Recurs. Fundamentul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Soluţia casării hotărârii judecătoreşti în ipoteza în care nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Trimiterea cauzei, spre rejudecare, la o altă
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 304 pct. 7, art. 261 pct. 5, art. 312 alin. (3), (5)
1. Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", acestea fiind elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
în accepţiunea art. 261 pct. 5 C. pr. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă, în fapt şi în drept, la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă, în mod logic şi convingător, la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind, pentru părţi, o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar, pentru instanţele superioare, un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
Nemotivarea hotărârii, echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, nu poate determina modificarea hotărârii, conform soluţiei legislative consacrate de art. 312 alin. (3) C. pr. civ., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., pentru ipoteza în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul, fără a intra în cercetarea fondului, găsindu-şi aplicarea soluţia casării cu trimitere, consacrată de art. 312 alin. (5) C. pr. civ.
2. Soluţia casării cu trimitere la o altă instanţă decât cea care a pronunţat hotărârea casată este permisă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. pr. civ. şi ea se impune a fi adoptată în vederea asigurării finalităţii încheierii de strămutare, deoarece, dacă s-ar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cauza, în recurs, ar ajunge tot la instanţa de la care pricina a fost strămutată, ceea ce nu este admisibil.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie,
decizia nr. 754 din 24 aprilie 2007)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Căeşti la data de 4 noiembrie 2005, sub nr. 2083/2005, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul P.l. a chemat în judecată pe pârâtul F.R., solicitând ca prin hotărârea ce seva pronunţa să se dispună anularea, pentru doi, a testamentului autentificat sub nr. 2811 din
22 septembrie 2005, prin care defunctul P.l. a testat întreaga sa avere pârâtului.
Judecătoria Găeşti, prin sentinţa civilă nr. 431 din 25 aprilie 2006, a respins acţiunea, apreciind că prin probele administrate în cauză nu s-a făcut dovada dolului sub forma captaţiei şi sugestiei, respectiv a faptului că pârâtul ar fi uzat de mijloace frauduloase pentru a-l determina pe testator să dispună în favoarea sa.
S-au avut în vedere în acest sens depoziţiile martorilor M.N., I.V. şi D.C., potrivit cărora testatorul a avut o bună relaţie cu pârâtul, relaţie care îşi avea drept fundament starea de concubinaj notoriu a testatorului cu mama pârâtului, cunoscută şi de soţia testatorului, de unde şi suspiciunea că pârâtul ar fi fiul testatorului.
împotriva sentinţei de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o sub aspectul modului de evaluare al probatoriului cauzei.
Prin decizia civilă nr. 351 din 22 septembrie 2006, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă a respins apelul ca nefondat, apreciind că în mod corect prima instanţă a reţinut că pârâtul nu a folosit mijloace dolozive, frauduloase care să ducă la alterarea voinţei dispunătorului.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat nemotivarea şi lipsa ei de temei legal - art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.
în dezvoltarea primului motiv (art. 304 pct. 7 C. pr. civ.), recurentul a arătat că instanţa de apel nu a răspuns criticilor sale, mărginindu-se să afirme că nu şi-a dovedit cererea, ceea ce nu reprezintă o motivare conformă exigenţelor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., text ce impune ca hotărârea judecătorească să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
în dezvoltarea celui de-al doilea motiv (art. 304 pct. 9 C. pr. civ.), recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, pentru că prin modul în care este redactată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.
într-o singură frază, tribunalul a reţinut că pârâtul nu a folosit mijloace dolozive, frauduloase care să ducă la alterarea voinţei dispunătorului, hotărârea astfel pronunţată fiind, deci, nemotivată în drept, câtă vreme instanţa nu s-a raportat concret la cerinţele cuprinse în dispoziţiile art. 960 C. civ.; în urma unui astfel de demers, în mod cert ar fi observat, pe baza materialului probator administrat în cauză, că pârâtul, cu viclenie, profitând de starea precară a sănătăţii testatorului, a determinat, prin înlăturarea tuturor apropiaţilor şi rudelor, o dependenţă a acestuia şi soţiei sale, finalizată, contrar unei stări de normalitate, cu întocmirea testamentului.
Intimatul - pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, sens în care a susţinut că tribunalul a analizat motivele generale de apel, conchizând că la fond nu s-a dovedit cererea, situaţie ce nu poate fi apreciată nici ca o nemotivare, nici ca o motivare superficială, cum greşit a pretins recurentul în cadrul primului motiv de recurs; de asemenea, intimatul a susţinut că nici cel de-al doilea motiv de recurs, vizând nelegalitatea deciziei tribunalului, nu poate justifica admiterea recursului, deoarece respectivul motiv se referă în fapt la analiza materialului probator administrat în cauză, iar nu la textele de lege care ar fi fost încălcate.
Conform art. 3 pct. 3 C. pr. civ. raportat la art. 35 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, din a cărei circumscripţie teritorială face parte tribunalul care a pronunţat hotărârea recurată -Tribunalul Dâmboviţa.
în urma admiterii, prin încheierea nr. 710 din 26 ianuarie 2007 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cererii de strămutare formulată de recurent, recursul a fost scos de pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi înaintat instanţei la care s-a dispus strămutarea, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, unde a fost înregistrat la data de 13 februarie 2007, sub numărul de dosar 7099/42/2006.
Procedând la examinarea recursului cu care a devenit legal învestită prin efectul strămutării, Curtea de Apel Bucureşti reţine următoarele:
Cu titlu preliminar, se impune a se clarifica încadrarea în drept a recursului prin raportare la obiectul criticilor formulate.
Astfel, deşi recurentul şi-a structurat recursul pe două motive de nelegalitate, respectiv cele prevăzute de pct. 7 şi 9 ale art. 304 C. pr. civ., din dezvoltarea criticilor subsumate celor două motive rezultă că nemulţumirea sa vizează un singur aspect, ce ţine de modul de redactare a hotărârii atacate, care nu ar răspunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. pr. civ.
Pentru nerespectarea la redactarea hotărârii judecătoreşti a exigenţelor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., legiuitorul a reglementat un motiv de nelegatitate distinct şi anume cel prevăzut la pct. 7 al art. 304 C. pr. civ. - „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii", aşa încât o atare încălcare a legii va trebui analizată din perspectiva cadrului special al pct. 7 al art. 304 C. pr. civ., iar nu şi din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. pr. civ., care vizează încălcări ale legii ce nu se regăsesc în celelalte puncte din art. 304 C. pr. civ.
Aşa fiind, Curtea constată că recursul reclamantului se încadrează exclusiv în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ., urmând a fi analizat prin raportare la condiţiile pe care aceste dispoziţii se întemeiază.
După cum s-a arătat deja, fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
în accepţiunea art. 261 pct. 5 C. pr. civ., motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordantă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.
De aceea, nu numai lipsa oricărui argument al instanţei care să susţină soluţia din dispozitiv echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul art. 304 pct. 7 C. pr. civ., dar şi motivarea superficială are aceeaşi semnificaţie, atrăgând deopotrivă incidenţa art. 304 pct. 7 C. pr. civ.
în speţă, este de observat că hotărârea instanţei de apel cuprinde în considerente o singură frază în justificarea soluţiei din dispozitiv, în conformitate cu care „în mod corect instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu a folosit mijloace dolozive, frauduloase care să ducă la alterarea voinţei dispunătorului".
Această apreciere generică a instanţei de apel asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii de fond, fără nici o trimitere la probele administrate în cauză, a căror evaluare fusese contestată prin motivele de apel şi la dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, nu corespunde scopului motivării hotărârii judecătoreşti desprins din dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. pr. civ., echivalând în fapt cu o nemotivare.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă art. 261 pct. 5 C. pr. civ. sunt elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel că instanţa de apel, având de verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, trebuia să răspundă în considerentele hotărârii pronunţate, în fapt şi în drept, la toate motivele de apel.
Neprocedând în acest mod şi rezumându-se la o aserţiune generală privind legalitatea şi temeinicia soluţiei primei instanţe, tribunalul a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ., ceea ce face operant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., pe temeiul căruia recursul reclamantului va fi admis.
Cum o astfel de hotărâre face practic imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii soluţiei pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ea nu poate fi modificată conform soluţiei legislative consacrate de art. 312 alin. (3) C. pr. civ. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. pr. civ., pentru ipoteza în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului găsindu-şi aplicarea soluţia casării cu trimitere, consacrată de art. 312 alin. (5) C. pr. civ.
Altfel spus, deşi art. 304 pct. 7 C. pr. civ., care este operant în speţă, atrage modificarea hotărârii atacate, potrivit art. 312 alin. (3) C. pr. civ., atunci când acest motiv de recurs se bazează pe necercetarea fondului pricinii, intervine casarea hotărârii, soluţie prevăzută de art. 312 alin. (5) C. pr. civ.
în consecinţă, apreciind că, prin nemotivarea soluţiei pronunţate, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, Curtea urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 5 C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. pr. civ., pe temeiul cărora va admite recursul reclamantului, va casa decizia recurată, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, la o instanţă de acelaşi grad, respectiv Tribunalul Bucureşti; soluţia casării cu trimitere la o altă instanţă decât cea care a pronunţat hotărârea casată este permisă de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. pr. civ. şi ea se impune a fi adoptată în speţă în vederea asigurării finalităţii încheierii de strămutare nr. 710 din 26 ianuarie 2007, deoarece, dacă s-ar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, cauza în recurs ar ajunge tot la instanţa de la care pricina a fost strămutată, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, ceea ce nu este de admis. (B.Ţ.)
| ← Raport de expertiză. Conţinut. Obligaţia expertului de a... | Revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 C. pr.... → |
|---|
