Revizuire. Motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ. înţelesul sintagmei „lucru cerut"
| Comentarii |
|
C. pr. civ., art. 322 pct. 2
Ipotezele prevăzute de art. 322 pct. 2 C. pr. civ. au în vedere nesocotirea principiului disponibilităţii procesuale, principiu potrivit căruia instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. în examinarea acestui motiv de revizuire, pentru a se stabili dacă instanţa a dat ceva ce nu s-a cerut, nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut, trebuie verificat dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia, prin prisma obiectului cererilor cu care a fost învestită, de către reclamant prin cererea principală, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de către terţi sau părţi, prin alte cereri incidente, cum sunt intervenţia principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane ori chemarea în garanţie.
Nepronunţarea instanţei asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de una dintre părţi, sau asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului, nu intră sub incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ., deoarece prin intermediul acestor cereri nu se urmăreşte valorificarea unor pretenţii concrete în justiţie, ci sunt cereri prin care se tinde la lămurirea unor incidente procedurale.
(C. Ap. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 589 din 22 martie 2007)
Prin decizia civilă nr. 2313 din 18 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-au admis recursurile declarate de recurenţii Primăria sectorului 3 Bucureşti, C.P. şi C.G. împotriva deciziei civile nr. 3379/A din 22 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a modificat în parte decizia recurată, s-au admis apelurile formulate de Primăria sectorului 3 Bucureşti, C.P. şi C.C. împotriva sentinţei civile nr. 2983 din 5 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, sentinţă care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 33391V/1991 încheiat între SCT.A. SA şi pârâţii C.D. şi C.A., s-a respins cererea reconvenţională ca nefondată şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de C.D. şi C.A.
împotriva acestei decizii, au formulat cerere de revizuire C.D. şi C.A., invocând motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 5 C. pr. civ.
în dezvoltarea primului motiv de revizuire invocat, astfel cum a fost precizat la data de 17 ianuarie 2007 şi la data de 15 februarie 2007 (conform precizărilor depuse prin serviciul registratură), revizuienţii arată că instanţa de judecată nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, omiţând să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate în termen, indiferent dacă acestea au caracter principal, ori sunt incidentale sau accesorii.
Revizuienţii arată că la data de 4 aprilie 2006 au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei (suspendată la data de 16 septembrie 2002 pentru faptul că ar fi început urmărirea penală pentru o faptă care ar fi avut o înrâurire asupra soluţionării cauzei), solicitând să se constate intervenită perimarea cauzei pentru trecerea unui termen mai mare de un an de la data suspendării, pricina fiind lăsată în nelucrare de către recurenţi. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei şi, mai mult decât atât, deşi cererea de perimare era de sine stătătoare, pe cale directă şi nu pe cale de excepţie, la discutarea acesteia s-a pierdut din vedere textul în baza căruia s-a dispus suspendarea, respectiv art. 244 pct. 2 C. pr. civ.
Revizuienţii mai susţin că instanţa de recurs, fără a intra în soluţionarea fondului, a ignorat cele mai elementare reguli, schimbând atât limitele de judecată ale cauzei, cât şi textele de lege aplicabile, omiţând să repună cauza pe rol pentru a se continua litigiul.
Revizuienţii mai arată că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii motivului doi al recursului formulat de recurenţii C.P. şi C.G., nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate de recurenta Primăria
sectorului 3 Bucureşti, evocând fondul nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate în cererea reconvenţională, iar în ceea ce priveşte decizia penală nr. 3100/2006, s-a pronunţat în mod nelegal asupra ei, deşi fusese depusă la dosar după amânarea pronunţării.
în sprijinul celui de-al doilea motiv de revizuire, întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 teza finală C. pr. civ., revizuienţii solicită a fi avut în vedere înscrisul nou, respectiv certificatul de grefă privind decizia penală nr. 3100 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia l penală, care a înlăturat considerentele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) din rezoluţiile Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti date la 13 iunie 2006 şi 24 martie 2006. Se susţine că această decizie reprezintă un înscris nou, întrucât s-a modificat o hotărâre pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Prin schimbarea deciziei din penal, care a constituit suportul probator avut în vedere de instanţa de recurs din civil, a dispărut fundamentul juridic pe care se sprijinea soluţia dată, decizia pronunţată în penal fiind determinantă.
La termenul de judecată din 22 martie 2007, apărătorul revizuientei C.A. a invocat şi motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., arătând că decizia a cărei revizuire o solicită este potrivnică sentinţei civile nr. 5325/1999 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
Apărătorul intimaţilor a invocat excepţia tardivităţii cererii de revizuire, arătând că a fost formulată cu depăşirea termenului de o lună, prevăzut de lege.
Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii, invocată de intimaţi, prin apărător, Curtea urmează a o respinge, având în vedere că cererea de revizuire a fost depusă la data de 22 decembrie 2006, cu respectarea termenului de o lună de la data pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită (18 decembrie 2006), termen prevăzut de art. 324 C. pr. civ.
Examinând decizia criticată şi motivele de revizuire invocate, Curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2983 din 5 aprilie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 a fost respinsă ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat şi acţiunea principală formulată de reclamanţii C.G. şi C.P., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 33391V/1991 încheiat între SC T.A. SA şi familia C.D. şi C.A., s-a admis în parte cererea reconvenţională formulată şi precizată de pârâţii C.D. şi C.A. împotriva reclamanţilor C.G. şi C.P. precum şi împotriva pârâţilor Primăria Sectorului 3, SC Titan AL SA, şi a minorilor C.M. şi C.A., prin reprezentanţii lor legali (reclamanţii), s-a constatat nulitatea absolută a repartiţiei nr. 4 din 17 februarie 1992, a contractului de închiriere nr. 150274/13 martie 1992 şi a contractului de vânzare cumpărare nr. 1386/1993, s-a dispus evacuarea reclamanţilor şi a minorilor din apartamentul nr. 24, situat sectorul 3, pentru lipsă de titlu şi a fost respins capătul de cerere privind obligarea reclamanţilor la plata echivalentului lipsei de folosinţă.
în motivarea acestei sentinţe s-a reţinut că apartamentul nr. 24 a fost repartizat pârâtului C.D. în anul 1985, iar ulterior, la data de 28 octombrie 1991, între SCT.A. SA şi pârâţi a intervenit contractul de vânzare-cumpărare nr. 33391.
Ulterior, la data de 18 februarie 1992, pârâţii au încheiat un nou contract de închiriere pentru un alt apartament, iar la 27 februarie 1992, pârâta C.A. a încheiat cu SC T.A. SA contract de vânzare-cumpărare pentru acelaşi spaţiu.
Instanţa a mai reţinut că la data repartizării primului apartament (apartamentul nr. 24), cât şi la data încheierii contractului de închiriere şi ulterior a contractului de vânzare cumpărare pentru acesta, pârâţii nu mai deţineau altă locuinţă.
Faptul că pârâţii au dobândit ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare pentru apartamentul nr. 24, un nou apartament situat pe altă stradă, nu prezintă relevanţă juridică faţă de primul contract de vânzare-cumpărare, din moment ce, la data încheierii contractului, pârâţii nu deţineau altă locuinţă.
Cât priveşte repartiţia nr. 4 din 17 ianuarie 1992 făcută în favoarea reclamanţilor, privind apartamentul nr. 24, instanţa a reţinut că contractul de închiriere şi cel de vânzare-cumpărare încheiate în baza acesteia, sunt lovite de nulitate absolută în condiţiile în care Primăria Sectorului 3 Bucureşti a repartizat un apartament cu privire la care nu s-a emis vreo adresă de spaţiu liber şi în condiţiile în care contractul anterior de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii nu fusese desfiinţat.
Prin decizia civilă nr. 3379/A din 22 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de apelanţii-pârâţi C.D. şi C.A., apelanţii-reclamanţi C.G. şi C.P. şi apelanta pârâtă Primăria sectorului 3 Bucureşti.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.P., C.G. şi pârâta Primăria Sectorului 3 Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 2313 din 18 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-au admis recursurile, s-a modificat în parte decizia recurată, s-au admis apelurile formulate de Primăria sectorului 3 Bucureşti, C.P. şi C.G. împotriva sentinţei civile nr. 2983 din 5 aprilie 2001 pronunţată de
Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, sentinţă care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 33391V/1991 încheiat între SC T.A. SA şi familia pârâtă, s-a respins cererea reconvenţională ca nefondată şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi dispoziţiile deciziei recurate privind respingerea apelului declarat de pârâţii C.D. şi C.A.
în considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut că intimaţii-pârâţi C.D. şi C.A. au încheiat la data de 28 octombrie 1991, cu SC T.A. SA, contractul de vânzare-cumpărare nr. 33391/V/1991, având ca obiectul imobilul provenit din fondul locativ de stat, depunând un avans în cuantum de 6710 lei. Intimatei C.A., angajată în funcţia de jurisconsult la SC T.A. SA (1 septembrie 1991), i s-au reţinut ratele pentru imobil, aferente lunilor martie şi aprilie 1992.
Ulterior, cei doi soţi au solicitat să cumpere un apartament mai mare, tot de la SC T.A. SA, încheind în acest scop contractul de vânzare-cumpărare nr. 52212 din 27 martie 1992 pentru apartamentul situat la altă adresă, aparţinând tot fondului locativ de stat, aceasta în condiţiile în care, atât dispoziţiile Decretului-lege nr. 61/1990 cât şi cele ale Legii nr. 85/1992, stipulează posibilitatea de a cumpăra
o singură locuinţă din fondul locativ de stat.
Instanţa de recurs a mai reţinut că, la 18 februarie 1992, soţii pârâţi C.D. şi C.A. au solicitat de la SC T.A. SA restituirea avansului plătit, pe care l-au şi primit la 20 februarie 1992. Prin cererea din 27 mai 1992 ambii soţi pârâţi au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare pentru primul apartament, însă anterior acestui moment, deşi se încheiase contractul de vânzare-cumpărare pentru cel de-al doilea şi se restituise avansul aferent primului apartament, la data de 4 mai 1992, ca răspuns la cererea formulată sub nr. 7738 din 26 aprilie 2000, la Biroul de carte funciară de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti s-a acceptat transcrierea ambelor apartamente în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare.
Având în vedere situaţia creată şi eliberarea primului apartament (însuşi pârâtul C.D. obligându-se să o igienizeze şi să o predea, conform declaraţiei din
17 februarie 1992), spaţiul a fost repartizat familiei reclamante, fiind încheiat contractul de închiriere nr. 150274 din 18 martie 1992 şi contractul de vânzare cumpărare 1386/105 din 26 februarie 1993.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei din recurs că, deşi manifestarea de voinţă a soţilor pârâţi, în sensul anulării contractului de vânzare cumpărare pentru primul apartament, a fost fără echivoc şi este confirmată şi de adresa nr. 14619 din 3 februarie 1995 a SCT.A. SA - Oficiul vânzări locuinţe, prin care se susţine chiar că s-a procedat la anularea contractului, începând din anul 1999, pârâtul C.D. s-a prevalat de contractul de vânzare-cumpărare pentru primul apartament, asupra căruia a şi tranzacţionat cu pârâta C.A. la partajul ce a urmat desfacerii căsătoriei lor. De asemenea, acţiunea în revendicare formulată împotriva soţilor C.P. şi C.C. (reclamanţii din prezenta cauză) a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 5325 din 21 mai 1999 pronunţată în dosarul nr. 1887/1999 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, în urma căreia aceştia au pierdut şi posesia imobilului, avută în perioada 1992-1999.
Ca urmare a plângerii penale formulată de soţii C.P. şi C.G., prin Rezoluţia din
23 martie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, dispusă în dosarul nr. 10210/P/2000, s-a reţinut că omisiunea numitei C.A. (pârâta) de a efectua actele necesare pentru încetarea efectelor contractului de vânzare cumpărare nr. 33391/V din 28 octombrie 1991, acte ce trebuia să le efectueze în exercitarea atribuţiilor de serviciu, realizează elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), infracţiune în privinţa căreia s-a scurs, însă, termenul de prescripţie.
împotriva acestei rezoluţii, C.A. a formulat plângere, respinsă prin sentinţa civilă nr. 1550/27 septembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, sentinţa fiind casată prin decizia penală nr. 3100 din 11 decembrie 2006, a Tribunalului Bucureşti, secţia a I penală, care, admiţând plângerea, a desfiinţat în totalitate Rezoluţia nr. 986/II-2/2006 din 13 iunie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti şi a înlăturat considerentele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Instanţa de recurs a mai reţinut că, independent de cursul şi finalitatea urmăririi penale, efectuată în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă din această cauză, din prezentarea succintă a situaţiei de fapt rezultă, fără putinţă de tăgadă că, dând dovadă de rea-credinţă, C.D. şi C.A., deşi au cunoscut prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, au beneficiat prin cumpărare de un al doilea imobil, tot din fondul locativ de stat, au solicitat expres anularea contractului de vânzare cumpărare pentru primul apartament, dar au continuat totuşi să-şi susţină calitatea de proprietari asupra acestui imobil prin diverse manifestări de voinţă (cerere transcriere a imobilului, acţiunea în revendicare), inclusiv prin poziţia procesuală din prezenta cauză.
Curtea a mai constatat că, prin solicitarea şi primirea avansului la data de 20 februarie 1992, cauza contractului nu mai exista, ambele părţi contractante fiind de acord cu privire la denunţarea bilaterală a contractului, cu diferenţa că ulterior, cumpărătorii au înţeles să-şi modifice conduita, comportându-se în mod nejustificat ca proprietari.
Solicitarea celor doi soţi, din 4 mai 1992, de a transcrie ambele imobile provenind din fondul locativ de stat şi formularea acţiunii în revendicare, conturează clar intenţia reală de fraudare a legii, astfel încât contractul de vânzare cumpărare este lovit de nulitate absolută, lipsindu-i unul dintre elementele prevăzute de art. 948 C. civ., respectiv cauza licită.
Examinând cererea de revizuire Curtea constată că, în privinţa primului motiv de revizuire invocat, revizuienţii susţin mai multe argumente, şi anume: că instanţa de judecată a omis să se pronunţe asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, că la discutarea cererii de perimare nu s-a avut în vedere textul în baza căruia s-a dispus suspendarea, respectiv art. 244 pct. 2 C. pr. civ., că s-au schimbat limitele de judecată ale cauzei şi textele de lege aplicabile, omiţând să repună cauza pe rol pentru a se continua litigiul, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii motivului doi al recursului formulat de recurenţii C.P. şi C.G., nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate de recurenta Primăria sectorului 3 Bucureşti, evocând fondul nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate în cererea reconvenţională, iar în ceea ce priveşte decizia penală nr. 3100/2006, s-a pronunţat în mod nelegal asupra ei, deşi fusese depusă ta dosar după amânarea pronunţării.
Curtea apreciază că nici unul dintre argumentele invocate nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ. Cele trei ipoteze ale art. 322 pct. 2 C. pr. civ. vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţi şi ceea ce instanţa a hotărât. Examinarea acestui motiv de revizuire şi constatarea dacă instanţa a dat ceva ce nu s-a cerut, nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut, presupune verificarea dispozitivului hotărârii şi a considerentelor acesteia prin prisma obiectului cererilor cu care a fost învestită, respectiv pretenţiile concrete formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională sau de ceilalţi participanţi prin cererile tor. Faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri incidentale, cum este cererea de repunere pe rol, sau asupra unei excepţii, cum este excepţia de inadmisibilitate a unui motiv de recurs, nu poate fi invocat în susţinerea revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 2 C. pr. civ, deoarece prin aceste cereri nu s-au dedus judecăţii pretenţii concrete.
împrejurarea că la soluţionarea cererii de perimare nu s-a avut în vedere textul în baza căruia s-a dispus suspendarea, respectiv art. 244 pct. 2 C. pr. civ., precum şi critica referitoare la schimbarea limitelor judecăţii cauzei şi a textelor de lege aplicabile, reprezintă motive legate de fondul cauzei, care nu pot fi cenzurate pe calea revizuirii.
Critica referitoare la faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate de recurenta Primăria sectorului 3 Bucureşti nu constituie motiv de revizuire, ci putea fi invocată eventual ca motiv de contestaţie în anulare, doar în ipoteza în care instanţa de recurs ar fi respins recursul sau l-ar fi admis doar în parte, omiţând să se pronunţe asupra vreunui motiv de modificare sau casare. în speţă, nu este cazul, deoarece instanţa de recurs a admis atât recursul declarat de recurenţii persoane fizice cât şi recursul Primăriei sectorului 3 Bucureşti.
Se mai susţine de către revizuienţi că instanţa de recurs, evocând fondul, nu s-a pronunţat asupra motivelor invocate în cererea reconvenţională. Nici această critică nu poate fi reţinută deoarece instanţa de recurs s-a pronunţat prin decizie atât cu privire la cererea principală, cât şi cu privire la cererea reconvenţională, iar din considerentele deciziei rezultă care sunt argumentele care au condus la concluzia că titlul reclamanţilor C.P. şi C.G. este valabil, această concluzie decurgând din faptul că apartamentul în litigiu a fost repartizat reclamanţilor după ce soţii pârâţi C. au solicitat cumpărarea unui alt apartament din fondul locativ de stat şi au obţinut restituirea avansului plătit pentru primul.
Curtea consideră că nu se poate încadra în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. pr. civ nici susţinerea potrivit căreia instanţa s-a pronunţat în mod nelegal asupra deciziei penale nr. 3100/2006, deşi aceasta fusese depusă la dosar după amânarea pronunţării. O astfel de critică, bazată pe o pretinsă încălcare a principiului contradictorialităţii, ar putea fi invocată doar pe calea apelului sau recursului şi numai de către partea care a fost vătămată prin faptul că instanţa a luat în considerare un înscris depus de partea adversă după încheierea dezbaterilor. Or, certificatul de grefă referitor la dispozitivul deciziei penale nr. 3100/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală a fost depus la dosar chiar de către revizuienta C.A., odată cu notele scrise, în cuprinsul cărora a făcut trimitere la acest înscris. Ca atare numai părţile adverse ar fi putut invoca încălcarea principiului contradictorialităţii, nu şi partea care s-a folosit de acest înscris, depunându-l la dosar în termenul de amânare a pronunţării.
Referitor la motivul de revizuire întemeiat pe prevederile art. 322 pct. 5 teza a ll-a C. pr. civ., text care se referă la situaţia în care s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, revizuienţii se prevalează de decizia penală nr. 3100 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, decizie prin care s-au înlăturat considerentele referitoare la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) din rezoluţiile Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 3 Bucureşti date la 13 iunie 2006 şi 24 martie 2006. Nici acest motiv de revizuire nu poate fi admis, deoarece ar fi trebuit ca între cele două rezoluţii ale parchetului, menţinute prin sentinţa penală 1950 din 27 septembrie 2006 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti şi decizia civilă a cărei revizuire se solicită să existe un raport de determinare, adică hotărârea penală desfiinţată să fi avut un rol determinant în pronunţarea deciziei civile a cărei retractare se urmăreşte.
în speţă, lipsa unui asemenea raport de determinare este subliniată în mod expres şi fără echivoc de instanţa de recurs, în motivarea deciziei. Astfel, se arată că independent de cursul şi finalitatea urmăririi penale, efectuată în ceea ce o priveşte pe C.A., din prezentarea succintă a situaţiei de fapt rezultă, fără putinţă de tăgadă că, dând dovadă de rea-credinţă, C.D. şi C.A., deşi au cunoscut prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992, au beneficiat prin cumpărare de un al doilea imobil, tot din fondul locativ de stat, au solicitat expres anularea contractului de vânzare cumpărare pentru primul, dar au continuat totuşi să-şi susţină calitatea de proprietari asupra acestuia prin diverse manifestări de voinţă (cerere transcriere a imobilului, acţiunea în revendicare), inclusiv prin poziţia procesuală din prezenta cauză. De asemenea, instanţa de recurs reţine că soluţia finală în privinţa rezoluţiei Parchetului, referitore la reţinerea sau nu în privinţa lui C.A. a infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), nu este de natură să înlăture aspectele ce atrag nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare 33391/1991.
în condiţiile în care, din considerentele deciziei din recurs rezultă foarte clar că instanţa nu şi-a întemeiat soluţia pe situaţia ce decurgea din cele două rezoluţii ale parchetului, ci pe alte împrejurări, care nu au legătură cu urmărirea penală, Curtea apreciază că decizia penală nr. 3100 din 11 decembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală nu este de natură a determina retractarea deciziei din recurs.
în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. pr. civ., în dezvoltarea căruia apărătorul revizuientei arată că decizia a cărei revizuire solicită este potrivnică sentinţei civile nr. 5325/1999 al Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, Curtea constată că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru admisibilitatea acestui motiv de revizuire, deoarece litigiul soluţionat prin sentinţa menţionat a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată de C.D. împotriva soţilor C.P. şi C.G., nefiind îndeplinită cerinţa identităţii de obiect şi cauză prevăzută de art. 322 pct. 7 C. pr. civ.
în raport cu aceste considerente, Curtea a respins, ca nefondată, cererea de revizuire. (A.R.)
| ← Revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. pr.... | Revizuire. Motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 C. pr. civ.... → |
|---|
