Succesiune vacantă. Uzucapiune. Acţiune oblică
| Comentarii |
|
C. civ., art. 680, art. 974 Legea nr. 36/1995, art. 85 Legea nr. 18/1991, republicată, art. 261)
I. Prin cererea înregistrată la data de 12 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, reclamantul G.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate vacanţa succesorală a defunctei T.N.; să constate că pârâtul este succesorul defunctei T.N., decedată în anul 1976, potrivit certificatului de deces nr. 143/27 ianuarie 1976, fără moştenitori; să constate că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra imobilului situat în Bucureşti, str. A. nr. 27, sector 5, compus din teren în suprafaţă de 156 mp şi construcţie din paiantă, prin joncţiunea posesiilor cu mama sa, G.M.
Prin sentinţa civilă nr. 2556/18 aprilie 2007, Judecătoria Sectorului 5 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte primele două capete de cerere; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive referitor la cel de-al treilea capăt de cerere; a respins acţiunea formulată de reclamantul G.N. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, sub aspectul primelor două capete de cerere, având ca obiect constatarea vacanţei succesorale şi constatarea calităţii de succesor a Statului Român de pe urma defunctei T.N., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins cel de-al treilea capăt de cerere, având ca obiect constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, analizând excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată din oficiu cu referire la primele două capete de cerere, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, a reţinut următoarele:
Art. 26 din Legea nr. 18/1991 a fost modificat prin Legea nr. 158/2010 (M. Of. nr. 496 din 19 iulie 2010).
Prin actul sub semnătură privată denumit „chitanţă” din data de 9 mai 1950, T.N. a „vândut” autoarei reclamantului, G.M. (conform certificatului de moştenitor nr. 1308/5 decembrie 1989 întocmit de notariatul de Stat Sector 5), imobilul din Bucureşti, str. A. nr. 27, în schimbul sumei de 65.000 lei.
Conform certificatului de deces nr. 604371/20 martie 2007 eliberat de Primăria Sector 5, T.N. a decedat la data de 26 ianuarie 1976, iar potrivit certificatului nr. 1789/27 martie 2007 emis de Camera Notarilor Publici Bucureşti, nu este înregistrat pe rolul fostului Notariat de Stat sau al vreunui notar public procedura succesorală în urma acesteia.
Instanţa a reţinut că, potrivit art. 680 C. civ., în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. în virtutea acestei dispoziţii legale, averea succesorală a unei persoane decedate trece în proprietatea statului, în cazul în care, fie nu există moştenitori legali sau testamentari, fie, deşi astfel de moştenitori există, vocaţia lor succesorală nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Prin urmare, statul culege moştenirea lăsată de defunct în temeiul unui drept de moştenire izvorât din textul art. 680 C. civ.
Instanţa a mai reţinut că textul art. 85 din Legea nr. 36/1995 nu exclude constatarea existenţei succesiunii vacante de către instanţa judecătorească, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală. însă o astfel de solicitare, atunci când este formulată pe calea cererii de chemare în judecată, trebuie să îndeplinească toate condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile, inclusiv calitatea procesuală activă.
Astfel cum s-a reţinut în considerentele anterioare, titularul dreptului de moştenire afirmat în cererea de chemare în judecată este statul, reclamantul neavând calitatea de subiect îndrituit să solicite constatarea vacanţei succesorale. Reclamantul nu are vocaţie la moştenirea lăsată de defuncta T.N., astfel încât nu justifică legitimarea procesuală activă pentru a solicita dezbaterea succesiunii de pe urma acesteia. Desigur, reclamantul justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri, fiind unicul moştenitor al persoanei căreia i s-a transmis posesia asupra imobilului menţionat în actul sub semnătură privată din
9 mai 1950 de către T.N. Cu toate acestea, instanţa a reţinut că interesul reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile distinctă de cerinţa calităţii procesuale active, cele două condiţii trebuind a fi îndeplinite cumulativ.
II. Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală activă presupune deci existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecăţii.
Aplicând această regulă în materia succesiunii, principial este deci corect că numai o persoană care vine la moştenire şi care este, pe cale de consecinţă, dobânditorul patrimoniului lăsat de defunct poate solicita instanţei să constate calitatea sa de moştenitor.
Legislaţia civilă prevede însă, prin dispoziţiile art. 974 C. civ., şi o altă categorie de acţiuni, şi anume acţiunile oblice, prin intermediul cărora creditorii pot exercita toate drepturile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale. Aşadar, acţiunea oblică este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său. într-un asemenea caz, dreptul subiectiv care se valorifică aparţine debitorului, dar, datorită faptului că debitorul nu acţionează direct pentru valorificarea lui, pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, în numele debitorului, deci indirect.
Este adevărat că, în raport de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv uzucapiunea, vechiul proprietar, care ar avea calitatea de pârât, nu are nicio obligaţie faţă de reclamant, situaţie în care părţile nu sunt debitor şi respectiv creditor.
Cu toate acestea, textul de lege trebuie aplicat prin analogie, pentru că pasivitatea moştenitorului îl împiedică şi de această dată pe reclamant să îşi valorifice un drept, deci este de natură să îi producă un prejudiciu, în timp ce exercitarea de către persoana care are un interes serios şi legitim a unui drept al moştenitorului nu poate decât să îi aducă acestuia din urmă un folos, cel puţin în mod direct.
Mai mult decât atât, imposibilitatea formulării unei asemenea acţiuni, împiedicând exercitarea dreptului de proprietate invocat de către reclamant, constituie o atingere gravă a acestui drept, pe care îl afectează în substanţa sa. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie asigurat un just echilibru între interesele aflate în conflict aparţinând unor subiecte de drept diferite, iar conform celor expuse anterior, recunoaşterea calităţii unei persoane de a formula o acţiune prin care să se constate că pârâtul este moştenitor al unei alte persoane în raport de care intenţionează să-şi valorifice un interes legitim îndeplineşte şi condiţia proporţionalităţii ingerinţei în dreptul acestuia de opţiune privind recunoaşterea în justiţie a unui drept subiectiv civil ce îi aparţine.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, prin care este criticată soluţia dată celui de-al treilea capăt de cerere, se constată că acesta este neîntemeiat.
în mod corect prima instanţă de fond a reţinut că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acţiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
Or, în raport de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi de motivarea cererii de chemare în judecată, prin care se invocă o ipoteză reglementată de acest text de lege, respectiv aceea în care o persoană a decedat fără moştenitori, actualul titular al dreptului de proprietate ce a aparţinut acesteia nu poate fi pârâtul chemat în judecată, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, se reţine că dreptul de proprietate privată asupra terenurilor poate aparţine, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. în lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ. Or, în cauza de faţă, nu exista nicio raţiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes naţional şi, deci, proprietatea ce poartă asupra acestuia ar aparţine statului.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 1191/A din 5 octombrie 2007, nepublicată
| ← Imposibilitatea formulării de către un terţ interesat a unei... | Uzucapiune. Accesiune. Bunuri fără stăpân. Calitate... → |
|---|
