Uzucapiune. Accesiune. Bunuri fără stăpân. Calitate procesuală pasivă. Sarcina probei. Art. 4 din Legea nr. 213/1998
| Comentarii |
|
C. civ., art. 482, art. 488, art. 646, art. 1169, art. 1191 C. proc. civ., art. 129 alin. (1) Decretul nr. 111/1951 Legea nr. 213/1998, art. 4
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanţa competentă. Calitatea procesuală pasivă presupune, deci, existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, prin urmare, persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.
Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunii de faţă, se reţine că uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, este o sancţiune îndreptată împotriva vechiului proprietar, care, dând dovadă de lipsă de diligenţă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, astfel încât acţiunea având un asemenea temei trebuie formulată în contradictoriu cu vechiul proprietar.
în raport de dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi art. 129 alin. (1) C. proc. civ., aplicabile inclusiv în materia acţiunii în constatarea intervenirii uzucapiunii, revine reclamantului, care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul litigiului.
în ce priveşte constatarea dobândirii unui drept de proprietate asupra unei construcţii prin accesiune, calitatea procesuală pasivă nu poate aparţine în asemenea situaţii decât tot fostului proprietar al terenului de la care ar opera şi transmiterea dreptului asupra a ceea ce s-a edificat. Tribunalul are în acest sens în vedere, pornind de la dispoziţiile art. 488 C. civ., faptul că accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai important. în temeiul art. 482 C. civ., proprietatea unui lucru dă drept asupra tot ce se uneşte sau se încorporează în acesta, accesiunea apărând astfel ca un mod de dobândire a proprietăţii asupra acestui din urmă bun.
Sub un prim aspect, se reţine că, într-adevăr, dacă dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul unei persoane printr-un mod originar de dobândire a proprietăţii, precum uzucapiunea sau ocupaţiunea, se consideră că proba existenţei acestui drept, care constă în dovedirea unui astfel de fapt juridic, are un caracter cert, absolut. în ipoteza cea mai des întâlnită a dobândirii proprietăţii printr-un mod derivat, şi anume printr-un act juridic translativ de proprietate, dovada dreptului presupune, în acord cu regula de drept comun instituită de art. 1191 C. civ., producerea înscrisului autentic sau sub semnătură privată care să învedereze calitatea respectivei persoane de titular actual al dreptului de proprietate în temeiul actului juridic respectiv.
Or, în cauza de faţă, nu există nicio asemenea dovadă din care să reiasă care este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. R. nr. 21, sector 5. Din contră, în evidenţele oficiale este menţionată autoarea reclamanţilor, fără a se face însă referire la actul sau faptul juridic prin care imobilul ar fi intrat în patrimoniul acesteia.
în lipsa unor menţiuni în acest sens, fără a se cunoaşte natura acelui fapt juridic lato sensu în vederea verificării îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege pentru transmiterea acestui drept, nu se poate reproşa reclamanţilor lipsa de diligenţă în îndeplinirea obligaţiilor procesuale ce le revin conform art. 129 alin. (1) C. proc. civ. în identificarea proprietarului care are legitimare procesuală pasivă şi, pe cale de consecinţă, nu se poate exclude caracterul imobilului de „bun fără stăpân”.
A impune reclamanţilor asemenea demersuri ar constitui o sarcină disproporţionată care rupe justul echilibru dintre, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja interesele proprietarului bunului, stăpânit de către autorul lor şi ulterior de către aceştia şi, pe de altă parte, dreptul lor de acces la o instanţă pentru a invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin efectul uzucapiunii.
Prin urmare, se reţine că în documentele oficiale proprietarul imobilului nu este cunoscut, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 şi art. 646 C. civ., întrunind condiţiile pentru a fi considerat bun fără stăpân, aparţine statului, fără a se impune şi constatarea respectivei situaţii printr-un act emis de o autoritate în acest sens. Astfel, potrivit art. 1 lit. d) din decret, abrogat în prezent, dar în vigoare la momentul faptului care a generat raportul juridic în conţinutul căruia intră dreptul de proprietate al statului, respectiv împrejurarea că titularul este absent: „sunt considerate bunuri fără stăpân bunurile de orice fel părăsite timp de un an de zile de către titularii lor - necunoscuţi sau absenţi”.
Pe de altă parte însă, dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri poate aparţine, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
în lipsa altui criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din acelaşi act normativ.
în cauza de faţă, nu există nicio raţiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată ar fi de interes naţional şi deci proprietatea ar aparţine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către recurent nu este întemeiată.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., decizia nr. 1882/R din 31 octombrie 2008, nepublicată
| ← Succesiune vacantă. Uzucapiune. Acţiune oblică | Plângere împotriva încheierii de carte funciară → |
|---|
