Decizia civilă nr. 110/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 110/A
Ședința publică din 05 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H.
J. ecător V. F.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de către apelanta-reclamantă
S. R. DE R., cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 6741 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. T. -L.
, cu sediul în B. M., str. A. Odobescu nr. 1, Bazar Albina - Boxa 3, județul M., având ca obiect pretenții
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă numita L. M., în calitate de administrator a societății intimate-pârâte care se legitimează cu C.I. seria MM nr. 5., lipsă fiind reprezentanta apelantei-reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
, procedează la înmânarea unui exemplar de pe răspunsul la întâmpinare depusă la data de_ de către apelantă.
Reprezentanta societății intimate-pârâte, față de răspunsul la întâmpinare depusă de către apelanta-reclamantă nu solicită acordarea vreunui termen.
Totodată, arată că nu are cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat în cauză.
Nefiind cereri de formulat, probe de administrat ori excepții de invocat, tribunalul constatând cauza lămurită, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra dezbaterii apelului pe fond.
Reprezentanta societății intimate-pârâte solicită respingerea apelului declarat de către S. R. de R. B., susținând că, societatea nu deține vreun aparat radio.
T. reține cauza în pronunțare.
T.
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 6741/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ s-a respins cererea formulată de reclamanta S. R.
De R., cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1 împotriva pârâtei SC C. T. -LS, cu sediul în B. M., str. A. Odobescu nr. 1, Bazar Albina - Boxa 3, jud. M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține în considerente următoarele:
Reclamanta pretinde contravaloarea taxei radio de la pârâtă în temeiul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 și art. 5 din HG 977/2003.
Totodată este de menționat că, prevederile art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 au fost anulate prin sentințele Curții de Apel C. nr. 185/2010 și nr. 471/2010.
Art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 instituie obligația pentru persoanele juridice cu sediul în România de a achita lunar o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Potrivit art. 23 din Legea 554/2004 "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Așadar, întrucât s-au anulat, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevederile cu caracter normativ care instituiau obligația în sarcina persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, urmează a se respinge cererea reclamantei.
Reclamanta S. R. de R. a formulat apel prin care a solicitat schimbarea sentinței și admiterea în tot a cererii
.
Prin motivele de apel sunt invocate următoarele critici:
Prima instanță a respins în mod eronat cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Recurenta mai invocă și jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_
.
În motivarea căii de atac apelanta susține că potrivit art.1 din Legea nr. 41/1994 s-a înființat ca serviciu autonom public de interes național iar potrivit art.4 din aceeași lege are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de educație, informare și divertisment prin programele difuzate pe posturile de radio .
Întrucât în tot intervalul de timp pentru care s-a realizat facturarea recurenta, ca și post public de radio, a funcționat și transmis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la
momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Apelanta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
În motivarea apelului se mai arată că rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care prima instanță trebuia să țină seama a pronunțarea hotărârii, este aceea că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței recurentei, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.
31 alin.5 din Constituția României, care stabilește printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin.2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.
56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
Intimata-pârâtă SC C. T. -LS a formulat la data de_ întâmpinare
(f.12) solicitând respingerea apelului ca nefundat întrucât nu a beneficiat de serviciile de radiodifuziune .
Nu s-au administrat probe noi în apel .
Analizând apelul potrivit art.art.478 și art.479 Cod procedură civilă, prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul apelului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care apelanta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Prima instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită prin Decizia nr. 297/2004.
T. achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul că din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la restituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public, numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice
reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or, apelanta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 alin.1 Cod procedură civilă T. va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat apelul formulat de către apelanta-reclamantă S.
R. de R. împotriva sentinței civile nr. 6741/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ .
Definitivă
Pronunțată în ședința publică, azi 05 decembrie 2013.
Președinte,
M. H.
J. ecător,
V. F.
G. ier,
T. H.
Red.M.H. / _
Tred. T.H. / 07.01.014 - 4 ex
J. ecător la fond: D. D. R.
| ← Decizia civilă nr. 550/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 171/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
