Decizia civilă nr. 664/2013. Acțiune în pretenții comerciale

Decizii comerciale (litigii cu profesioniști) - CA Cluj (2013)

ROMÂNIA

T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _

Cod operator date cu caracter personal 11553

DECIZIA CIVILĂ NR. 664/2013

Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: E. B. JUDECĂTOR: I. P. JUDECĂTOR: S. I. GREFIER: A. E. A.

Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurenta SC A. B. S.

, prin lichidator judiciar H. B. R. S., împotriva sentinței civile nr. 5212/2013 pronunțată la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 3._ privind și pe intimata SC N. SA, având ca obiect, în primă instanță, pretenții.

La apelul nominal se prezintă, în reprezentarea intereselor recurentei, d-nul Silviu N. Predescu, practician în insolvență, cu împuternicire depusă la dosar, lipsă fiind intimata.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Instanța constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezentul recurs, prin raportare la dispozițiile art.1591alin.4 coroborat cu art. 2 pct.3 Cod.proc.civ.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se faptul că intimata nu a dat curs solicitărilor instanței, respectiv nu a depus copia declarației nr.394 înregistrată la organul fiscal competent pentru perioada ianuarie-martie 2012, și nici jurnalul de cumpărături aferent acestei perioade.

Față de această situație, reprezentantul recurentei arată că solicită revenirea cu o nouă adresă către organul fiscal competent, în vederea comunicării unei copii după declarația nr. 394 depusă de către intimată, în caz contrar, va apela la prezumția că, intimata recunoaște situația facturilor emise de către recurentă și le acceptă spre plată.

T. ul, în urma deliberării, având în vedere faptul că intimatei i s-a solicitat în mod repetat, la două termene consecutive, să depună copii după

jurnalul de cumpărături aferent perioadei ianuarie-martie 2012 și după declarația nr. 394, va respinge cererea privind efectuarea unei adrese către Direcția Regională Financiară C. .

Nemaifiind alte cereri de formulat și înscrisuri de depus la dosar, T. ul acordă cuvântul pe fondul recursului.

Reprezentantul intimatei arată că își susține recursul astfel cum a fost formulat, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței atacate și, în consecință admiterea acțiunii formulată de recurentă, în sensul obligării intimatei la plata sumei de 30.578,4 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 145/_ .

T. ul, față de cele arătate, precum și în baza înscrisurilor aflate la dosar, reține cauza în pronunțare.

T. UL,

Prin sentința civilă nr. 5212/2013 pronunțată în ședința publică din data de_, în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins,

ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC

  1. B. S., prin administrator judiciar H. B. R. S., în contradictoriu cu pârâta SC N. SA și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

    Prima instanța a reținut că reclamanta SC A. B. S. a emis pe numele pârâtei SC N. SA factura nr. 145/29.02.201, solicitând obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 30.578,40 lei reprezentând contravaloare produse livrate și neachitate.

    S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 969 C.civ., "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante";. S-a apreciat că în materia răspunderii civile contractuale, condițiile pentru obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului sunt următoarele: existența unei fapte ilicite în nerespectarea unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită, precum și punerea în întârziere.

    Cu privire la prima condiție, aceea a nerespectării unei obligații contractuale, instanța a reținut că în cazul obligațiilor de a face, care, în cauză, constau în vânzarea - cumpărarea de piese de schimb, reclamanta trebuia să dovedească existența creanței. Dacă ar fi făcut această dovadă, neexecutarea din partea pârâtei se prezuma, în mod relativ, cât timp aceasta nu a dovedit executarea.

    Reclamanta nu a făcut dovada existenței unei convenții însușite în mod expres de către pârâtă prin care aceasta să-și fi manifestat în mod neechivoc intenția de a se obliga la plata sumei de bani în cuantum de 30.578,40 lei în favoarea reclamantei, convenție în temeiul căreia să fi fost emisă factura menționată. Factura emisă nu a putut fi reținută de către

    instanță în acest sens, putând constitui cel mult un început de dovada scrisă, care să fie completat cu alte mijloace de probă, existând dubii cu privire la existența debitului solicitat prin cererea de chemare în judecată întrucât factura emisă de către reclamantă nu a fost acceptată la plată de către pârâtă. Din analiza conținutului facturii 145/_ în valoare de 30.578,40 lei (fila 6), instanța a reținut că aceasta nu a fost semnată de către pârâtă sau de către reprezentantul acesteia.

    În consecință, instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 30.578,40 lei.

    În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cpr.civ., instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

    Împotriva acestei hotărâri, S.C. A. B. S.R.L., prin administrator judiciar H.

  2. R. S.P.R.L, a formulat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 5212/2013 a Judecătoriei C. -N. iar, în urma rejudecării prezentei cauze, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de S.C. A. B. S.R.L. împotriva S.C. N. S.A. în sensul obligării intimatei, la plata sumei de 30.578,4 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 145/_ 2008.

În motivare, recurenta a arătat că, prin sentința civilă nr. 5212/_ a Judecătoriei C. -N. instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către S.C. A. B. S.R.L., prin administrator J., prin care solicita obligarea pârâtei S.C. N. S.A. la plata sumei de 30.578,4 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. 145/_, neachitată de către pârâtă pentru livrarea produselor de schimb de către S.C. A. B. S.R.L.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Vechiul C.proc.civ., referitor la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta a considerat că, în urma examinării sentinței atacate, aceasta este lacunar și insuficient motivată, fapt care echivalează cu nemotivarea acesteia.

Astfel, s-a menționat faptul că, după cum s-a statuat și în jurisprudența europeană, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile este o obligație esențială, care trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la argumentele invocate în sprijinul unui mijloc de apărare indicat, iar întinderea motivării poate varia în funcție de natura hotărârii. în conformitate cu jurisprudența CEDO, întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate invoca în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

De asemenea, s-a precizat că, cauza care face obiectul dosarului de față are în mod evident un caracter complex, și necesită o adresare extensivă și detaliată a tuturor aspectelor invocate, începând cu mecanismul de stabilire și justificare a culpei contractuale, până la determinarea exactă a întinderii obligațiilor de plată datorate.

S-a mai arătat că, pentru a considera îndeplinite rigorile unei motivări legale și temeinice, soluția cauzei oferită prin dispozitiv trebuia întemeiată pe toate motivele care au condus la formarea convingerii judecătorilor. La o examinare a sentinței recurate s-a observat că instanța a reținut în mod sumar motivele pentru care s-a dispus respingerea pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă de către S.C. A. B. S.R.L.

Prin urmare, recurenta a menționat că, din motivarea sentinței recurate, nu a rezultat motivele concrete pentru care instanța a apreciat că suma solicitată de către reclamantă nu a îndeplinit condițiile unei creanțe certe, lichide și exigibile. Astfel, instanța a reținut doar faptul că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 969 din Vechiul cod civil cu privire la existența unei convenții încheiate între părți, fără a solicita, în acest sens, probe suplimentare a căror administrare să conducă la pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

Totodată, s-a arătat că instanța nu a motivat în mod judicios respingerea susținerilor reclamantei cu privire la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței solicitate conform art. 379 alin. (3) și (4) din Vechiul Cod de procedură civilă, acest fapt reprezintând o încălcare a art. 261 pct. 5 C.proc.civ., în conformitate cu care hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C.proc.civ., recurenta a precizat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În acest sens, recurenta a considerat că sentința recurată a fost pronunțată cu greșita aplicare a prevederilor art. 969 din Vechiul Cod Civil, deoarece contrar concluziilor instanței, pârâta și-a asumat obligația de a achita către reclamantă suma de 30.578,4 lei reprezentând contravaloarea facturii nr. 145/_ . Astfel, s-a învederat faptul că obligația pârâtei putea fi dovedită dacă instanța și-ar fi exercitat rolul activ prevăzut de art. 129 și art. 172 Vechiul C.proc.civ., în temeiul cărora avea posibilitatea să dispună

amânarea cauzei pentru un alt termen de judecată în vederea administrării unor probe suplimentare care să aibă ca obiect dovedirea convenției încheiate între părți. Or, prin respingerea acțiunii introductive la primul termen de judecată, instanța a încălcat dreptul la apărare și interesele legitime ale S.C. A. B. S.R.L., care nu a avut posibilitatea de a-și dovedi pretențiile prin alte mijloace de probă în afara înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

S-a menționat că interesele legitime al S.C. A. B. S.R.L. în administrarea unor noi probe în afara celor depuse odată cu cererea de chemare în judecată au fost justificate prin faptul că legea nu limitează dovada obligațiilor comerciale la facturi acceptate, ci permite dovedirea acestora prin orice mijloace de probă.

În vederea dovedirii faptului că între părți a existat o înțelegere cu privire la plata sumei de 30.578,4 lei, respectiv a faptului că pârâta a acceptat spre plată factura 145/_, recurenta a arătat că instanța avea posibilitatea să oblige S.C. N. S.A. să depună la dosarul cauzei declarația

394 înregistrată la organul fiscal competent pentru perioada ianuarie - martie 2012, precum și jurnalele de cumpărări aferente acestei perioade.

Cu privire la declarația informativă 394 privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național, recurenta a arătat că aceasta ar fi trebuit să reflecte, printre altele, valoarea bunurilor achiziționate de S.C. N.

S.A. de la S.C. A. B. S.R.L. în perioada mai sus menționată. De asemenea, în jurnalele de cumpărări au fost înregistrate facturile primite pentru livrări de bunuri/prestări de servicii. Astfel, s-a prezumat faptul că informațiile cuprinse în declarația 394 și în jurnalele de cumpărări au reflectat situația facturilor emise de S.C. A. B. S.R.L. și acceptate spre plată de către S.C.

N. S.A., însă neachitate de pârâtă.

În acest sens, s-a învederat că, având în vedere că aceste înscrisuri reprezintă o probă utilă și concludentă în soluționarea prezentei cauze, instanța a avut posibilitatea ca la primul termen de judecată să dispună amânarea cauzei, cu scopul de a administra, la următorul termen de judecată, proba cu înscrisurile sus menționate și, eventual, proba cu interogatoriul pârâtei.

Astfel, în interpretarea art. 129 pct. 5 Vechiul C.proc.civ., doctrina a reținut că modalitatea forțată de prezentare a înscrisurilor în fața instanței este admisă în considerarea funcției publice a justiției și pentru că altfel

interesele părții (în speță fiind vorba de interesele S.C. A. B. S.R.L.) ar fi putut fi lesne sacrificate. De asemenea, prezentarea forțată a înscrisului privește orice persoană fizică sau juridică, care deține efectiv înscrisul, indiferent sub ce titlu.

S-a arătat că, în ipoteza în care pârâta ar fi refuzat să depună la dosarul cauzei aceste înscrisuri, instanța avea posibilitatea de a emite către organul fiscal competent o adresă prin care să-i pună în vedere să depună la dosarul cauzei declarațiile sus menționate.

Prin urmare, din cele arătate, recurenta a concluzionat că raporturile juridice dintre reclamantă și pârâtă puteau fi dovedite nu doar printr-un contract, ci și din documentele contabile ale pârâtei, din care a rezultat faptul că S.C. N. S.A. a înregistrat factura în discuție în contabilitate și, prin urmare, a acceptat spre plată factura în discuție. Pentru aceste motive, s-a precizat că instanța de fond și-a încălcat obligația legală stabilită prin art. 129 și art. 172 Vechiul C.proc.civ., de a stărui prin orice mijloace pentru aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

În susținerea poziției sale procesuale, Societatea de Construcții N. SA, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta SC A. B. S. .

Cu privire la critica recurentei întemeiată pe art. 304 pct. 7, din vechiul Cod de procedura civilă, referitoare la faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii";, s-a arătat că aceasta este nefondata.

Astfel, s-a menționat faptul că instanța de fond s-a pronunțat în baza actelor depuse la dosar de către recurenta-reclamantă, în speța o factura fiscală nesemnată și neacceptată la plată de care intimată, în acest sens soluția instanței de fond fiind temeinică și legală sub aspectul motivării.

În acest sens, s-a arătat faptul că, așa cum a rezultat din cuprinsul sentinței atacate, instanța a menționat faptul că "reclamanta nu a făcut dovada existentei unei convenții însușite în mod expres de către pârâta prin care aceasta arată să-ș manifeste în mod neechivoc intenția de a se obliga la plata sumei de bani în cuantum de 30.578,40 lei în favoarea reclamantei".

Astfel, intimata a menționat faptul că, susținerea recurentei potrivit căreia "din motivarea sentinței nu rezulta motivele concrete pentru ca instanța să aprecieze ca suma solicitată de către reclamantă nu îndeplinește condițiile unei creanțe certe lichide si exigibile";, este nefondată.

Totodată, s-a învederat că, nici motivul de recurs prevăzut de art. 304, alin. (9) vechiul C.proc.civ., care prevede că "hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii";, nu putea fi reținută în prezenta cauză.

Astfel, s-a menționat că, susținerea recurentei potrivit căreia prin soluționarea cauzei la primul termen de judecată "instanța a încălcat dreptul la apărare și interesele legitime ale SC A. B. S., care nu a avut posibilitatea de a-și dovedi pretențiile prin alte mijloace de probă în afara înscrisurilor depuse la dosarul cauzei";, este nefondată.

În acest sens, s-a arătat că, conform art. 1169 vechiul C.civ., cel care face o afirmație înaintea judecății, trebuie să o dovedească. Astfel, pentru dovedirea susținerilor din cererea de chemare în judecată, reclamantul este cel care are obligația de a dovedi pretențiile ridicate împotriva pârâtului.

Prin urmare, s-a precizat că, recurenta-reclamanta a avut obligația legală, sub sancțiunea decăderii prevăzută art. 138 C.proc.civ., să-și dovedească pretențiile sale până la prima zi de înfățișare, în condițiile art. 112,115 si 132 C.proc.civ., invocând orice mijloc de probă pe care îl aprecia ca fiind și util soluționării cauzei, inclusiv mijloacele de probă menționate, tardiv, în cererea de recurs.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cu luarea în considerare a susținerilor din cuprinsul întâmpinării și a prevederilor art. 304, 3041și 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:

Recurenta a înțeles să critice legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ, susținând că hotărârea este insuficient motivată.

Analizând considerentele de fapt și de drept reținute de prima instanță pentru a pronunța soluția recurată, tribunalul reține că motivul de recurs este neîntemeiat deoarece hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța fondului a analizat pretențiile reclamantei prin raportare la starea de fapt pretinsă și dovedită în cauză, făcând referire și la dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 pct. 5 C.pr.civ.

Recurenta a criticat soluția primei instanțe și prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., invocându-se faptul că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ în conformitate cu prevederile art. 129 C.pr.civ. și nu a aplicat în mod corespunzător dispozițiile art. 172 C.pr.civ.

În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. 4 și alin. 5 C.pr.civ., judecătorul are dreptul de a solicita părților să prezinte explicații și să pună în dezbaterea părților orice împrejurare de fapt și de drept. De asemenea, judecătorul are îndatorirea de a stărui, prin mijloace legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, iar dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, poate dispune ca părțile să completeze probele și poate, din oficiu, să pună în discuția părților, necesitatea administrării altor probe. Însă dispozițiile art.

129 alin. 51C.pr.civ. stabilesc că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona probe pe care nu le-au propus și administrat conform legii.

T. ul reține că reclamanta a înțeles să se folosească în fața primei instanțe de proba cu înscrisuri, respectiv de factura fiscală nr. 145/_ și, deși avea obligația conform art. 129 alin. 1 C.pr.civ. de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, nu a înțeles să se prezinte la termenul fixat pentru a-și susține pretențiile formulate și pentru a formula cereri în probațiune. În aceste condiții, raportat la înscrisurile folosite de reclamantă ca probe în cauză, instanța a apreciat în mod corect că nu sunt necesare

lămuriri suplimentare cu privire la starea de fapt invocată. Rolul activ al instanței nu trebuie înțeles în sensul că aceasta trebuie să dispună, din oficiu, administrarea unor probe care să poată constitui fundament pentru admiterea sau respingerea unei cereri de chemare în judecată. Dacă probele de care părțile înțeleg să se folosească părțile sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, nu se impune administrarea din oficiu a unor probe care să determine adoptarea unei soluții care să corespundă cerințelor uneia sau alteia dintre părțile implicate în litigiul dedus judecății.

T. ul reține că reclamanta trebuia să cunoască faptul că proba constând în factura fiscală neacceptată la plată de către pârâtă nu este de natură a face dovada caracterului cert al creanței pretinse. În lipsa unui act constatator al creanței care să emane de la debitor sau în lipsa unor probe suplimentare care să confere caracter cert creanței, în mod corect prima instanță a apreciat forța probantă a facturii fiscale nr. 145/_ și a respins cererea de chemare în judecată.

Având în vedere dispozițiile art. 305 C.pr.civ. care permit ca în recurs să poată fi administrate probe noi cu înscrisuri, la termenul de judecată din data de_, tribunalul a încuviințat cererea în probațiune formulată de recurenta SC A. B. S. și a pus în vedere intimatei SC N. SA să depună la dosar jurnalul de cumpărări aferent lunilor ianuarie, februarie și martie 2012, iar la termenul de judecată din data de_ s-a pus în vedere intimatei să depună copia declarației 394 înregistrată la organul fiscal competent pentru perioada ianuarie-martie 2012.

Din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare(f. 17, 26), rezultă că solicitările instanței au ajuns la cunoștința intimatei, însă aceasta nu a înțeles să depună înscrisurile solicitate. De asemenea, se reține și faptul că recurenta a făcut referire și în cererea de recurs la aceste înscrisuri, iar intimata, deși a formulat întâmpinare în cauză, nu a formulat apărări și cu privire la aspectele invocate de recurentă în legătură cu jurnalul de cumpărări deținut de intimată și cu privire la declarația 394.

Raportat la dispozițiile art. 172 coroborate cu dispozițiile art. 174 C.pr.civ., în opinie majoritară, instanța de recurs apreciază că refuzul

intimatei de a depune registrul de cumpărări pe care în calitate de comerciant este obligată să-l dețină, precum și refuzul de a depune declarația 394 care cuprinde informații privind livrările, prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național de o persoană juridică, declarație pe care, de asemenea, intimata avea obligația de a completa în vederea înregistrării la organul fiscal competent, permite instanței de recurs să considere ca fiind dovedite pretențiile recurentei reclamante care a cerut

înfățișarea înscrisurilor deținute de intimată. T. ul reține că înscrisurile solicitate a fi prezentate sunt înscrisuri pe care intimata avea obligația de a le deține, în virtutea calității sale de profesionist al comerțului. În ipoteza în care intimata nu ar fi deținut aceste înscrisuri, trebuia să ofere instanțe informații în acest sens.

Față de considerentele reținute, instanța de recurs apreciază, în opinie majoritară, că starea de fapt pretinsă de către reclamantă în fața primei instanțe a fost dovedită în fața instanței de recurs. Refuzul intimatei de a prezenta înscrisurile solicitate și care puteau oferi instanței lămuriri cu privire la existența creanței pretinse de către reclamantă, au permis instanței de recurs să considere ca fiind dovedite pretențiile recurentei reclamante.

Fiind dovedită existența unui contract de vânzare cumpărare în formă simplificată, în temeiul dispozițiilor art. 969 C.civ., intimata este ținută să-și execute obligația de plată a prețului produselor cumpărate prin factura fiscală nr. 145/_ .

Pentru considerentele reținute, tribunalul apreciază că hotărârea pronunțată de prima instanță este netemeinică, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 și 2 C.pr.civ., va admite, cu majoritate de voturi, recursul declarat recurenta SC A. B. S. prin lichidator judiciar H. B.

  1. S. împotriva sentinței civile nr. 5212/2013 pronunțate la data de_, în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. care va fi o modifică în sensul admiterii acțiunii civile formulate de către reclamanta SC A. B.

  2. prin lichidator judiciar H. B. R. S. împotriva pârâtei SC N.

    1. și obligării pârâtei la plata sumei de 30.578,40 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate conform facturii fiscale nr. 145/_ .

PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite, cu majoritate de voturi, recursul declarat de recurenta SC A.

B. S. prin lichidator judiciar H. B. R. S. in contradictoriu cu intimata SC N. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5212/2013 pronunțată la data de_, în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. pe care o modifică în sensul admiterii acțiunii civile formulate de către reclamanta SC

  1. B. S. prin lichidator judiciar H. B. R. S. împotriva pârâtei SC N. S.A. și obligării pârâtei la plata sumei de 30.578,40 lei reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate conform facturii fiscale nr. 145/_ .

    Irevocabilă.

    Pronunțată în ședința publică din 9 decembrie 2013.

    PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

    1. B. S. I.

      GREFIER,

      1. E. A.

Red.SI/AA 2 ex./_

Judecător fond: I. A. B. Judecătoria Cluj-Napoca

Cu opinia separată a judecătorului I. P. în sensul respingerii recursului declarat de către recurenta SC A. B. S., ca neîntemeiat.

JUDECĂTOR,

I. P.

Consider că recursul trebuia să fi fost respins, ca neîntemeiat.

În motivarea opiniei majoritare s-a arăta faptul că hotărârea de respingere a acțiunii a fost motivată și că reclamanta era cea care trebuia să facă dovada pretențiilor emise. Pe de altă parte însă, întrucât intimata nu a dat curs solicitărilor instanței de a depune la dosar anumite acte ce în opinia majoritară, ar fi trebuit să existe (și conform susținerilor recurentei ar fi făcut dovada raporturilor contractuale dintre părți) și pentru că nu i s-au comunicat instanței relații despre aceste acte, sarcina dovedirii pretențiilor a fost răsturnată, refuzul intimatei reprezentând o recunoaștere a acestor pretenții.

Consider că o astfel de apreciere trasă de către opinia majoritară este forțată, în condițiile în care intimata a formulat apărări în cauză și opinia sa față de acțiune este cunoscută. O recunoaștere tacită a pretențiilor reclamantei poate fi concluzionată doar în situația în care pe lângă probele aduse de către reclamantă în susținerea propriilor sale pretenții, chemarea pârâtei la interogator nu s-a soldat cu vreun rezultat (pârâta legal citată nu a comunicat punctul său de vedere față de acțiune, stând în pasivitate totală). În al doilea rând, părțile nu pot fi obligate să depună la dosar acte sau probe de care ele nu doresc să se prevaleze (principiul disponibilității ce guvernează procesul civil). Fiecare parte își face apărările în funcție de propriile interese, învederează instanței acte sau fapte care îi sunt favorabile, judecătorul trebuind să judece în funcție de probele pe care le are la dosar. În al treilea rând, opinia majoritară a reținut, în defavoarea intimatei, faptul că nu a depus la dosar anumite acte contabile interne pe care, potrivit prevederilor legale, ar fi trebuit să le dețină. Trecând peste faptul că există și posibilitatea ca acele acte să nu le dețină intimata sau din ele să nu rezulte vreun raport contractul încheiat cu recurenta, la fel de bine și aceasta din urmă ar fi trebuit să dețină, tot potrivit prevederilor legale, acte doveditoare ale raporturilor juridice încheiate cu intimata. La momentul livrării produselor ce susține recurenta că le-a vândut reclamantei, ar fi trebuit să existe un document de primire a lor de către client (proces-verbal de predare-primire, o recunoaștere, chiar și ulterioară a primirii mărfii, aviz de expediție semnat de către beneficiar etc.). Nici măcar factura emisă nu a fost semnată pentru primire de către intimată, acest act unilateral putând fi considerat ca fiind întocmit pro causa. Dintr-un simplu refuz de prezentare a

unor documente, la solicitarea instanței, nu consider că ar putea fi trasă concluzia temeiniciei pretențiilor celeilalte părți, în condițiile în care reclamanta, comerciant fiind, este cea care, în primul rând, trebuie să-și dovedească pretențiile, având la dispoziție multiple posibilități să facă acest lucru, dacă ar fi acționat cu bună credință, ca un comerciant obișnuit ce are grijă să obțină și să păstreze toate probele necesare dovedirii livrării mărfii, încă de la momentul încheierii reportului juridic civil.

În concluzie, acceptarea ca fiind dovedite pretențiile unei reclamante doar în baza unei simple afirmații, pârâta contestând că ar avea vreo datorie, coroborat cu refuzul pârâtei de a depune la dosar acte contabile proprii, răstoarnă întreg sistemul probatoriu prevăzut de legea civilă română, născându-se posibilitatea ca în astfel de situații, pârâta să fie cea nevoită să dovedească faptul că nu datorează nimic reclamantei, de cele mai multe ori o astfel de probă neputând fi făcută (fapt negativ).

Judecător, I. P.

← Sentința civilă nr. 1799/2013. Acțiune în pretenții comerciale  Decizia civilă nr. 550/2013. Acțiune în pretenții comerciale →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 664/2013. Acțiune în pretenții comerciale