Decizia comercială nr. 1442/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii cu profesioniștii
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1442/2012
Ședința de la 24 F. 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE S. Al H.
Judecător M.-I. I. Judecător G.-A. N.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de SC B. C. S. împotriva sentinței civile nr. 1977 din (...) pronunțată în dosar nr. (...) al Tribunalului Comercial C., privind și pe intimat S. AB S.- având ca obiect recunoaștere și executare hotărâre arbitrală străină.
Se constată că la data de 22 februarie 2012 s-au înregistrat la dosar concluzii scrise formulate de recurenta SC B. C. S., iar la 23 februarie 2012 s-au înregistrat concluzii scrise formulate de intimata S. AB.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 17 februarie
2012, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 1977 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C., s-a admis cererea formulată de reclamanta S. AB, în contradictoriu cu pârâta SC B. C. S. C.-N. și, în consecință, s-a recunoscut în R. autoritatea hotărârii finale din data de 21 iunie 2010 a I.ui de A. al C. de C. din Stockholm din dosar nr.V (150/2009) și s-a dispus învestirea cu formulă executorie și executarea silită a acestei hotărâri arbitrale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că din hotărârea finală din data de 21 iunie 2010 a I.ui de A. al C. de C. din Stockholm din dosar nr.V(150/2009) rezultă că pârâta SC B. C. S. a fost obligată să plătească în favoarea reclamantei S. AB următoarele sume: 39.782,94 EUR plus dobândă începând cu data de 6 iulie 2008, 6.239,78 EUR plus dobândă începând cu data de 10 iulie 2008, 32.746,97 EUR plus dobândă începând cu data de 11 august 2008, 2.032,41 EUR plus dobândă începând cu data de 11 august 2008,
18.325,19 EUR plus dobândă începând cu data de 11 august 2008, 699,20 EUR plus dobândă începând cu data de 14 august 2008, 33.612,71 EUR plus dobândă începând cu data de 8 septembrie 2008, 666,60 EUR plus dobândă începând cu data de 25 septembrie 2008. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 310.000 SEK cu titlu de cheltuieli judiciare și costuri interne ocazionate de procedura arbitrală, plus dobândă calculată de la data hotărârii arbitrale până la data plății efective, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a costurilor arbitrajului în cuantum total de 18.335 EUR din care 12.390 EUR reprezentând onorariul arbitrului, iar 5.945 EUR reprezentând taxele administrative (f.90-102 dosar fond).
Din cuprinsul hotărârii arbitrale rezultă că s-a constatat neexecutarea culpabilă din partea pârâtei a obligației de plată a unui număr de 8 facturi emise de reclamantă în baza comenzii din data de 10 martie 2008, la pronunțarea hotărârii instanța arbitrală verificând și apărările pe care pârâta le-a formulat, atât cu privire la competența instanței arbitrale, cât și cu privire la fondul pretențiilor. Instanța arbitrală a constatat competența sa prin decizia din data de
8 aprilie 2010, reținând că legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este cea din țara reclamantei. C. generale standard ale reclamantei privind livrarea nu conțin vreo prevedere referitoare la legea aplicabilă, însă instanța arbitrală a făcut aplicarea art. 4(1) din C. de la R. din 1980, din care rezultă că se va aplica legea din țara de care raportul comercial este mai strâns legat, astfel cum este determinat de caracteristica principală a contractului (f.103-109 dosar fond).
Litigiul dintre părți a fost soluționat conform legii suedeze.
Recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale date pe teritoriul altui stat decât acela unde se cere recunoașterea și executarea sentințelor este reglementată de C. de la New Y. din 10 iunie 1958, convenție la care R. a aderat prin D. nr.186/1961. La soluționarea prezentei cauze instanța va avea în vedere și dispozițiile L. nr.1., care reglementează și efectele hotărârilor străine pe teritoriul R. și modalitățile în care aceste hotărâri pot fi recunoscute și puse în executare pe teritoriul R., cu mențiunea că se va ține seama de aceste dispoziții legale în măsura în care acestea nu contravin regulilor speciale aplicabile recunoașterii și executării sentințelor arbitrale străine, astfel cum acestea sunt stabilite prin C. de la New Y.
Conform art.167 din L. nr.1., hotărârile străine pot fi recunoscute în R., spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii, competența să judece procesul și există reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine între R. și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
Conform art.5 lit.d și lit.e din C. de la New Y., recunoașterea și executarea unei hotărâri arbitrale pronunțată în străinătate nu vor fi refuzate, la cererea părții împotriva căreia este invocată hotărârea, decât dacă aceasta face dovada că constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenția părților sau, în lipsă de convenție, că ea nu a fost conformă cu legea țării în care a avut loc arbitrajul, precum și dacă se face dovada că sentința nu a devenit încă obligatorie pentru părți.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat lipsa caracterului definitiv al hotărârii arbitrale și necompetența instanței arbitrale de a soluționa pretențiile reclamantei, în drept fiind invocate dispozițiile art. 167 din L. nr. 1..
Deși pârâta a invocat în apărarea sa această dispoziție legală, tribunalul a apreciat că motivele care pot determina respingerea cererii de recunoaștere și încuviințare a executării unei hotărâri arbitrale străine sunt cele limitativ și expres prevăzute de C. de la New Y., convenție care are în vedere și aceste două motive invocate de pârâtă. Însă, diferența care intervine între prevederile L. nr.1. și C. de la New Y. este aceea că partea împotriva căreia se invocă hotărârea arbitrală străină, în cazul de față pârâta SC B. C. S., trebuie să facă dovada faptului că hotărârea nu a devenit încă obligatorie pentru părți, adică nu poate fi pusă încă în executare și că tribunalul arbitral din S. nu era competent să soluționeze cauza.
Deși reclamanta prin cererea formulată a invocat ca și temei de drept C. de la New Y., pârâta nu a înțeles să își formuleze apărări raportat la prevederile acestei convenții, ci doar la dispozițiile L. nr. 1. și nu a dovedit că în conformitate cu legea suedeză care a stat la baza soluționării litigiului arbitral, hotărârea arbitrală pronunțată nu ar avea caracter obligatoriu, iar instanța arbitrală nu ar fi fost competentă să soluționeze litigiul.
Aspectele invocate de pârâtă în legătură cu faptul că nu i s-a respectat dreptul la apărare au fost apreciate de tribunal ca neîntemeiate deoarece, după cum rezultă din chiar cuprinsul deciziei pronunțată la data de 8 aprilie 2010, precum și din cuprinsul hotărârii finale din data de 21 iunie 2010, pârâta a avutcunoștință de derularea acestui proces și și-a formulat apărări în cauză, atât cu privire la necompetența instanței arbitrale, cât și cu privire la fondul cauzei, aceste apărări fiind analizate de instanța arbitrală din S..
Apreciind că în cauză pârâta nu a făcut dovada vreunui motiv care să determine refuzarea recunoașterii și executării sentinței arbitrale străine, tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanta S. AB este temeinică și corespunde cerințelor impuse de art. 4 din C. de la New Y., aceasta fiind admisă.
Împotriva acestei sentințe pârâta S. B. C. S. C.-N. a declarat recurs, solicitând instanței admiterea acestuia și rejudecând cauza pe fond, respingerea cererii petentei S. AB S. ca fiind nelegală și neîntemeiată, cu consecința obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
În motivarea recursului pârâta a arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică, deoarece nici una dintre criticile pe care le-a adus, inițial, cererii reclamantei, nu a fost analizată de către instanța de fond. A., până la a analiza dacă și în ce măsură prezentul raport juridic se supune sau nu Convenției de la New Y., instanța trebuia să se pronunțe asupra existenței sau nu a unei clauze compromisorii de natură a atrage competența vreunei instanțe de arbitraj internațional și, mai apoi, dacă această competență aparținea emitentului hotărârii arbitrale analizate în prezentul dosar.
Critica sa, de la bun început, a vizat lipsa unei lex voluntatis: a solicitat instanței) să constate că situațiile conf1ictuale dintre cele două părți - furnizor și beneficiar - nu se supun unei competențe de natură arbitrală, deoarece lipsește convenția părților în sensul de a-și supune situațiile conf1ictuale, unei modalități de soluționare pe cale arbitrală.
A., pentru a susține în fapt și în drept necompetența instanței arbitrale în soluționarea situației litigioase analizate, pârâta reluat criticile aduse hotărârii arbitrale, cu atât mai mult cu cât prima instanță nu a analizat niciunul dintre argumentele sale cu privire la inexistența unei convenții arbitrale sau a unei clauze compromisorii. A., instanța străină, I. de A. al C. de C. din Stockholm, nu avea și nu are competența de soluționare a litigiilor dintre reclamantă și pârâtă. P. prevederilor naționale și internaționale în materia arbitrajului, competența de soluționare prin arbitraj, a situațiilor litigioase dintre două părți contractante, este întotdeauna stabilită prin voința expresă a ambelor părți, clar exprimată prin clauza compromisorie inclusă în contractul comercial dintre acestea, sau prin act separat.
În raportul juridic analizat în cadrul Hotărârii arbitrale din (...) a I., lipsesc atât contractul comercial care să cuprindă clauza compromisorie, cât și înscrisul însușit sau emanat de la ambele părți, prin care să se stabilească arbitrajul ca modalitate de soluționare a litigiilor patrimoniale dintre ele. Actul care stă la baza deciziei arbitrale analizate, izvor al competenței arbitrale, internaționale și teritoriale în favoarea I., a fost indicat de către reclamantă a fi scriptul intitulat "G. C. of D.", act care a fost depus și ne-a fost comunicat ÎN L. E. abia în procedura arbitrajului și care nu a fost niciodată însușit, semnat de recunoaștere și/sau primire sau acceptat în orice modalitate, de către societatea pârâtă.
În pofida indicării necompetenței materiale a instanței de arbitraj de către pârâtă, cu indicarea expresă a practicii internaționale, din care reieșea aceeași interpretare a aplicabilității regulilor și a procedurii arbitrajului doar în relațiile contractuale care stabilesc arbitrajul ca modalitate de soluționare a litigiilor patrimoniale dintre părți, arbitrul unic a ales să se declare competent, luând în calcul singurul element al art. 15 din "G. C. of D.", document care nu poartă semnătura și stampila nici uneia din părțile litigiului și care nu a fost niciodată adus la cunoștința pârâtei, comunicat în orice fel și cu atât mai puțin nu a fost însușit și nici acceptat de către pârâtă.
Raportat la prevederile art. 370 ind. 3, Cod proc. civilă, pârâta susține că tribunalul arbitral investit și care a emis hotărârea arbitrală analizată, nu întrunește condiția de instanță competentă, datorită lipsei clauzei compromisorii.
Forța probantă a situațiilor de fapt constatate de I. în hotărârea arbitrală analizată, nu există în fața instanței române, tocmai datorită necompetenței tribunalului arbitral de soluționare a litigiului pe fond.
Arbitrul unic nu a analizat sub nici un aspect, argumentele de fapt și de drept, practica internațională invocată și prevederile de drept internațional privat arătate de pârâtă în întâmpinarea depusă în procedura arbitrală, ci a înlăturat toate susținerile noastre fără vreo justificare și a reținut că este competent să soluționeze în baza scriptului emis unilateral de reclamant, "G. C. of D.". Implicit, arbitrul unic nu a verificat niciodată dacă și în ce modalitate C. generale de L. emanate de la reclamantă, ne-au fost vreodată aduse la cunoștință și au fost sau nu vreodată însușite de pârâtă.
Fără vreun temei contractual, de drept sau de fapt, arbitrul unic a decis că legea aplicabilă este legea suedeză, în condițiile în care competența de soluționare a litigiului, în lipsa convenției arbitrale, este instanța română și legea competentă este legea română, conform prev. art. 1, alin. 1, lit. a și b, art. 74, art. 77, alin. 1 și 2, art. 148, art. 149, pe. 1, 2, L. nr. 1.. Aplicarea legii suedeze a atras și calculul penalităților de întârziere, sub forma dobânzilor într-un cuantum stabilit de legea suedeză și în absența oricărei înțelegeri a părților cu privire la stabilirea vreunor penalități de întârziere a plății facturilor și respectiva calculului acestora în raport de dobânda oficială stabilită în S.. Aceeași lege suedeză, nerecunoscută prin înțelegerea părților, a fost aplicată și în privința cheltuielilor legale și a costurilor interne, conform "Secțiunii 6 a L. Suedeze privind Dobînda".
Aplicabilitatea prevederilor Convenției de la New Y. se poate discuta și se poate invoca doar în cazul existenței clauzei compromisorii sau a convenției arbitrale a părților, așa cum dispune art. II, pc. 1 din Convenție. Or, motivele pentru care instanța de fond a respins apărările pârâtei par a fi nefondate, de vreme ce prevederile Convenției de la New Y. nu sunt aplicabile prezentului litigiu, tocmai pentru absența convenției părților cu privire la soluționarea prin arbitraj a situațiilor litigioase.
În ceea ce privește celelalte motive pentru care pârâta a invocat nelegalitatea cererii introductive, sunt: a. Hotărârea arbitrală nu are caracter definitiv și executoriu, potrivit legii instanței care a pronunțat-o, iar din actele depuse, lipsește dovada rămânerii definitive a hotărârii arbitrale. Din cuprinsul hotărârii arbitrale, reiese absența oricărei prevederi minime obligatorii cu privire la modalitatea de contestare/atacare a hotărârii, ca și cale legală recunoscută părții cu care se pronunță în contradictoriu instanța arbitrală, fapt care face implicit imposibil a se verifica dacă partea pârâtă și-a putut exercita și și-a exercitat dreptul de a ataca hotărârea arbitrală. Instanța română investită în acest dosar ar fi trebuit să verifice modalitatea de comunicare a hotărârii străine, dacă ea a fost conformă prevederilor legale ale legii statului în care a fost emisă, dacă are caracter definitiv.
Pârâta apreciază că hotărârea arbitrală nu are caracter definitiv tocmai datorită lipsei dovezii de comunicare a hotărârii față de pârâtă, cu atât mai mult cu cât hotărârea este emisă în altă limbă decât cea a pârâtei, iar contractul în cadrul căruia să se stabilească limba engleză, ca limbă oficială de soluționare a litigiului, lipsește cu desăvârșire. Necunoașterea limbii engleze și nerecunoașterea acesteia ca limbă oficială de soluționare a litigiului, a fost un element invocat în procedura arbitrală, de către pârâtă, pe care arbitrul unic nu l-a luat deloc în seamă și asupra căruia implicit nu s-a pronunțat. Prevederile în materia dreptului internațional privat, care au corespondent în art. 369, ind. 4, alin. 2,
Cod proc. civilă, au fost ignorate în mod inexplicabil de către arbitrul unic, motiv pentru care pârâta apreciază că hotărârea arbitrală nu poate prezenta caracter definitiv și executoriu, de vreme ce nu s-a asigurat traducerea acesteia în limba națională a subscrisei și comunicarea hotărârii, însoțită de traducere.
Nu s-a respectat dreptul la apărare al pârâtei în procedura arbitrală, lipsind dovezile de înmânare a citației, a actului de sesizare și a oricăror alte acte care stau la baza pretențiilor reclamantei, față de pârâtă, în modul impus de art. 171 alin. 1 lit. c, L. nr. 1., astfel încât "să se ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a luat hotărârea", astfel:
- minima diligență a reclamantei, dar și a instanței arbitrale, impunea trimiterea actelor în traducere legalizată în limba română, pentru a putea fi în mod corespunzător cunoscute atât pretențiile, cât și temeiurile de fapt și de drept, de către pârâtă;
- deși s-a solicitat arbitrului unic să pună în vedere reclamantei, traducerea acestor acte în limba română și trimiterea lor, mai apoi, subscrisei, acesta a omis a se pronunța în orice mod asupra cererii;
- hotărârea arbitrală analizată nu prezintă semnele caracterului definitiv, în contextul în care nu se raportează la vreo dovadă de comunicare a deciziei către pârâtă și nici nu indică vreun termen și modalitate de contestare a deciziei arbitrale, care să fi fost împlinit mai înainte de a se introduce cererea de recunoaștere a hotărârii străine și de încuviințare a executării silite a acesteia;
- înmânarea citației, a cererii introductive, precum și a tuturor celorlalte comunicări sau acte în procedura arbitrală, nu s-a realizat niciodată la sediul legal al societății, ci la o adresă care nu-i aparține: în vreme ce sediul său legal este în C.-N., str. Plevnei, nr. 172, ap. 1, jud. C., parte din corespondența care i-a parvenit a fost trimisă pe adresa str. Branului, nr. 53, C.-N., astfel că în mod evident procedura de citare, și respectiv de comunicare, inclusiv comunicarea hotărârii arbitrale, este evident viciată și exclude caracterul definitiv al hotărârii;
- sub aspectul nerespectării drepturilor procedurale ale pârâtei, în procedura arbitrală, a înfățișat instanței plicul restituit în original de către compania de servicii poștale, expediat arbitrului unic la adresa acestuia, indicată pe acte comunicate de I., plic întors cu mențiunea .No Data", deși adresa este corect și complet indicată - plicul expediat la (...), i-a fost restituit, semn că actele depuse de noi în probațiune nu au fost primite de către arbitrul unic;
- sub aspectul nerespectării dreptului său la apărare, pârâta a indicat și poziția avută de către I. față de solicitarea sa de a numi un complet de trei arbitri, cerere rămasă nesoluționată;
- nici cererile pârâtei de probațiune privind efectuarea expertizei de specialitate, față de invocarea excepției de neexecutare a obligațiilor ce reveneau reclamantei (pe care a opus-o reclamantei, constând în aceea că i s-a livrat marfă necorespunzătoare calitativ, care a fost refuzată de către clienții săi, care a presupus un timp de producție al produsulul final dublu față de cel normal și care i-a cauzat pierderi directe prin returnarea mărfii livrate, cu mențiunea că parte din marfa livrată și care face obiect al facturilor din litigiul arbitral, a fost restituită reclamantei), nu au fost soluționate în vreun fel de arbitrul unic, care nu s-a pronunțat asupra acestora sub nici o modalitate.
La 10 februarie 2012, recurenta și-a completat motivele de recurs, invocând necompetența materială a primei instanțe în soluționarea capătului de cerere privind încuviințarea executării silite a hotărârii arbitrale în considerarea prevederilor art. 373 alin. 2 și 3 C.proc.civ. care stabilesc că cererea de încuviințare a executării silite sunt soluționate de către judecătorie.
Reclamanta S. AB S. a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate, cu obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul formulat, C.ea reține următoarele:
Prin sentința recurată, Tribunalul Comercial Cluj a admis cererea formulată de reclamanta S. AB, a recunoscut în R. autoritatea hotărârii finale din data de 21 iunie 2010 a I.ui de A. al C. de C. din Stockholm din dosar nr. V(
150/2009 ) și a dispus învestirea cu formulă executorie și executarea silită a acestei hotărâri arbitrale.
Prin completarea adusă motivelor de recurs, recurenta a invocat necompetența materială a primei instanțe în soluționarea capătului de cerere privind încuviințarea executării silite a hotărârii arbitrale în considerarea prevederilor art. 373 alin. 2 și 3 C.proc.civ. care stabilesc că cererea de încuviințare a executării silite sunt soluționate de către judecătorie.
Această apărare a fost adusă în discuție de către pârâtă pentru prima dată în fața instanței de recurs. P. prevederilor art. 304 pct. 3 C.proc.civ casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.
Modificările aduse Codului de procedură civilă prin L. nr. 2. definesc pe de o parte noțiunea de „. de ordine publică";, iar pe de altă parte instituie termene limită până la care se poate invoca necompetența instanței de judecată. În conformitate cu art. 159 C. proc. civ. necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale a instanțelor judecătorești, în cazul în care procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive. Elementul de noutate introdus prin L. nr. 2. privește însă limitarea în timp a posibilității părților litigante de invocare a excepției de necompetență materială și teritorială de ordine publică. În acest sens sunt elocvente prevederile art. 1591alin. 2 C.proc.civ. care stabilesc că necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. În cazul de față, recurenta SC B. C. S. s-a referit la necompetența materială a Tribunalului Specializat C. pentru prima dată în fața Curții de A. C., ca instanță de recurs, fiind depășit cu evidență termenul limită introdus prin L. nr. 2.. De vreme ce această excepție nu a fost invocată în fața instanței de fond până la prima zi de înfățișare, recurenta este decăzută din dreptul de a se mai prevala de necompetența materială a tribunalului direct în fața instanței de recurs. Prin urmare, cât timp chestiunea legată de competența materială a tribunalului de a soluționa prezenta cauză de judecată nu a fost adusă în discuția contradictorie a părților în condițiile prescrise de lege, premisele incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ nu subzistă, intervenind sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca această neregularitate procedurală. De aceea devine de prisos orice analiză asupra temeiniciei acestui motiv de recurs, în condițiile în care necompetența materială nu a fost invocată în condițiile legii așa cum impune teza finală a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ. Referitor la celelalte aspecte evocate în susținerea nelegalității hotărârii recurate, C.ea reține următoarele: S-a susținut în primul rând că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită a fost pronunțată de o instanță arbitrală care nu era competentă să soluționeze litigiul deoarece nu a fost asumată de ambele părți o clauză compromisorie. Această apărare nu poate fi validată de către C.e în contextul în care recurentei i s-au comunicat cele opt facturi fiscale de către intimata S. AB în cuprinsul cărora era inserată mențiunea că „ se vor aplica C. generale de livrareale S. referitor la acord în cazul în care aceste condiții nu sunt modificate de comun acord în formă scrisă";, iar recurenta nu a făcut nicio opoziție la C. generale de livrare. La paragraful nr. 15, intitulat „Litigii"; din C. generale de livrare ( f. 84 dosar fond ) se specifică că „ orice litigii referitoare la originea, redactarea sau aplicarea prevederilor acestui contract se vor soluționa prin arbitraj asigurat de I. de A. al C. de C. din Stokholm dacă valoarea obiectului litigiului depășește 500.000 SEK. Regulile I.ui de A. al C. de C. din Stockholm în ceea ce privește procedurile de arbitraj simple se aplică și în alte situații";. Recurenta pretinde că nu a achiesat la aceste condiții generale de livrare, nefiindu-i comunicate de către intimată, așa încât competența instanței arbitrale este exclusă. Nici această obiecție nu poate fi primită în condițiile în care această mențiune se regăsește în fiecare factură, iar recurenta a plătit una dintre facturile emise de către intimată și nu și-a manifestat în mod expres dezacordul față de clauzele inserate în condițiile generale de livrare. Î. recurenta a acționat în calitate de profesionist și nu și-a manifestat interesul în a aprofunda conținutul condițiilor generale de livrare practicate de către intimată, tăcerii sale urmează a i se da relevanță juridică în condițiile în care nu a dezaprobat în mod expres anumite clauze din condițiile generale de livrare așa cum îi permitea mențiunea inserată în fiecare factură fiscală. Renunțând la acest beneficiu acordat de către cocontractant, recurenta a acceptat tacit inclusiv clauza compromisorie inserată la paragraful 15 din condițiile generale de livrare. Nici apărarea referitoare la lipsa caracterului definitiv și executoriu al hotărârii a cărei recunoaștere se solicită nu poate fi primită în condițiile în care art. 40 din Regulile de arbitraj ale I.ui de A. al C. de C. din Stockholm prevede că o hotărâre va fi definitivă și obligatorie pentru părți atunci când este pronunțată. Ca atare regulile de arbitraj ale I. nu impun nicio formalitate suplimentară pentru ca hotărârea arbitrală să devină definitivă și executorie, aceasta dobândind caracter definitiv chiar din ziua pronunțării. Tot sub acest aspect trebuie subliniat și faptul că potrivit mențiunilor inserate la finalul hotărârea arbitrală a cărei recunoaștere se solicită părțile au dreptul de a depune o plângere în termen de trei luni de la data comunicării hotărârii doar în privința cheltuielilor de arbitraj. D. comunicării prin email a acestei hotărâri către recurentă, imediat după data pronunțării, se regăsește la fila 80 din dosarul de fond. Cât privește obiecțiunea recurentei referitoare la redactarea hotărârii arbitrale în limba engleză acesteia nu i se poate conferi o greutate în economia litigiului în condițiile în care potrivit art. 21 din regulile de arbitraj ale I., tribunalul arbitral este cel care determină limba în care se va desfășura arbitrajul, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, dacă părțile nu convin altfel. Tot în susținerea nelegalității hotărârii recurate se mai învederează că instanța arbitrală nu i-a respectat dreptul la apărare în sensul că nu i-a comunicat actele în traducere legalizată în limba română, nu se menționează în cuprinsul hotărârii modalitatea de contestare, comunicarea citației, a cererii introductive și a tuturor celorlalte comunicări s-a realizat la o adresă incorectă respectiv în C. N., str. Branului, nr. 53 în loc de C. N. str. Plevnei, nr. 172, ap. 1 care corespunde sediului societății, iar arbitrul nu a soluționat o parte din cererile formulate în probațiune. Referitor la primele două apărări ( limba de derulare a procedurii și modalitatea de contestare a hotărârii arbitrale ), C.ea a argumentat în paragraful anterior netemeinicia acestora și apreciază că nu se impun precizări suplimentare. Nici susținerea recurentei potrivit căreia comunicarea actelor de procedură s-ar fi efectuat la o adresă incorectă, fapt ce a adus atingere dreptului său la apărare, nu poate fi primită, în condițiile în care în considerentele hotărârii arbitrale se menționează că recurenta SC B. C. S. a formulat întâmpinare în 12februarie 2010 prin care a negat pretențiile formulate de intimată și a contestat jurisdicția arbitrajului. De asemenea, recurenta a mai expediat o întâmpinare în 21 aprilie 2010 prin care și-a formulat apărările pe fondul cauzei și a anexat înscrisuri în probațiune. Tot în apărare, recurenta a mai depus două memorii în 7 mai 2010 și în 7 iunie 2010. Modul în care a reacționat recurenta SC B. C. S. pe parcursul soluționării litigiului în fața instanței arbitrale, transmițând întâmpinări, probe și memorii, probează indubitabil faptul că aceasta a fost încunoștințată de derularea litigiului prin primirea cererii de chemare în judecată și a citațiilor emise pe numele acesteia și că aceasta și-a exercitat dreptul de apărare, fiind lipsită de relevanță adresa concretă la care s-a efectuat comunicarea. Cuprinsul hotărârii arbitrale dovedește de asemenea și faptul că arbitrul s- a pronunțat asupra cererii recurentei de efectuare a unei expertize, calificând-o drept „irelevantă în vederea soluționării aspectelor legale care fac obiectul diferendului";. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., C.ea va respinge recursul declarat de pârâta S. B. C. S. C.-N. împotriva sentinței civile nr. 1977 din 29 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C., pe care o menține în întregime. În temeiul art. 274 C.proc. civ., reținând culpa procesuală în sarcina recurentei S. B. C. S., C.ea o va obliga la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.733, 50 lei, reprezentând onorariul avocațial suportat de intimată cu ocazia soluționării prezentului recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge recursul declarat de pârâta S. B. C. S. C.-N. împotriva sentinței civile nr. 1977 din 29 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. (...) al Tribunalului Comercial C., pe care o menține în întregime. Obligă recurenta să plătească intimatei S. AB suma de 21.733,50 lei, cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 24 februarie 2012. Red.M.I.I/(...). Dact.H.C./ 2 ex. Jud.fond:S. Ivănescu
| ← Decizia comercială nr. 6697/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... | Decizia comercială nr. 78/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii... → |
|---|
