Necesitatea respectării statuărilor deciziei de casare, în vederea dezlegării fondului cauzei, prin administrarea nemijlocită a probelor utile şi concludente, în scopul verificării pe cale incidentală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de mărturie
| Comentarii |
|
- Codul de procedură civilă: art. 315, art. 322 pct. 4, art. 324 alin. (1) pct. 3
Instanţa de rejudecare, contrar celor statuate prin decizia de casare şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlociţii administrării probelor de către instanţă, care guvernează procesul civil, nu a procedat la o rejudecare pe fond a procesului, ci s-a limitat a face o apreciere proprie, potrivit cu care, deşi administrarea probelor care să susţină existenţa sau inexistenţa infracţiunii legată de cauza civilă trebuie să se facă nemijlocit de către instanţa civilă, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea instanţei de a analiza probele administrate în cauza penală.
Or, aşa cum reiese din recursul declarat atât de A.C. şi A.M. împotriva primei decizii a Tribunalului V., desfiinţată în recurs de Curtea de Apel P., cât şi din prezentul recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în rejudecare, fiecare dintre părţi, potrivit cu propriul interes procesual, critică insuficienţa probatoriului administrat, precum şi modul neadecvat în care a fost argumentată soluţia adoptată de instanţă, de natură a induce ideea că instanţa nu s-a preocupat suficient de stabilirea adevărului în speţă.
Prin urmare, se va reţine că tribunalul, respectând doar în mod aparent decizia de casare, nu a manifestat suficient rol activ în vederea dezlegării fondului cauzei, prin administrarea nemijlocită a probelor utile şi concludente în scopul verificării pe cale incidentală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă, a cărei săvârşire de către martorii C. a fost stabilită în faza iniţială a procesului penal, pe parcursul căruia a intervenit decesul acestora, şi în vederea înlăturării ori clarificării, şi prin alte probe, a contradictorialităţii ce rezultă din declaraţia martorei C.M. şi declaraţiile martorilor C.
(Decizia civilă nr. 1746/R din 16 noiembrie 2010)
Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2008, revizuenţii A.C. şi A.M., în contradictoriu cu intimata D.I.I., au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2520 din 27 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul V., desfiinţarea acestei decizii şi respingerea ca nefondat a apelului soluţionat prin această hotărâre.
în motivarea cererii, revizuenţii au susţinut că, prin decizia a cărei desfiinţare o solicită, a fost admis apelul declarat de intimata-apelantă împotriva sentinţei civile nr. 8333 bis/2000 a Judecătoriei S, a fost admisă acţiunea acesteia şi s-a dispus rezolu-ţiunea contractului de întreţinere autentificat sub nr. 1595/1998 şi evacuarea revi-zuenţilor din imobilul care a format obiectul acestui contract.
Revizuenţii au precizat că decizia pronunţată de instanţa de apel a avut la bază situaţia de fapt rezultată din declaraţiile martorilor C.M. şi C.N., potrivit cărora revizuenţii nu au îndeplinit obligaţia de întreţinere asumată prin contractul contestat.
Revizuenţii au mai precizat că cei doi martori au fost cercetaţi penal pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, s-a constatat în diferite faze procesuale că au săvârşit această infracţiune, însă nu au putut fi condamnaţi, întrucât au decedat pe parcursul procesului penal.
în drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4
C. pr. civ.
Tribunalul V., prin decizia civilă nr. 18/A din 27 ianuarie 2009, a respins cererea de revizuire, fiind obligaţi revizuenţii la plata cheltuielilor de judecată către intimată.
Recursul declarat de revizuenţi împotriva deciziei sus-menţionate a fost ->dmis prin decizia civilă nr. 1908/R din 10 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de A^el Piteşti, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
în considerentele acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut că se impune ca tribunalul să analizeze cu prioritate chestiunea incidentală de stabilire a existenţei sau inexistenţei infracţiunii, în raport de care să fie soluţionată apoi cererea de revizuire.
Prin decizia civilă nr. 110/A din 18 mai 2010, Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, a admis cererea de revizuire formulată de revizuenţii A.C. şi A.M., a schimbat în tot decizia civilă nr. 2520 din 27 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 3845/2001 şi a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.l.l. împotriva sentinţei civile nr. 8333 bis din 21 decembrie 2000 a Judecătoriei S.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 8333 bis din 21 decembrie 2000, pronunţată de Judecătoria S., a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta D.l. împotriva pârâţilor A.C. şi A.M., având ca obiect rezoluţiunea contractului de întreţinere nr. 1595/1998, încheiat între pârâţi şi autoarea reclamantei, C.F.C.
S-a reţinut, în considerentele acestei sentinţe, că pârâţii şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere asumată prin contract şi nu erau plătiţi de autoare pentru serviciile prestate în favoarea acesteia, contrar celor susţinute de către reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 2520 din 27 noiembrie 2001, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, învestit în urma strămutării dispuse de ÎCCJ, a fost admis apelul declarat de reclamantă, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus rezoluţiunea contractului de întreţinere contestat, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi evacuarea pârâţilor din imobilul care a format obiectul contractului.
în considerentele acestei decizii s-a reţinut că, din declaraţiile martorilor audiaţi în apel, inclusiv C.M. şi C.N., a rezultat că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia de întreţinere faţă de autoarea reclamantei şi erau plătiţi pentru serviciile prestate în favoarea acesteia.
Recursul declarat de pârâţi împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia civilă nr. 224/R din 5 februarie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, prin care s-a statuat că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică în raport de probele administrate în cauză. S-a mai reţinut că declaraţiile martorilor propuşi de pârâţi nu au putut exemplifica în ce a constat întreţinerea prestată de aceştia în favoarea creditoarei obligaţiei de întreţinere.
împotriva celor două hotărâri ale instanţelor de control judiciar, revizuenţii au formulat, anterior prezentei cereri de revizuire, mai multe căi extraordinare de atac, respinse prin decizii definitive şi irevocabile.
Prin prezenta cerere de revizuire, revizuenţii au solicitat să se dispună desfiinţarea deciziei instanţei de apel, pe motiv că martorii C.M. şi C.N. au dat declaraţii mincinoase care au fost determinante la pronunţarea soluţiei de desfiinţare a contractului de întreţinere, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi evacuării revizuenţilor din imobilul care a format obiectul contractului.
Analizând cu prioritate chestiunea incidentală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă în sarcina martorilor C.M. şi C.N., tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 322 pct. 4 C. pr. civ., revizuirea se poate solicita dacă un martor a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină.
Faţă de Decizia nr. 66/2008 a C.C. prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile cuprinse în Legea nr. 219/2005 referitoare la înlăturarea alin. (2) al acestui text legal, potrivit căruia, în cazul în care constatarea infracţiunii nu se mai poate face pe cale penală, instanţa civilă se pronunţă mai întâi, pe cale incidentală, asupra acestui lucru, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile aceste prevederi legale, nefiind pronunţată o hotărâre penală definitivă de condamnare a expertului.
Pe de altă parte, tribunalul a mai reţinut că atât faţă de considerentele acestei decizii, cât şi faţă de spiritul textului legal care era menit să înlăture orice greşeală dintr-o hotărâre bazată pe o atitudine a unui participant la proces de natură să influenţeze hotărâtor soluţia, cu atât mai mult cu cât practica şi doctrina de specialitate subliniau constant necesitatea introducerii ipotezei reglementate de alin. (2), se impune a analiza dacă cei doi martori au săvârşit infracţiunea legată de pricină.
Deşi, în practica internă şi cea a CEDO este reţinut constant principiul securităţii raporturilor juridice care implică, printre altele, şi respectarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, consacrarea acestui caz de revizuire nu înseamnă încălcarea acestui principiu, ci găsirea unei echilibru între acesta şi principiul aflării adevărului şi al înlăturării oricărei greşeli cu ocazia cercetării lui.
Astfel, cu toate că în cauza penală nu s-a putut ajunge la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare a celor doi martori pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă săvârşită cu ocazia declaraţiilor date în faţa Tribunalului V., în momentul judecării apelului, s-a constatat că motivul a constat în decesul acestora în diverse faze ale procesului penal.
Sub aspectul acţiunii civile de faţă, acest aspect este irelevant, întrucât instanţa civilă trebuie să cerceteze existenţa infracţiunii, şi nu îndeplinirea condiţiilor de condamnare, neputând pronunţa în nicio situaţie o asemenea hotărâre de condamnare.
Administrarea probelor care să susţină existenţa sau inexistenţa infracţiunii legate de cauza civilă trebuie să se facă, de regulă, nemijlocit de către instanţa civilă. Tribunalul a apreciat, însă, că nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea ei de a analiza probele administrate în cauza penală, opozabile tuturor părţilor sau puse în discuţia lor, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. pr. civ.
Pe baza probelor administrate în cursul cercetării penale şi a considerentelor sentinţei nr. 72 din 4 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria L., în dosarul nr. 1691/249/2006, prin care s-a dispus condamnarea inculpatei C.M. pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă săvârşită cu ocazia declaraţiei de martor din dosarul instanţei de apel şi care nu au fost înlăturate prin nicio hotărâre ulterioară, tribunalul a reţinut că în privinţa celor doi martori există infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Această sentinţă penală s-a pronunţat în ultimul ciclu procesual în fond al dosarului penal privind pe cei doi martori inculpaţi, după ce anterior se pronunţaseră hotărâri nedefinitive de achitare sau încetare a procesului penal, desfiinţate în căile de atac.
Astfel cum s-a reţinut prin această sentinţă şi cum în mod evident rezultă din declaraţiile celorlalţi martori audiaţi, respectiv B l., C.G.M., B.N., D.l.l. şi C.E.D., D.E., rezultă că aspectele relatate de cei doi martori sunt nereale, în sensul că autoarea din cauza vârstei şi a stării de sănătate precare avea nevoie de întreţinere şi îngrijire, iar revizuenţii i-au acordat întreţinere fără a fi plătiţi. De altfel, nici intimata-reclamantă D.l. nu a contestat faptul că autoarea sa avea o stare de sănătate precară în special în ultima parte a vieţii.
Caracterul nesincer al declaraţiei martorei C.M. este întărit şi de faptul că ea relatează despre împrejurări care sunt contrazise chiar de persoane apropriate ei, cum ar fi cea referitoare la natura relaţiilor dintre familia C. şi autoare, care în ultimele luni de viaţă ale acesteia din urmă nu mai erau atât de apropriate.
Caracterul mincinos al declaraţiilor celor doi martori nu se datorează modului în care aceştia au perceput realitatea, ci denaturării acestei realităţi, concluzie care se bazează pe declaraţiile martorilor menţionaţi mai sus, dar şi pe insistenţa cu care, spre exemplu, martora C.M., cu ocazia declaraţiei din dosarul civil, a precizat că pentru serviciile efectuate revizuenţii erau plătiţi de către autoare. Această insistenţă este de natură să creeze impresia că martora cunoaşte în mod sigur şi direct aspectul relatat, deşi el este contrazis de celelalte probe administrate în cauză şi că martora a intenţionat să prezinte ca sigură situaţia de fapt pe care a relatat-o.
în consecinţă, instanţa a reţinut că în privinţa celor doi martori există infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel cum este reglementată sub aspectul laturii subiective şi a celei obiective de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Cu privire la caracterul determinant al declaraţiilor celor doi martori, tribunalul a reţinut că el a existat. Chiar din considerentele deciziei instanţei de apel rezultă că la baza stabilirii situaţiei de fapt care a condus la rezoluţiunea contractului de întreţinere au stat cele două declaraţii, inclusiv cea a celei mai bune prietene a autoarei, respectiv martora C.M., potrivit propriei sale declaraţii, alături de declaraţia martorei C.M. Această din urmă declaraţie nu poate fi apreciată ca fiind total relevantă pentru cauză, întrucât martora este o bună prietenă a reclamantei, astfel cum singură a declarat şi nici o altă probă, în afara celor două declaraţii analizate în prezent, nu converg către aceleaşi aspecte.
în consecinţă, în baza art. 322 pct. 4 şi art. 327 C. pr. civ., tribunalul a admis cererea de revizuire şi a schimbat în tot decizia instanţei de apel.
Cu privire la apelul declarat de reclamantă, faţă de considerentele anterioare, a reţinut că, deşi îi revenea sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ., aceasta nu a dovedit în mod cert şi neechivoc neîndeplinirea de către pârâţi a obligaţiei de întreţinere în favoarea autoarei sale. Lipsa acestor probe coroborată cu prezumţia simplă bazată pe faptul că nici autoarea nu a solicitat în timpul vieţii sale rezoluţiunea contractului, deşi era singura persoană în măsură să aprecieze cel mai mult asupra acesteia, conduc la concluzia că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1020, 1021 C. civ., în speţă, pârâţii îndeplinindu-şi obligaţia de întreţinere asumată prin contract.
împotriva deciziei civile nr. 110/A din 18 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia civilă, a declarat recurs, în termen legal, intimata D.I.I., care a criticat hotărârea atacată, în esenţă, pentru următoarele motive de nelegalitate:
- Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 324 pct. 3 C. pr. civ., având în vedere că cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. pr. civ. poate fi introdusă în termenul de o lună, când intervin împrejurări pentru care constatarea infracţiunii de mărturie mincinoasă nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, iar acest termen se socoteşte de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările respective, dar nu mai târziu de 3 ani de la producerea acestora. în dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că ambii martori, inculpaţi pentru mărturie mincinoasă, şi anume soţii C, au decedat pe parcursul procesului penal, ultima fiind M.C., decedată la data de 25 mai 2008, motiv pentru care nici nu există hotărâri penale definitive de condamnare a celor doi, iar acest aspect era cunoscut de către revizuenţi chiar la data producerii lui, întrucât locuiesc pe aceeaşi stradă, respectiv la nr. 31, iar martorii locuiau la nr. 33. Se consideră de către recurentă că cererea de revizuire introdusă la data de 24 iulie 2009, raportată la data decesului şi celui de al doilea martor, respectiv
25 mai 2008, depăşeşte termenul de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C. pr. civ. şi urmează a fi respinsă ca tardivă;
- Tribunalul a încălcat dispoziţiile art. 1201 C. civ., deoarece în anul 2003 a fost respinsă o altă cerere de revizuire, cu acelaşi obiect, invocând mărturiile mincinoase ale soţilor C. Tribunalul a motivat că mărturiile soţilor C. nu au fost singurele probe avute în vedere în pronunţarea deciziei civile, ea sprijinindu-se şi pe alte probe. Recurenta-intimată consideră că în cauză sunt îndeplinite condiţiile cumulative arătate de art. 1201 C. civ. şi anume, sunt aceleaşi părţi, acelaşi obiect (aşa-zisul contract de întreţinere) şi se întemeiază pe aceeaşi cauză (mărturiile soţilor C.);
- Prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi art. 169 alin. (1) C. pr. civ., întrucât nu a mai revenit asupra probelor administrate iniţial în procesul civil şi care nu se limitau numai la declaraţii de martori şi nici nu a mai dispus administrarea vreunei probe, deşi, pentru stabilirea adevărului se impunea reaudierea sau consultarea unor martori pentru declaraţii contradictorii, audierea altor martori sau chiar administrarea altor probe ce ar fi putut servi la aflarea adevărului şi ar fi permis instanţei să-şi formeze propria convingere cu privire la starea de fapt. Totodată, se arată în cadrul acestui motiv de recurs că prima instanţă a ignorat rolul activ ce-i revenea potrivit legii ca instanţă civilă, mărginindu-se la aprecierea declaraţiilor de martori făcute în faţa instanţei penale şi acordând deplină credibilitate altor aspecte din cuprinsul lor care vizau anihilarea mărturiilor soţilor C.;
- Au fost încălcate prevederile art. 948 şi 659 C. civ. prin hotărârea pronunţată de tribunal, care a validat un contract încheiat în frauda intereselor recurentei şi a descendenţilor săi, viciat de doi, fondat pe o cauză ilicită şi profund imorală, fără a se cerceta că pretinşii întreţinători nu aveau posibilităţile materiale pentru a asigura întreţinerea beneficiarei C.C., care avea un nivel de viaţă ridicat, ţinând cont că locuia într-o casă stil vilă, compusă din 4 camere şi dependinţe, avea bunuri de valoare moştenire de familie, o grădină în suprafaţă de 1600 mp şi terenuri revendicate conform legii, care aparţinuseră cândva familiei şi, în plus, beneficia de pensie şi de ajutorul bănesc constant din partea intimatei-recurente;
- Mai mult, se consideră că în urma deciziei pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
în dosarul nr. 5/288/2001 (nr. 5798/2001), ce a rămas definitivă, i s-a conferit
recurentei-intimata D I I. dreptul de proprietate deplină, drept pe care l-a înscris şi pe rolul fiscal şi pentru care plăteşte impozit, iar prin decizia atacată pronunţată de tribunal, prin care s-a validat aşa-zisul contract de întreţinere, s-a constituit, contrar legii, soţilor A.C. şi M., încă un titlu de proprietate asupra unuia şi aceluiaşi imobil.
Aceste critici au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
- Prima instanţă a încălcat şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ., deoarece
hotărârea atacată nu cuprinde motivele esenţiale pe care se fundamentează, în ceea
ce priveşte plata sau neplata prestaţiilor efectuate de soţii A., cu privire la întreţinere şi
sunt contradictorii şi ilogice în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul soţilor C.
în concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de revizuire formulată de soţii A.C. şi M.
Ambele părţi procesuale au depus, în faza de recurs, înscrisuri.
Verificând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi din ansamblul lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:
Prima critică este nefondată, întrucât pentru revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare ori a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. pr civ., legea prevede două termene de exercitare a căii extraordinare de atac, unul subiectiv iar altul obiectiv.
Primul termen, de o lună, curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. în lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora, astfel că cererea de revizuire promovată de petenţii AC şi AM putea fi formulată nu mai târziu de termenul obiectiv de 3 ani de la data decesului martorilor C.
Analizând actele şi lucrările dosarului de revizuire, precum şi ale celor ataşate spre studiu, Curtea reţine că în data de 24 iunie 2008, în dosarul nr. 1106/116/2008 al Tribunalului C., apărătorul inculpaţilor C. a depus precizări prin care a învederat instanţei că inculpata C.M. a decedat, însă nu este în posesia certificatului de deces, întrucât familia nu a contactat pe apărător, acesta fiind înştiinţat despre deces la primul termen de judecată a apelului.
Ulterior, a fost depus la dosar extrasul din Registrul de deces privind pe C.M., în care apare menţionată ca dată a decesului data de 25 mai 2008, însă abia prin decizia penală nr. 142 din 9 septembrie 2008, pronunţată de Tribunalul C., Secţia penală, s-a dat eficienţă acestui fapt juridic, dispunându-se încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei C.M. şi fiind menţinute menţiunile sentinţei de fond privind încetarea procesului penal cu privire la inculpatul C.N., decedat cu aproximativ o lună înaintea soţiei sale, astfel că, o hotărâre definitivă privind împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu s-ar mai putea face printr-o hotărâre penală s-a pronunţat în cauza penală abia la data de 12 decembrie 2008, prin respingerea ca inadmisibile a recursurilor declarate de succesorii legali ai celor doi inculpaţi.
în considerarea celor sus-menţionate, Curtea constată că formularea actualei cereri de revizuire de către A.C. şi A.M., transmisă prin poştă la data de 23 iulie 2008 şi înregistrată la Tribunalul V. pe 24 iulie 2008, atât sub aspectul termenului subiectiv de o lună, cât şi din punctul de vedere al termenului obiectiv de 3 ani prevăzut de lege, respectă exigenţele art. 324 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ., contrar susţinerilor recurentei-intimate D.l.l.
în concluzie, Curtea constată că prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. şi că prezenta cerere de revizuire este formulată în termen, iar excepţia de tardivitate invocată de intimata D.l.l. este neîntemeiată.
Al doilea motiv de recurs este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile cumulativ impuse de art. 1201 C. civ. şi, anume aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, pentru a opera autoritatea de lucru judecat faţă de decizia civilă nr. 126 din 11 mai 2004 pronunţată de Tribunalul V., rămasă irevocabilă prin perimarea recursului declarat împotriva sa.
Astfel, în considerentele hotărârii sus-menţionate, instanţa a reţinut că, la momentul respectiv, nu erau întrunite condiţiile exprese prevăzute de art. 322 pct. 4 C. pr. civ. pentru admiterea cererii de revizuire, întrucât nu exista o hotărâre definitivă de condamnare a martorilor pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, nefiind incidenţă nici teza a ll-a a articolului menţionat, ce ar permite pe cale incidentală pronunţarea asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii. Dimpotrivă, cei doi învinuiţi de săvârşirea infracţiunii se aflau în faza de urmărire penală, nefinalizată încă.
Chiar dacă tribunalul a făcut în continuare referire generică şi la declaraţiile altor martori care nu au făcut obiectul vreunei cercetări penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în niciun caz nu se poate reţine că cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 4 C. pr. civ., cu referire la depoziţiile martorilor C.N. şi C.M., ar fi soluţionat, la acel moment, cauza pe fond, astfel încât rămânerea irevocabilă a hotărârii prin perimare (a se vedea decizia civilă nr. 170/R din 25 februarie
2008, pronunţată de Curtea de Apel T., dosar nr. 775/43/2006) nu poate semnifica existenţa unei judecăţi pe fond anterioară prezentei cereri de revizuire în care să fi existat tripla identitate de obiect, părţi şi cauză.
Spre deosebire de judecata anterioară, actuala cerere se întemeiază pe faptul că, prin sentinţa penală nr. 72 din 4 aprilie 2008, pronunţată de Judecătoria L., s-a dispus condamnarea inculpatei C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă săvârşită în legătură cu dosarul civil precizat mai sus, iar prin cererea de revizuire înregistrată în anul 2003, acest aspect nu exista ca motiv, de unde rezultă că nu este îndeplinită condiţia privind aceeaşi cauză.
Al treilea motiv de recurs este însă fondat.
Analizând considerentele deciziei de casare, Curtea reţine că a fost trimisă spre rejudecare cauza privind greşita soluţionare pe excepţia inadmisibilităţii, a cererii de revizuire, impunându-se ca prima instanţă să analizeze cu prioritate cererea incidentală de stabilire a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă şi numai după judecarea acesteia şi stabilirea săvârşirii infracţiunii de către cei doi martori C., să treacă la judecata cererii de revizuire.
în rejudecare, tribunalul, la termenul de judecată din 16 martie 2010, a încuviinţat proba cu ataşarea spre consultare a dosarului penal nr. 1691/249/2006 al Judecătoriei L. şi proba cu înscrisuri, prorogând discutarea probei testimoniale, după administrarea celor încuviinţate, fără ca în încheierea prin care s-au încuviinţat dovezile să se arate faptele ce vor trebui dovedite, precum şi care sunt înscrisurile încuviinţate pentru dovedirea lor, potrivit art. 168 C. pr. civ.
La următorul termen de judecată s-a amânat cauza pentru ca intimata să ia cunoştinţă de înscrisurile existente în dosarul nr. 1691/249/2006 al Judecătoriei L., după care, la data de 11 mai 2010, instanţa a constatat cauza în stare de judecată, fără a mai pune în discuţia părţilor lipsa înscrisurilor ce trebuiau depuse la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, în exemplare suficiente pentru comunicare, ori utilitatea probei testimoniale a cărei discutare a fost prorogată, amânând pronunţarea pentru 18 mai 2010.
Prin urmare, se constată că instanţa de rejudecare, contrar celor statuate prin decizia de casare şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii administrării probelor de către instanţă, care guvernează procesul civil, nu a procedat la o rejudecare pe fond a procesului, ci s-a limitat a face o apreciere proprie, potrivit cu care, deşi administrarea probelor care să susţină existenţa sau inexistenţa infracţiunii legată de cauza civilă trebuie să se facă nemijlocit de către instanţa civilă, nicio dispoziţie legală nu îngrădeşte posibilitatea instanţei de a analiza probele administrate în cauza penală.
Or, aşa cum reiese din recursul declarat atât de A.C. şi A M. împotriva primei decizii a Tribunalului V., desfiinţată în recurs de Curtea de Apel Piteşti, cât şi din prezentul recurs declarat împotriva deciziei pronunţate în rejudecare, fiecare dintre părţi, potrivit cu propriul interes procesual, critică insuficienţa probatoriului administrat, precum şl modul neadecvat în care a fost argumentată soluţia adoptată de instanţă, de natură a induce ideea că instanţa nu s-a preocupat suficient de stabilirea adevărului în speţă.
Prin urmare, se va reţine că tribunalul, respectând doar în mod aparent decizia de casare, nu a manifestat suficient rol activ în vederea dezlegării fondului cauzei, prin administrarea nemijlocită a probelor utile şi concludente în scopul verificării pe cale incidentală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de mărturie mincinoasă, a cărei săvârşire de către martorii C. a fost stabilită în faza iniţială a procesului penai, pe parcursul căruia a intervenit decesul acestora, şi în vederea înlăturării ori clarificării şi prin alte probe, a contradictorialităţii ce rezultă din declaraţia martorei C.M. şi declaraţiile martorilor C.
întrucât singurul remediu procedural prin care se poate proceda la administrarea unui probatoriu suplimentar, altul decât înscrisuri, este rejudecarea cauzei, în raport de cele menţionate mai sus, în baza art. 312 şi art. 315 C. pr. civ. urmează a fi admis recursul promovat de intimata D.l.l. şi, pe cale de consecinţă, se va casa decizia civilă atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Cu ocazia rejudecării vor fi analizate şi celelalte critici exprimate în memoriul de recurs.
| ← Regimul juridic al formelor asociative prevăzute de art. 26 şi... | Legalitatea căilor de atac. Hotărârea dată asupra revizuirii... → |
|---|
