Recurs. Repunere în termen. Condiţii
| Comentarii |
|
împrejurarea că, la data când i s-a comunicat hotărârea tribunalului, recurentul se afla în concediu legal de odihnă nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa acestuia, care să-l fi împiedicat în exercitarea căii de atac înăuntrul termenului legal.
în sensul articolului 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuia să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către recurent.
(Decizia nr. 3555 din 6 decembrie 2001 - Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, reclamantul O.G. a chemat în judecată pe pârâtul V.I., solicitând obligarea acestuia să-i permită accesul spre terenul său, pe drumul de servitute ce a fost format în favoarea sa, prin sentinţele civile nr. 435/1992 şi nr. 1052/1994 ale Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov.
Prin Sentinţa civilă nr. 4188 din 14.09.2000, Judecătoria Buftea a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că pârâtului nu-i poate fi opozabilă o hotărâre în care nu a fost parte, în condiţiile în care drumul de servitute stabilit îi afectează proprietatea. Pentru a-şi putea rezolva problema accesului spre proprietatea sa, reclamantul trebuia să solicite instituirea unei servituţi în contradictoriu cu pârâtul, şi nu să ceară obligarea acestuia la respectarea unui drept stabilit printr-o hotărâre judecătorească, ce nu s-a pronunţat în contradictoriu cu el.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, arătând că pârâtul a încălcat servitutea instituită prin hotărâre judecătorească, construind coteţe, şi că servitutea instituită prin hotărârile menţionate a fost însuşită de organele locale ale comunei D., care au dat acestei căi de acces o denumire, şi anume str. M.
Apelul a fost admis prin Decizia civilă nr. 479/A din 27.02.2001 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, fiind schimbată în tot sentinţa, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtului să lase liber accesul pe drumul de servitute recunoscut reclamantului prin Sentinţa civilă nr. 435 bis din 9.03.1992 a Judecătoriei Buftea, prin retragerea anexelor gospodăreşti la limita gardului proprietăţii sale.
A reţinut tribunalul că pârâtul nu respectă servitutea stabilită printr-o hotărâre judecătorească, depăşind cu anexele gospodăreşti proprietatea sa, făcând astfel imposibil accesul auto pe servitutea stabilită.
împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs, la 21.06.2001, pârâtul V.I., care a solicitat repunerea în termenul de exercitare a căii de atac, cu motivarea că la data de 25.05.2001, când i s-a comunicat hotărârea se afla în concediu de odihnă, fiind plecat din localitate, motiv pentru care a fost în imposibilitate de a depune recursul în termen legal. S-a arătat că, în această perioadă, recurentul a fost şi grav bolnav.
Pe fond au fost formulate critici prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 din Codul de procedură civilă.
Examinând cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului, Curtea constată caracterul nefondat al acesteia.
Astfel, împrejurarea că, la 25.05.2001, când i s-a comunicat hotărârea tribunalului, recurentul se afla în concediu legal de odihnă, nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa acestuia, care să-l fi împiedicat în exercitarea căii de atac înăuntrul termenului legal.
în sensul art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, împrejurarea mai presus de voinţa părţii trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de către recurent. Unei astfel de situaţii nu-i poate fi asociată aceea că recurentul s-a aflat în perioada concediului legal de odihnă.
De asemenea, deşi a invocat starea de boală pentru perioada în care trebuia să exercite calea de atac, recurentul nu a făcut nici o dovadă în acest sens.
Reţinând, aşadar, că nu s-a probat existenţa unei împrejurări mai presus de voinţa părţii care să o fi împiedicat pe aceasta în exercitarea căii de atac înăuntrul termenului procedural, Curtea a constatat, în raport cu dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă, caracterul nefondat al cererii de repunere în termen.
în consecinţă, recursul formulat la 21.06.2001, în condiţiile în care hotărârea atacată a fost comunicată la 25.05.2001, a fost respins ca tardiv, faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 301 din Codul de procedură civilă.
| ← Renunţare la judecată. Imposibilitatea revenirii asupra... | Recurs. Pronunţarea instanţei de apel asupra altor aspecte... → |
|---|
