Decizia civilă nr. 360/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.360/2013
Ședința publică din data de 3 iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: N. K. JUDECĂTOR: F. -IANCU M. GREFIER: A. VLAIC
Pe rol fiind pronunțarea deciziei asupra recursului formulat de recurenta SC DS, în contradictoriu cu intimatul C. E. "I. P. ";, împotriva sentinței civile nr. 18103/24 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La ambele apeluri nominale efectuate în ședință publică reprezentanții părților au lipsit.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 27 mai 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință respectivă, care face parte integrantă din prezenta sentință, când instanța, având nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru termenul din data de azi, 3 iunie 2013, când a hotărât următoarele :
T. UL: Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 18103/24 septembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de chemare în judecată precizată formulată de către reclamantul C. E. "I. P. "; în contradictoriu cu pârâta SC DS, și în consecință, a admis cererea de efectuare a imputației plății realizate de către pârâta SC DS, în cuantum de 22.271,6 lei, asupra dobânzii solicitate de către reclamantul C. E. "I.
P. ";, în cuantum de 5150,12 lei. A obligat-o pe pârâta SC DS la plata sumei de 17.121,48 lei cu titlu de despăgubire către reclamantul C. E.
"I. P. ";. A obligat-o pe pârâta SC DS la plata către reclamantul C. E.
"I. P. "; a sumei de 1448,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că în fapt, între reclamantul
C. E. "I. P. "; și pârâta SC DS a fost încheiat contractul de închiriere din data de 12 septembrie 2000, având ca obiect spațiul de 61,11 mp situat în localitatea C. -N., str. Memorandumului, nr. 22, pe o durată de 4 ani. Prin actul adițional nr. 1 la contractul de închiriere nr. 872/12 octombrie 2000 părțile au conveni prelungirea duratei contractului cu un an, până la data de 15 octombrie 2005. Prin sentința comercială nr. 2763/C/2007 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în dosarul nr._ s-a admis acțiunea civilă formulată de către reclamantul C. E. "I. P. "; și s-a dispus evacuarea
pârâtei din spațiul în suprafață de 61,11 mp situat în imobilul din C. -N., str. Memorandumului, nr. 22.
A mai reținut că prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului C. -N. nr. 466/6 octombrie 2009 s-a dispus retragerea dreptului de administrare al C.
E. "I. P. "; asupra celor două spații comerciale în suprafață de 79,43 mp, respectiv 61,11 mp din imobilul situat în C. -N., str. Memorandumului, nr.
22. Potrivit procesului verbal din data de 31 august 2009 întocmit de SCPEJA Adam Dragoș și Oszoczki Andraș, la această dată s-a dispus evacuarea pârâtei din imobilul în suprafață de 61,11 mp situat în localitatea C. -N., str. Memorandumului, nr. 22.
De asemenea, prima instanță a mai reținut că prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului C. -N. nr. 202/13 martie 2000 s-a aprobat nivelul despăgubirilor pentru ocuparea fără forme legale a spațiilor cu altă destinație la suma de 15.000 lei (vechi)/mp/zi.
În drept, prima instanță a reținut că, potrivit art. 998-999 C.civ., orice faptă a unei persoane care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, persoana fiind responsabilă nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa. Astfel, a reținut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
Prima instanță a apreciat că, raportat la starea de fapt expusă anterior, coroborat cu recunoașterea pârâtei din cuprinsul întâmpinării, în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta proprie, întrucât aceasta a ocupat fără titlu în perioada 1 ianuarie 2009 - 31 august 2009 imobilul în suprafață de 61,11 mp situat în localitatea C. -N., str. Memorandumului, nr. 22, aflat în
administrarea reclamantei, cauzându-i un prejudiciu în cuantum de 22.274,6 lei. Cu privire la acest prejudiciu, prima instanță a reținut că prin ordinul de plată din data de 10 martie 2012 pârâta a achitat prejudiciul cauzat reclamantei.
Cu privire la petitul al doilea al acțiunii, respectiv obligarea debitoarei la plata dobânzii legale la suma datorată, prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat efectuarea imputației plății. Potrivit art. 1110 din C.civ. din 1864 (aplicabil în cauză raportat la data nașterii răspunderii civile delictuale cu privire la care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22274,6 lei, coroborat cu art. 3 din Legea 71/2011), debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeași speță, are dreptul de a declara, când plătește, care este datoria ce voiește a desface. Din interpretarea dispozițiilor legale, astfel cum acestea au fost interpretate în practică, a reținut că imputația plății se poate face fie prin acordul părților, fie numai de către una dintre părți, fie de creditor, fie de către debitor. În lipsa convenției plăților, primul care poate decide asupra cărei obligații se impută plata efectuată este debitorul, însă acesta va trebui să țină seama de principiile înscrise în C.civ. din 1864. Unul dintre aceste principii este acela că în situația în care creanța este producătoare de dobânzi și debitorul datorează și suma împrumutată, și dobânzi, plata se va imputa mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului, astfel cum rezultă din art. 1111 C.civ.
În prezenta cauză, prima instanță, anterior pronunțării cu privire la imputația plății, a reținut că trebuie să stabilească în ce măsură creditorul C.
E. "I. P. "; era îndreptățit la dobânda legală asupra prejudiciului cauzat, în mod retroactiv, începând cu data de 1 ianuarie 2009.
A reținut că, în soluționarea acestei probleme, în literatura și practica judiciară s-a pornit de la calificarea juridică a hotărârii judecătorești pronunțate în litigiile având ca obiect răspundere civilă delictuală, în funcție de calificarea juridică fiind determinate și celelalte consecințe juridice, inclusiv data de la care
dreptul de creanță este generator de dobânzii. Astfel, într-o opinie s-a considerat că este vorba despre o hotărâre cu caracter declarativ, care constată dreptul preexistent la reparație, cu efect retroactiv, în timp ce alte opinii au fost în sensul că hotărârea pronunțată într-un astfel de litigiu are caracter constitutiv de drepturi, producând efecte numai pentru viitor. Prima instanță a apreciat, astfel cum a decis și o parte a practicii judiciare, că în momentul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale dreptul la reparație se naște imediat, însă în lipsa învoielii dintre părți acest drept rămâne încă nedesăvârșit. Dreptul la reparație se desăvârșește numai în momentul în care instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească, determină reparația. Prin urmare, dreptul la reparație se naște la momentul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale (în prezenta cauză de la data de 1 ianuarie 2009, când pârâta a început a ocupa abuziv spațiul aflat în administrarea reclamantului C. E. "I. P. "; și, ca efect al hotărârii judecătorești, s-a transformat într-un drept la despăgubiri bănești, din acest moment fiind o creanță certă, lichidă și exigibilă. Deși, astfel cum s-a decis în practica judiciară, în cazul răspunderii civile delictuale, dobânzile se datorează numai de la data pronunțării hotărârii judecătorești, prima instanță a apreciat că în situații similare celei din prezenta cauză, când prejudiciul are de la început un caracter pur pecuniar, este necesar ca dobânzile să se acorde de la data când prejudiciul a devenit cert cu titlu de lucrum cessans. Prin urmare, a concluzionat că în prezenta cauză prejudiciul încercat de reclamantul C. E. "I. P. "; a devenit cert încă din momentul în care pârâta a început să ocupe abuziv spațiul, reclamantul fiind îndreptățit la obținerea dobânzii legale.
Având în vedere aspectele menționate mai sus, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. În consecință, a admis cererea de efectuare a imputației plății realizate de către pârâta SC D.
S. în cuantum de 22.271,6 lei asupra dobânzii solicitate, în cuantum de 5150,12 lei, astfel cum prevăd dispozițiile art.1111 C.civ. din 1864, obligând pârâta la plata diferenței de 17.121,48 lei cu titlu de despăgubire către reclamantul C. E. "I. P. ";.
A mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 274 C.proc.civ. din 1865, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Având în vedere, acest temei juridic, precum și împrejurarea că reclamantul, pentru a promova cererea, a achitat taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar în valoare de 1448,94 lei și onorariul avocațial în valoare de 2480 lei, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului suma 1448,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar și 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC DS, solicitând modificarea în întregime a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii, ca neîntemeiată. În subsidiar, a arătat că nu se justifică cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, cu atât mai mult cu cât încă de la început a fost de acord cu admiterea primului petit, făcând și plata sumei la care acesta se referă. Totodată, a solicitat să obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente acestui litigiu.
În motivarea recursului, a arătat că prima instanță nu a analizat în profunzime istoricul relațiilor contractuale dintre cele două părți litigante.
A arătat că, în realitate, recurenta a ocupat încă din anul 2000 spațiul comercial vizat în temeiul unui contract de închiriere. Ulterior spațiul a fost preluat de către Consiliul Local al municipiului C. -N., rămânând însă în administrarea C. E. « I. P. ».
O perioadă, recurenta a achitat chiria celui pe care, pe bună dreptate, l-a considerat proprietar al spațiului pe care îl ocupam (Consiliului Local al municipiului C. -N. ) și nu administratorului. În urma pronunțării hotărârii din dosarul_ recurenta a fost obligată să achite despăgubiri pentru lipsa de folosință a spațiului (30 iunie 2006 - 31 decembrie 2008) C. ui E.
« I. P. ». În consecință, s-a conformat hotărârii instanței și, recuperându-mi banii achitați Consiliului Local al municipiului C. -N., a achitat integral toate pretențiile formulate împotriva sa. Din acel moment a considerat că între părțile din prezentul litigiu nu mai există niciun fel de datorie, cu atât mai mult cu cât mereu a existat o stare de incertitudine cu privire la creditorul acestei creanțe, recurenta nefiind decât un terț raportat la aceste aspecte. Oricum, odată ce problema a fost lămurită in instanță (raportat la perioada de timp, la cuantumul despăgubirilor, etc.) am luat act de această stare de fapt și a continuat să își îndeplinească și pentru viitor obligațiile asumate contractual. O lungă perioada de timp (aproximativ 3 ani), deși a fost în contact direct și nemijlocit cu reprezentanții reclamantei intimate, niciodată nu i-a fost comunicat faptul că, pe lângă sumele asupra cărora instanța se pronunțase, ar mai exista un rest de câteva luni, care, din eroare sau intenționat, a fost omis inițial din calculele făcute.
În calitate de administrator al recurentei, d-l Pușcaș Liviu, asumându-și integral motivarea acestui recurs, a arătat că în ipoteza în care ar fi fost înștiințat în scris sau, cel puțin, verbal despre această datorie, ar fi achitat-o fără ezitare încă din prima clipă. Din acest motiv și pentru aceste considerente a apreciat că solicitarea nu doar a despăgubirilor, ci și a dobânzilor, nu este altceva decât un abuz realizat intenționat de către reprezentanții reclamantei intimate în vederea obținerii unor sume pe care în realitate societatea pe care o administrează nu le datorează (dobândă și cheltuieli de judecată).
Pe de altă parte, a arătat că acest litigiu a fost inițiat forțat de către
intimată, trecând peste etapa obligatorie pe care o prevede art. 7201C.proc.civ. A apreciat evident faptul că, în realitate, profitând de complexitatea procesului anterior (când acel proces s-a încheiat a crezut cu convingere că toate problemele au fost rezolvate) reclamanta intimată a așteptat suficient de mult încât să se acumuleze eventuale dobânzi și, chiar înainte de a se împlini termenul de prescripție, a demarat acest litigiu. A învederat că, după cum a arătat instanța de fond, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a patru condiții: existență prejudiciului, a faptei
ilicite, a raportului de cauzalitate și a vinovăției. A învederat că în prezenta speță este cert că recurenta, reprezentată de d-l administrator Pușcaș Liviu, nu a acționat cu vinovăție, deoarece nu știa și, mai ales, nu avea de unde să știe că reclamanta intimată are această pretenție.
În ceea ce privește imputația plății, a arătat că aceasta trebuie făcută asupra despăgubirilor la care se referă primul petit al acțiunii introductive. În susținerea poziției sale, a arătat că la data efectuării plății respective procesul era deja pe rolul instanței, iar recurenta, prin întâmpinare, arătase că nu se opune admiterii petitului 1, sens în care a și fost făcută această plată. A apreciat că argumentele prezentate în hotărârea atacată nu se pot aplica acestui caz special, când, pusă în fața unei acțiuni civile îndreptate împotriva sa, înainte de a se pronunța vreo hotărâre, recurenta este singura în măsură să aprecieze cu care dintre pretenții este de acord.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate reclamantei de către instanță de fond, a arătat că sunt exagerate, pe de o parte raportat la complexitatea redusă a cauzei și, pe de altă parte, raportat la faptul că recurenta pârâtă nu s-a opus admiterii primului petit, făcând (de bună voie) chiar și plata sumei de 22.271, 6 lei.
În drept, a invocat art. 304 pct. 9 C.proc.civ. Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinarea depusă la 9 mai 2013, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 18103/24 septembrie 2012 a Judecătoriei C. -N., cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea întâmpinării, a arătat că recurenta critică hotărârea primei instanțe pentru motivul că nu ar fi știut că nu a plătit absolut nimic reclamantei pentru cele 8 luni din anul 2009 în care a ocupat abuziv spațiul comercial, până la evacuarea sa silită cu ajutorul forței de constrângere a statului.
A arătat că recurenta ignoră atât punerea sa de drept în întârziere ca urmare a antrenării răspunderii delictuale pentru ocuparea abuzivă a unui spațiu comercial, cât și notificarea prin executor judecătoresc anterioară litigiului de față și chiar punerea în întârziere realizată prin cererea de chemare în judecată din cauza de față. Recurenta consideră că nu ar fi trebuit să achite niciun leu în plus față de despăgubirile datorate la nivelul anului 2009, susținând cu îndrăzneală că plata acestei sume după 3 ani, în cursul litigiului, e normal să fie făcută fără niciun fel de actualizare sau dobândă legală. Pârâta pretinde că achitarea unei părți din pretenții, la peste două luni după primul termen de judecată, ar trebui să ducă și la exonerarea sa de cheltuielile de judecată făcute de reclamantă, cheltuieli pe care le și contestă sub aspectul cuantumului lor raportat la pretinsa lipsă de complexitate a cauzei.
A mai arătat că dovada supremă a relei-credințe a recurentei-pârâte este chiar formularea recursului. Deși pârâta a clamat întotdeauna că acționează cu bună-credință, a refuzat evacuarea voluntară dintr-un spațiu pe care îl ocupa fără vreun titlu, utilizând întotdeauna toate căile de atac, inclusiv recursul la Î.
, atât în ce privește evacuarea cât și în ceea ce privește plata de despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a spațiului comercial până în 2008. Având în vedere că evacuarea silită s-a făcut abia la 31 august 2009, recurenta se declară surprinsă că i se solicită despăgubiri, actualizate cu dobânda legală, pentru cele 8 luni din 2009 în care și-a desfășurat activitatea în acel spațiu fără a achita nimic reclamantei pentru lipsa de folosință. Deși în prezent afirmă că ar fi fost gata să plătească mai demult aceste despăgubiri, plata efectivă s-a făcut după mai multe termene de judecată, la 19 mai 2012, după ce o serie de excepții ale sale au fost respinse.
A mai arătat că deși achiesarea parțială la pretenții după punerea în întârziere nu este în măsură să ducă la exonerarea de cheltuieli de judecată, recurenta solicită instanței de control judiciar să ignore legea si să o exonereze atât de cheltuieli de judecată, cât și de daune-interese moratorii, criticând și imputația plății făcută de prima instanță conform legii (art. 1111 C.civ. din 1864), cu prioritate asupra dobânzilor.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, a arătat că acesta este pe deplin justificat prin raportare la situația de la data sesizării instanței
(decembrie 2011), când pârâta nu achitase absolut nimic din debit și nici nu își manifestase vreo intenție în acest sens, deși era pusă în întârziere de peste 2 ani. Plățile făcute tardiv, după aproape 5 luni de la sesizarea instanței, nu ar trebui să ducă la vreo exonerare de cheltuieli de judecată, mai ales că era vorba
de despăgubiri extracontractuale pentru care pârâta era în întârziere de aproape 3 ani, conform legii.
În drept, a invocat art. 998-999 C.civ. din 1864, art. 43 C.com., art. 274 alin. 1, art. 275 C.proc.civ.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor intimatei și a dispozițiilor art. 304, art. 3041și art. 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Cu titlu preliminar, astfel cum a reținut și prima instanță, prin raportare la momentul nașterii raportului juridic delictual principal dintre părți (1 ianuarie 2009), respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul reține că raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și de art. 5 din Legea nr. 71/2011, pentru a le fi aplicabile dispozițiile Noului Cod civil. În consecință, legislația aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este reprezentată de Codul comercial din 1887, ca lege specială și de Codul civil din 1864, ca lege generală.
Analizând critica recurentei referitoare la soluția dată de prima instanță excepției nelegalei îndepliniri a procedurii concilierii prealabile, întemeiată de recurentă pe dispozițiile art. 7201C.proc.civ., tribunalul, din coroborarea înscrisurilor aflate la f. 9-11 în dosarul de fond, reține că reclamantul intimat a solicitat SCPEJA Adam și Oszoczki comunicarea înscrisului denumit "notificare și convocare la conciliere directă";, solicitare care a fost înregistrată în evidențele SCPEJA Adam și Oszoczki sub nr. 1026/2 noiembrie 2011. executorul judecătoresc a procedat la comunicarea convocării la conciliere directă prin
afișarea acestui înscris pe ușa principală a clădirii situate administrativ în C. -
N., pe str. Gh. D., nr. 26, ap. 13, 4., jud. C., adresă care corespunde
întrutotul celei declarate de recurenta pârâtă prin întâmpinarea depusă la fond la data de 23 aprilie 2012. Această procedură de comunicare a convocării la conciliere directă întrunește exigențele procedurale impuse de art. 7201alin. 2 C.proc.civ., fiind recunoscută de lege și pentru actele procedurale comunicate părților de către instanța de judecată - art. 87, alin. 1, pct. 2, art. 92 alin. 4 și art. 921C.proc.civ.
În consecință, tribunalul reține că prima instanță a înlăturat în mod legal și temeinic susținerile recurentei în sensul că procedura de convocare la concilierea directă ar fi fost viciată, exigențele de ordin procedural impuse de art. 7201alin. 2 C.proc.civ. fiind respectate în totalitate.
Cât privește susținerile pârâtei recurente prin care aceasta a invocat faptul că pretențiile reclamantei intimate reprezentând despăgubiri egale cu dobânda legală / dobânda legală penalizatoare ar fi lipsite de temei, tribunalul nu le poate primi, pentru următoarele considerente:
Astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, fapta pârâtei recurente de a ocupa fără titlu spațiul administrat de reclamanta intimată în perioada 1 ianuarie - 31 august 2009 reprezintă un delict civil a cărui reparare se poate efectua exclusiv prin plata de despăgubiri, nefiind posibilă o repunere a părților în situația anterioară în natură. Fiind vorba despre răspundere civilă delictuală, debitorul obligației este de drept în întârziere, datorând creditorului daune interese moratorii de la data nașterii obligației de reparare a prejudiciului, care este data la care prejudiciul s-a născut ca urmare a faptei ilicite.
În conformitate cu dispozițiile art. 1088 C.civ. din 1864, la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț,
de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Potrivit art. 43 C.com. din 1887, datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile. Astfel cum s-a arătat mai sus, obligația debitoarei recurente de a o despăgubi pe creditoarea intimată a devenit exigibilă la data delictului civil, 1 ianuarie 2009, fiecare zi ulterioară de ocupare ilicită a spațiului dând naștere unei noi despăgubiri principale (echivalentul lipsei de folosință) și unei noi despăgubiri accesorii (daunele interese moratorii egale cu dobânda legală / dobânda legală remuneratorie).
T. ul mai reține că critica pârâtei recurente în sensul efectuării de către prima instanță a unei analize superficiale a probelor nu poate fi primită, prima instanță reținând aceleași elemente de fapt și de drept pe care le are în vedere și tribunalul.
În același sens, tribunalul nu poate primi nici apărarea pârâtei recurente prin care aceasta a invocat buna sa credință și imposibilitatea determinării creditorului căruia să îi facă în mod valabil plata. Pârâta cunoștea încă de la data de 8 mai 2007 (data pronunțării sentinței comerciale nr. 2763 în dosarul nr._ al T. ului Comercial C., executorie) faptul că ocupă spațiul în discuție în mod ilicit, precum și titularul dreptului de administrare al spațiului în litigiu, reclamantul C. E. "I. P. ";, fiind astfel neechivoc faptul că pârâta recurentă a ales în mod intenționat să nu își execute, în parte, obligația de plată a despăgubirilor către titularul dreptului, intimatul C. E. "I.
P. "; până la 10 mai 2012.
Contrar susținerilor recurentei, tribunalul nu poate conferi acestei plăți efectuate de pârâta recurentă la 10 mai 2012 semnificația juridică a unei plăți integrale a debitului principal.
Astfel cum în mod justificat a reținut prima instanță, imputația unei plăți parțiale efectuate asupra unei creanțe purtătoare de dobânzi sau alte accesorii nu poate fi efectuată cu prioritate asupra debitului principal decât cu acordul expres al creditorului, conform art. 1111 C.civ. din 1864. Dată fiind lipsa unui atare acord expres al intimatului pârât creditor, prima instanță în mod legal și temeinic, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din 7 februarie 2013, a stabilit că pârâta recurentă a achitat prima dată accesoriile în cuantum de 5.150,12 lei și, din debitul principal, suma de 17.121,48 lei, rămânând un rest de debit principal de plată de 5.150,12 lei.
În același sens, fiind vorba de o plată parțială și efectuată cu mult după situarea pârâtei de drept în întârziere, tribunalul nu poate reține nici argumentul pârâtei recurente în sensul că plata efectuată de ea la 12 mai 2010 ar avea semnificația juridică a unei recunoașteri a pretențiilor reclamantei intimate.
Prin urmare, tribunalul nu poate primi nici susținerea pârâtei recurente în sensul exonerării sale de plata cheltuielilor de judecată la fond, art. 275 C.proc.civ. nefiind aplicabil în speță, dat fiind faptul că pârâta era de drept în întârziere.
Cât privește contestarea de către pârâta recurentă a cuantumului cheltuielilor de judecată puse de prima instanță în sarcina sa, în conformitate cu art. 274 alin. 3 C.proc.civ., tribunalul reține că, la aprecierea valorii litigiului, trebuie avute în vedere pretențiile inițiale ale reclamantei intimate și nu cele reduse ca urmare a plății parțiale a creanței pe parcursul procesului, în speță nefiind incidente prevederile art. 275 C.proc.civ. Astfel, suma de 2480 lei
reprezintă o cotă de 9,04% din valoarea litigiului, cuantum pe care tribunalul îl apreciază pe deplin rezonabil.
Referitor la aprecierea activității apărătorului, tribunalul are în vedere, din nou, întreaga activitate a apărătorului reclamantului intimat în fața instanței de fond, plata parțială a creanței pe parcursul litigiului nefiind aptă să lipsească de semnificație juridică eforturile apărătorului reclamantului intimat desfășurate cu ocazia redactării cererii de chemare în judecată.
Prin raportare la valoarea litigiului și la activitatea desfășurată de apărătorul reclamantului (redactarea și susținerea cererii de chemare în judecată, redactarea și susținerea precizării de acțiune, reprezentarea reclamantei la 5 termene de judecată), tribunalul apreciază că cheltuielile de
judecată ale reclamantului reprezentând onorariu avocațial puse în sarcina debitoarei pârâte nu sunt excesive și nu se impune a fi reduse.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, tribunalul, în temeiul art. 312 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta SC DS, în contradictoriu cu intimatul C. E. "I. P. ";,
împotriva sentinței civile nr. 18.103/24 ianuarie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 33._, pe care o va menține în întregime.
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 C.proc.civ., precum și culpa procesuală a recurentei, care a demarat în mod nefondat prezentul demers de control judiciar, tribunalul o va obliga pe recurenta SC DS că plătească
intimatului C. E. "I. P. "; suma de 1.240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocațial al apărătorului intimatei (f.19 dosar recurs).
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta SC DS, în contradictoriu cu intimatul C. E. "I. P. ";, împotriva sentinței civile nr. 18.103/24 ianuarie 2012 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 33._, pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta SC DS că plătească intimatului C. E. "I.
P. "; suma de 1.240 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 3 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||
D. D. N. | K. | F. M. A. | VLAIC |
În C.I.C., semnează președintele instanței
Red.FIM/2 ex./_
Judecător fond: d-na M. L. Judecătoria Cluj-Napoca
| ← Decizia civilă nr. 632/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 1544/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
