi E, aflate în incinta imobilului său, le-ar necesita, dat fiind caracterul eventual al acestui prejudiciu. în acest sens, Curtea are în vedere că evaluarea acestui prejudiciu pretins s-a făcut printr-o estimare provizorie efectuată de un expert şi că apărătorul recurentului, interpelat fiind de instanţă la termenul de judecată a recursului, a recunoscut că aceste elemente de construcţie nu au fost demolate, neexistând în plus nici indicii care să facă credibilă intenţia sa de demolare. Pentru a nu se crea riscul unei îmbogăţiri fără justă cauză a recurentului, care ar putea încasa prejudiciul pretins dar şi păstra cele trei elemente de construcţii, Curtea apreciază că soluţia dată acestei părţi a pretenţiilor reclamantului este corectă, urmând a fi păstrată.
în sfârşit, cea de-a treia critică de recurs este vădit nefondată în primul rând întrucât nici minuta deciziei nr. 5456 din 17 decembrie 2003 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar nici decizia în sine nu cuprinde precizarea despre care vorbeşte recurentul, iar în al doilea rând, întrucât nu se poate invoca încălcarea competenţei altei instanţe (art. 304 pct. 3 C. pr. civ.) când este vorba despre secţii ale aceleiaşi instanţe deopotrivă competente în judecarea apelului (secţiile civile ale Curţii de Apel Bucureşti).
în considerarea celor expuse anterior şi în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul, va schimba în parte sentinţa civilă nr. 514 din 9 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi va admite în parte cererea de chemare în judecată, obligând pe pârâtă să plătească reclamantului 1.419.822.042 lei ROL (141.982,20 RON), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul din B. sector 2, pentru perioada 23 octombrie 1999 - 28 februarie 2000.
Va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la plata contravalorii cheltuielilor de demolare a corpurilor de clădire C, D şi E.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
în baza art. 274 C. pr. civ., o va obliga pe intimata - pârâtă să plătească recurentului cheltuielile de judecată în toate fazele procesuale, constând în: onorariu pentru cele două expertize administrate la instanţa de fond, taxe de timbru şi timbre judiciare, în cuantum total de 7.638,62 lei. (M.V.)
| ← Răspundere civilă delictuală. Dreptul la liberă exprimare.... | Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii. Cauze... → |
|---|
