Repunerea în termenul de acceptare a succesiunii. Cauze temeinic justificate. Efectul juridic specific al formulării unei cereri de restituire, în baza Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
Legea nr. 10/2001, art. 4 alin. (3)
Succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie de instanţa de judecată dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit şi cu condiţia să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Prin „cauze temeinic justificate", trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore şi care au făcut ca acesta să nu cunoască o anumită situaţie de fapt sau să nu poată acţiona într-un anumit termen prevăzut de lege.
Faptul că reclamantul se afla în străinătate de mulţi ani şi din această cauză nu a putut afla la timp de decesul defunctului, nu este relevant, cu atât mai mult cu cât intervalul de timp în care partea nu a înţeles să întreprindă alte demersuri este de mai mulţi ani. Atitudinea pârâtei, de tăinuire a decesului autorului, nu poate fi considerată o cauză temeinic justificată, cât timp reclamantul avea obligaţia morală de a se interesa periodic de soarta defunctului.
în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001, are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii, neavând aşadar nici o relevanţă asupra calităţii de moştenitor în raport de restul moştenirii şi, implicit, asupra valabilităţii certificatului de moştenitor.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 2116 din 11 decembrie 2007)
Prin cererea formulată la data de 1 noiembrie 2005, reclamantul C.D.M. a chemat în judecată pe pârâta S.G., solicitând instanţei să dispună anularea certificatului de moştenitor nr. 1554 din 9 iunie 1994 emis de notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, privind pe defuncta H.E.T., invocând dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995.
Pârâta S.C. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin aceasta din urmă solicitând să se constate că reclamantul este străin de succesiunea defunctei, prin neacceptare în termenul de opţiune succesorală.
Reclamantul-pârât a depus o cerere modificatoare, solicitând anularea certificatului de moştenitor invocat, stabilirea calităţii sale de succesor, alături de pârâta - reclamantă, în calitate de nepot de soră, cu o cotă de 1/2 din succesiune şi includerea în masa succesorală a cotei de 1/4 din imobilele - casă şi grajd, în suprafaţă de 844 mp şi teren în suprafaţă de 338 mp, situate în comuna V.D. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei S.B., respectiv S.G. şi S.G.G.M.
Ulterior, la 14 noiembrie 2006, reclamantul-pârât a solicitat doar anularea certificatului de moştenitor şi repunerea sa în termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală, instanţa apreciind că este vorba de o precizare a cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 9864 din 5 decembrie 2006, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins acţiunea principală modificată, ca neîntemeiată şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.G., constatând că reclamantul pârât este străin de succesiunea defunctei H.E.T., decedată la 16 februarie 1994, prin neacceptare, a obligat reclamantul pârât să-i plătească pârâtei reclamante, suma de 18,3 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că prin certificatul de moştenitor nr. 1554 din 9 iunie 1994, emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, s-a constatat că de pe urma defunctei H.E.T., decedată la 16 februarie 1994, cu ultimul domiciliul în Bucureşti, sector 3, a rămas ca unică moştenitoare S.B., în calitate de soră. Aceasta a decedat la data de 9 august 2004, moştenitorii săi fiind pârâta reclamantă S.G. şi pârâţii G.S. şi G.M.G.S., conform certificatului de succesiune eliberat de Judecătoria Zurich.
Reclamantul pârât este nepot de soră predecedată al defunctei H.E.T., decedată la 16 februarie 1994, respectiv C.A., decedată la 27 noiembrie 1968.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, rezultă că numai persoanele care emit pretenţii asupra moştenirii ori asupra unui testament, pot solicita anularea unui certificat de moştenitor eliberat în legătură cu o succesiune la care consideră că au vocaţie.
în cauză, reclamantul pârât este străin de succesiune, întrucât nu a dovedit în faţa instanţei că a acceptat-o în termenul de 6 luni de la data morţii defunctei.
Instanţa a apreciat ca neîntemeiate, susţinerile reclamantului pârât, în sensul că acceptarea tacită a succesiunii a fost făcută prin acţiunea de faţă, respectiv că cererea de retrocedare a unui imobil în natură aparţinând defunctei, formulată conform Legii nr. 10/2001, reprezintă un act de acceptare tacită.
în privinţa cererii de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, instanţa a constatat că aceasta nu poate fi primită, faţă de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, nefiind solicitată în termen de o lună de la data încetării cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie, cauze care, pe de altă parte, nu au fost dovedite; nu poate constitui o asemenea cauză, împrejurarea că reclamantul-pârât s-a aflat în străinătate mai mulţi ani.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamantul pârât, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:
în mod greşit instanţa de fond a interpretat şi calificat cererea acestuia, depusă la 14 noiembrie 2006, ca fiind o cerere de modificare a acţiunii, deoarece pentru termenul de judecată din data de 21 februarie 2006 s-a solicitat stabilirea calităţii de moştenitor, această cerere putând fi calificată, din oficiu, ca o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii.
Al doilea motiv de apel, susţinut de apelant, este interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 88 din Legea nr. 36/1995, apelantul arătând că instanţa trebuia să aibă în vedere că acesta nu a fost niciodată înştiinţat de decesul mătuşii sale şi că nu a avut posibilitatea să îşi exprime opţiunea succesorală, fiind plecat în străinătate din anul 1984.
Din răspunsurile pârâtei - reclamante la interogatoriu, rezultă că aceasta nu îi cunoştea domiciliul apelantului şi că, împreună cu mama sa, a avut o atitudine de tăinuire a decesului, pretinzând că este singura moştenitoare.
Această atitudine de tăinuire a decesului este susceptibilă de a fi calificată drept cauză temeinică care a împiedicat pe reclamantul - pârât să îşi exercite dreptul de opţiune succesorală.
Intimaţii G.S. şi G.M.G.S. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Au arătat în esenţă, pe această cale, că apelantul nu poate fi repus în termenul de acceptare a succesiunii, termen ce se calculează de la data deschiderii succesiunii, că Legea nr. 10/2001 nu vorbeşte de nici o situaţie de repunere în dreptul de opţiune succesorală.
Nici una din dovezile administrate de apelant nu conduc la concluzia că a acceptat tacit succesiunea, acesta neinvocând nici un caz de forţă majoră, care să-l fi împiedicat de a-şi exercita acest drept.
Examinând probele administrate în cauză şi sentinţa apelată, Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, prin decizia civilă nr. 855 din 22 iunie 2007, a constatat că apelul este nefondat.
în considerentele hotărârii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Criticile apelantului vizând exclusiv considerentele sentinţei primei instanţe, prin care aceasta a calificat cererea depusă pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2006, ca fiind o cerere de modificare a acţiunii, sunt lipsite de orice relevanţă, în condiţiile în care instanţa a analizat capătul de cerere referitor la repunerea reclamantului în termenul de acceptare a succesiunii, aceste critici neputând fi oricum primite, faţă de modul în care reclamantul a înţeles să stabilească cadrul procesual în acţiunea dedusă judecăţii.
Reclamantul şi-a modificat şi precizat cererea introductivă în mod repetat, aducând modificări şi cadrului procesual stabilit iniţial, atât sub raport obiectiv, cât şi sub aspectul persoanelor chemate în judecată, această poziţie oscilantă fiind imputabilă părţii care nu a înţeles să respecte cu stricteţe dispoziţiile procedurale referitoare la cererea de chemare în judecată şi termenul în care aceasta poate fi modificată, ultima schimbare adusă cadrului procesual, la care apelantul-reclamant face referire, fiind realizată la termenul de judecată când s-au şi pus concluzii pe fondul acţiunii.
Cu privire la motivul de apel ce vizează modul în care instanţa a apreciat probele administrate, faţă de dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, tribunalul a constatat că prima instanţă a făcut o corectă analiză a dovezilor aflate la dosar, faţă de cererea reclamantului de repunere în termenul de opţiune succesorală, reţinând în mod justificat inexistenţa unor cauze temeinice de imposibilitate obiectivă în exercitarea acestui drept, şi implicit, împrejurarea că reclamantul este, în situaţia neexercitării opţiunii succesorale în sensul acceptării exprese sau, după caz, tacite a moştenirii, străin de moştenirea pusă în discuţie şi dezbătută în faţa notarului care a emis certificatul de moştenitor contestat.
Astfel, deşi apelantul afirmă că şi-ar fi exercitat acest drept cu privire la moştenirea lui H.E.T., acceptând succesiunea acesteia prin cererea de restituire formulată în conformitate cu Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 4 alin. (3) ale acestui act normativ special în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat, prevăd că succesibilii care nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi; cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul legii, neavând aşadar nicio relevanţă asupra calităţii de moştenitor în raport de restul moştenirii şi, implicit, asupra valabilităţii certificatului contestat în prezenta cauză.
Nu au fost primite, faţă de prevederile legale menţionate mai sus, nici criticile vizând împrejurarea că intimata-pârâtă - reclamantă S.C. ar fi solicitat în nume propriu restituirea unor bunuri imobile din V.D., care au aparţinut defunctei, impediment pentru un alt succesibil neacceptant de a-şi exercita drepturile conferite de legea specială de reparaţie, dar fără relevanţă în privinţa acceptării întregii moşteniri.
Apelantul nu a probat nici alte împrejurări obiective care ar putea atrage incidenţa instituţiei repunerii în termenul de prescripţie, pretinsă tăinuire a decesului mătuşii sale de care s-ar face vinovate intimatele ori faptul că apelantul a locuit în străinătate nefiind astfel de împrejurări. Instanţa de fond a arătat în mod corect că apelantul-reclamant-pârât nu s-a interesat de mătuşa sa, o persoană în vârstă, martorii declarând că nu l-au văzut niciodată în casa defunctei, dar şi că pârâta-reclamantă l-a încunoştinţat despre intervenirea decesului înainte de eliberarea certificatului de moştenitor.
în termen legal a declarat recurs, reclamantul-pârât C.D.M., susţinând că decizia recurată este netemeinică şi nelegală.
în mod greşit instanţa de apel a reţinut culpa reclamantului, la judecata în fond, cu referire la modificările succesive ale cadrului procesual stabilit iniţial, atât sub raport obiectiv, cât şi sub aspectul persoanelor chemate în judecată, aceasta cu atât mai mult cu cât prima instanţă a dat o interpretare şi calificare greşită a cererii de chemare în judecată depuse la termenul din 14 noiembrie 2006. Recurentul a precizat că prin cererea precizatoare, depusă la 21 februarie 2006, a solicitat stabilirea calităţii de moştenitor, astfel încât instanţa o putea califica ca o cerere de repunere în termenul de acceptare a succesiunii. Sub aspectul persoanelor chemate în judecată, recurentul a arătat că nu a cunoscut decât pe parcursul procesului că există un certificat de moştenitor eliberat de pe urma defunctei S. B., în cuprinsul căruia sunt trecuţi alţi succesori decât cei precizaţi iniţial.
Recurentul-reclamat-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o analiză sumară a considerentelor sentinţei atacate. Atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea modificatoare, reclamantul-pârât a solicitat anularea certificatului de moştenitor, având în vedere că nu a fost niciodată înştiinţat de decesul mătuşii sale, că nu a avut posibilitatea să îşi exprime dreptul de opţiune succesorală; fiind plecat în străinătate din anul 1984, reclamantul-pârât a fost în imposibilitate efectivă de a afla de decesul defunctei H.E.T., pârâta-reclamantă tăinuind, alături de mama sa, momentul intervenirii decesului. în considerarea acestui motiv de recurs, recurentul a formulat critici legate de modul de interpretare a probelor administrate şi a susţinut că atitudinea pârâtei-reclamante este susceptibilă de a fi calificată drept cauză temeinică care a împiedicat pe reclamantul-pârât să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul-pârât C.D.M. a solicitat anularea certificatului de moştenitor nr. 1554 din 9 iunie 1994, emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti, pentru ca ulterior, la 14 februarie 2006, să precizeze acţiunea şi să solicite şi stabilirea calităţii sale de succesor, alături de pârâta
- reclamantă S.G., al defunctei H.E.T., precum şi includerea în masa succesorală a unei cote de 1/4 din imobilele situate în comuna V.D. Această cerere precizatoare a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind formulată în termen, cu atât mai mult cu cât pârâta - reclamantă nu s-a opus. Aşadar, cererea precizatoare a fost făcută în condiţiile art. 132 C. pr. civ., pârâta - reclamantă solicitând la acel termen de judecată amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de actele depuse.
Dispoziţiile art. 132 C. pr. civ. nu au caracter imperativ, pârâtul chemat în judecată putând accepta expres sau tacit, o modificare ulterioară primei zi de înfăţişare. în speţă, la 14 noiembrie 2006, reclamantul-pârât a depus o cerere prin care şi-a restrâns pretenţiile, solicitând doar anularea certificatului de moştenitor nr. 1554 din 9 iunie 1994, emis de Notariatul de Stat al sectorului 3 Bucureşti şi repunerea sa în termenul de exercitare a dreptului de opţiune succesorală. Nesocotirea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. pr. civ., care stabileşte momentul până la care reclamantul - pârât poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată, nu este de ordine publică, ci de ordine privată, astfel încât nesocotirea lui ar fi putut fi invocată numai de pârâta-reclamantă, in limine litis, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca neregularitatea procedurală respectivă.
Instanţa de fond a analizat criticile legate de repunerea reclamantului în termenul de acceptare a succesiunii, în raport de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, considerate fiind ca netemeinice. Repunerea în termen nu operează de drept, ci trebuie solicitată instanţei în termen de o lună de la data încetării cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut culpa reclamantului în ceea ce priveşte stabilirea obiectului cauzei deduse judecăţii, cât şi indicarea persoanelor chemate în judecată. Aducând modificări succesive cadrului procesual stabilit iniţial, sub ambele aspecte, reclamantul - pârât a avut o poziţie oscilantă, ce-i poate fi imputabilă, aceasta cu atât mai mult cu cât nu a înţeles să respecte dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 112 şi art. 132 C. pr. civ.
Chiar şi în situaţia în care s-ar fi calificat greşit obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea are în vedere că instanţele anterioare au soluţionat capătul de cerere privind repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, în sensul respingerii acestuia, situaţie în care o eventuală rezolvare a cererii de stabilire a calităţii de moştenitor a reclamantului - pârât nu este posibilă. Astfel cum susţine şi recurentul, pentru a i se putea stabili calitatea de moştenitor reclamantului -pârât, acesta trebuia să fie repus în termenul de acceptare a succesiunii, ceea ce nu s-a întâmplat.
Recurentul-pârât-reclamant a înţeles să critice decizia recurată şi din perspectiva interpretării greşite a probelor administrate, aspect care nu poate fi reţinut de Curte, în condiţiile în care dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. pr. civ. au fost abrogate. Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. pr. civ.
în condiţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea înţelege să verifice modalitatea în care instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Se admite în jurisprudenţă că succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie de instanţa de judecată dacă se constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit şi cu condiţia să fi cerut repunerea în termen, în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Prin „cauze temeinic justificate", trebuie să se înţeleagă acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore.
S-a reţinut în mod justificat de către tribunal, inexistenţa unor cauze temeinice de imposibilitate obiectivă în exercitarea acestui drept şi, implicit, împrejurarea că reclamantul este străin de moştenirea pusă în discuţie. Faptul că reclamantul
- pârât se afla în străinătate de mulţi ani şi din această cauză, nu a putut afla la timp de decesul mătuşii sale nu este relevant, cu atât mai mult cu cât intervalul de timp în care partea nu a înţeles să întreprindă alte demersuri, este de 11 ani. Acest fapt nu constituie, prin el însuşi, un motiv temeinic de natură să justifice pentru reclamantul - pârât necunoaşterea decesului defunctei H.E.T. şi, implicit, pierderea termenului de prescripţie a acceptării, deoarece prin „motive temeinice" se înţeleg numai cauzele obiective neimputabile părţii şi care au făcut ca aceasta să nu cunoască o anumită situaţie de fapt sau să nu poată acţiona într-un anumit termen prevăzut de lege. Atitudinea pârâtei - reclamante, justificată de reclamantul - pârât prin tăinuirea de către aceasta a decesului mătuşii sale, nu poate fi considerată o cauză temeinic justificată, cât timp recurentul avea obligaţia morală de a se interesa periodic de soarta defunctei.
Având în vedere că instanţa de apel nu a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale invocate, Curtea, conform art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va respinge recursul declarat de recurentul reclamant-pârât C.D.M., ca nefondat. (H.M.)
| ← Răspundere civilă delictuală. Executarea hotărârilor... | Restituirea preţului actualizat către chiriaşii cumpărători... → |
|---|
