Decizia civilă nr. 112/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 112/R/2013
Ședința publică din data de 25 februarie 2013 Completul este constituit din:
PREȘEDINTE: N. K. JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: F. M. GREFIER: F. B.
Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurentul C. UL INDIVIDUAL DE A. M. D. O., în contradictoriu cu intimata A. P. ȘI M. C., împotriva sentinței civile nr. 11410/25 mai 2012, pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Cluj-Napoca, cauza având ca obiect în prima instanță contestație la executare.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă pentru recurent d-na av. D.
O. M., asistată de d-l av. M. N. Costin, lipsind reprezentantul intimatei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
T. ul, din oficiu ridică excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului dedus judecății prin raportare la prevederile art. 2, pct. 3, art. 1591și art. 159 pct. 2 C.proc.civ. și pune în discuție această excepție.
Apărătorul recurentului arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției ridicate.
D-na av. D. O. M. arată că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției.
T. ul rămâne în pronunțare asupra excepției propriei necompetențe materiale.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra cauzei civile de față prin prisma excepției propriei necompetențe materiale:
Prin sentința civilă nr. 11410/25 mai 2012, pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Biroului Executorului Judecătoresc M. B., a respins contestația formulată împotriva intimatului Biroul Executorului Judecătoresc M. B., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis contestația la executare formulată de contestatoarea A. P. și M. C. în contradictoriu cu intimatul C. ul individual de avocat M. D. O., a constatat nulitatea absolută a contractului de asistență juridică nr. 101/7 februarie 2008 încheiat între părți și a dispus anularea întregii executări silite pornite de către intimat în cadrul dosarului execuțional nr. 438/2011 al BEJ M.
B. în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică nr. 101/7 februarie 2008 încheiat între A. P. și M. C. și C. ul individual de avocat M. D. O., respectiv a obligat intimatul C. ul individual de avocat M. D. O. să plătească contestatoarei suma de 16.209,30 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în data de 7 februarie 2008, între C. ul individual de avocat M. D. O. și d-l
Feneșan Augustin, în calitate de reprezentant al APM, a fost încheiat contractul de asistență juridică nr. 101 având ca obiect "...redactare, asistare recurs l. 10/2001, revendicare teren sau despăgubiri C. -N., str. Decebal nr. 26-28, val.
21 mld ROL, Înalta Curte de Casație și Justiție dosar_ ";. La rubrica onorariu s-a menționat că acesta este în cuantum de "10% din valoarea ce va fi calculată de Fondul Proprietatea sau, dacă se va restitui în natură, 10% din valoarea de piață";. S-au estimat cheltuieli în cuantum de 1.000 lei reprezentând transport C. -N. - B. ești.
A mai reținut că prin încheierea civilă nr. 3760/_ a admis cererea formulată de către intimată și a fost învestit cu formulă executorie contractul de asistență juridică nr. 101/2008, iar prin încheierea civilă nr. 5991/13 aprilie 2011 a fost dispusă încuviințarea executării silite împotriva contestatoarei de către intimată în baza aceluiași contract de asistență juridică.
A mai reținut că în data de 26 mai 2011, în cadrul dosarului execuțional nr. 438/2011 al BEJ M. B., în baza celor de mai sus, a fost întocmit procesul verbal pentru realizarea creanței intimatei în valoare de 210.000 lei și pentru recuperarea cheltuielilor de executare în cuantum de 19.236,30 lei. În aceeași dată, pentru recuperarea întregii sume de 229.236,30 lei, a fost înființată poprirea asupra conturilor contestatoarei deschise la BRD și Banca Transilvania, aceste două instituții bancare confirmând instituirea popririi pe conturi, cea din urmă menționând în mod expres că au fost blocate conturile contestatoarei, mai puțin sumele încasate de către aceasta din urmă cu titlu de finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale pentru derularea unor programe sau proiecte care, conform art. 452 pct. b C.proc.civ., nu sunt supuse executării silite. Totodată, a fost dispusă de către executorul judecătoresc virarea sumei existente în cont pentru plata drepturilor salariale restante pentru luna mai august 2011 către contestatoare, potrivit solicitării acesteia.
A mai reținut că împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. Nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal. De asemenea, după ce a început executarea silită, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formula executorie, dată fără îndeplinirea condițiilor legale. În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac. (art. 399 Cod de procedură civilă).
A reținut că, în esență, prin contestația formulată, contestatorul a criticat pentru motive de nelegalitate atât acte de executare propriu-zise, poprirea asupra unor sume exceptate de lege, cât și încheierea de învestire cu formulă executorie a contractului de asistență. Totodată, acesta formulează și apărări de fond împotriva titlului executoriu nereprezentat de o hotărâre judecătorească, sens în care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de asistență juridică.
Cercetând motivele invocate în cadrul contestației la executare în funcție de relevanța consecințelor juridice, prima instanță a analizat cu prioritate capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de asistență. A reținut că, potrivit art. 135 din Statul profesiei de avocat, în vigoare la epoca încheierii contractului de asistență juridică nr. 101, este interzis avocatului să-și fixeze onorariile în baza unui pact "de quota litis";. Pactul "de quota litis"; este o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei
cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare. Onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor "aporturi din afacere"; (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise. Potrivit art. 134, alin. 6, avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat; în cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.
A avut în vedere și faptul că interpretarea contractului este operația prin care se determină înțelesul exact al clauzelor acestuia, prin cercetarea manifestării de voință a părților și a voinței interne a acestora, potrivit art. 977 C.civ. din 1864, aplicabil în speță. Aplicând aceste prevederi legale la conținutul înțelegerii părților, astfel cum acesta rezulta din probatoriul administrat în cauză, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite cerințele pentru constatarea existenței unui pact "de quota litis";, apt de a determina constatarea nulității absolute a contractului pentru cauză ilicită. Astfel, onorariul a fost stabilit înainte de soluționarea definitivă a cauzei pentru care a fost angajat avocatul, convenția părților a privit totalitatea onorariului avocatului, iar acesta a fost stabilit în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, din cuprinsul contractului rezultând chiar că onorariul urma a fi plătit doar în ipoteza în care Fondul Proprietatea va calcula valoarea imobilelor, respectiv dacă imobilele vor fi restituite în natură, pentru a putea fi stabilită valoarea de piață a acestora. Prima instanță a constatat că din chiar susținerile făcute în scris în fața instanței rezulta că părțile au avut în vedere rezultatul judiciar al cauzei, contestatoarea arătând că nu a acceptat propunerea intimatului de a primi unul din imobile, agreând însă un procent din contravaloarea imobilelor revendicate. Totodată, a recunoscut că onorariul stabilit nu are caracterul unui onorariu de succes (permis potrivit art. 134), iar precizarea în contract a valorii de 21 mld lei (rol) și raportarea procentului de 10% la această valoare, sumă pentru care intimata a pornit executarea silită, semnifică faptul că aceasta a fost valoarea minimă avută în vedere de către părți, și, prin urmare, nu acea parte fixă din onorariu ce urma a fi completată cu diferența până la procentul de 10% din valoarea ce va fi calculată.
A calificat cauza actului juridic drept obiectivul urmărit de către părți la încheierea actului, reținând că aceasta devine ilicită, potrivit art. 968 C.civ. din 1864, atunci când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice, o astfel de cauză fiind sancționată de lege cu nulitatea absolută, sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor
juridice care ocrotesc un interes general, obștesc, edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic. A mai arătat că inserarea unui pact "de quota litis"; este prohibită de art. 135 din Statutul profesiei de avocat, fiind contrară normelor morale specifice profesiei, justificând așadar sancționarea, toate acestea în ciuda faptului că obiectul contractului a fost realizat și, așa cum s-a reținut mai sus, în pofida faptului că chiar intimatul a inițiat această modalitate de stabilire a onorariului pentru serviciile avocatului. A apreciat, însă, că simpla constatare a nulității absolute a contractului de asistență juridică nu semnifica faptul că intimatul nu era dator a plăti un onorariu pentru munca prestată de către avocat și nici faptul că onorariul arătat în contractul de asistență era excesiv, așa cum a susținut contestatorul, instanța nefiind învestită cu modificarea convenției, legea sancționând doar maniera de contractare, intimatei fiindu-i deschise totodată alte căi legale pentru repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a desființării
cu efect retroactiv a contractului părților, astfel încât nimeni să nu se îmbogățească fără justă cauză.
În conformitate cu prevederile art. 274 C.proc.civ., prima instanță a dispus obligarea intimatului la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.209,30 lei reprezentând cheltuieli de judecată, 16.000 lei onorariu de avocat, potrivit chitanțelor aflate la dosar, și 209,30 lei taxe judiciare de timbru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C. ul individual de avocat M.
D. O., solicitând în temeiul art. 304 raportat la art. 304 pct. 7, 8, 9 C.proc.civ. admiterea recursului și desființarea sentinței pronunțate de prima instanță ca fiind vădit netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului a arătat că în mod eronat instanța de fond a apreciat starea de fapt și de drept existentă între părți de-a lungul anilor și/sau pentru revendicarea imobilelor contestatoarei intimate în temeiul Legii nr. 10/2001. A arătat că prima instanță a apreciat că onorariul din contractul de asistență juridică litigios a prevăzut "totalitatea onorariului avocatului";, iar acesta a fost stabilit în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, menționând că această nulitate nu semnifică faptul că intimata nu este datoare a plăti un onorariu pentru munca prestată de avocat și nici faptul că onorariul arătat în contractul de asistență juridică este excesiv, instanța nefiind învestită cu modificarea convenției, legea sancționând doar maniera de contractare, recurentei fiindu-i deschise totodată alte cai legale pentru repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a desființării cu efect retroactiv a contractului părților, astfel încât nimeni să nu se îmbogățească fără justă cauză. A apreciat nefondate și nelegale considerentele sentinței atacate, respectiv le-a apreciat ca fiind rezultatul unei greșite interpretări a legii și a modului ei de aplicare.
A arătat că aliniatul 2 al art. 135 din Statutul profesiei de avocat stabilește că, pentru ca o convenție să fie calificată ca fiind un pact de quota litis, este necesar să fie îndeplinite mai multe condiții: să fie stabilită înainte de soluționarea definitivă a cauzei, convenția să privească totalitatea onorariului avocatului, iar plata să se efectueze indiferent de rezultatul judiciar al cauzei.
A învederat că, din analiza convenției părților, consemnată în clauza 2.1 din contractul litigios, se poate reține că această clauză a fost inserată anterior începerii proceselor de restituire a imobilelor (cinci la număr), în anul 2008. În ceea ce privește convenția părților privind "plata sumei de 10% din valoarea de 21 miliarde de lei a imobilelor"; a arătat că această clauză de onorariu de succes nu s- a prevăzut cu condiția de "dacă", ci era o clauză sigură, doar că prin convenție se stipula data de la care se va achita (respectiv fie când Fondul Proprietatea va calcula această valoare prin decizie de despăgubire, fie, dacă imobilele ar fi fost restituite în natură, atunci valoarea urma să se calculeze pe baza unei expertize de evaluare, valoarea de piață.
A arătat că intimata a recunoscut fără rezerve caracterul oneros al tuturor contractelor de asistență juridică încheiate în legătură cu imobilele revendicate pe Legea nr. 10/2001 și prin răspunsul la întrebarea nr. 15 din interogatoriu.
A învederat că avocatul, conform art. 134 al.6 din Statutul profesiei de avocat, are dreptul ca, în completarea onorariului, sau onorariilor fixate, să solicite și să obțină și un onorariu de succes, ce constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat.
A apreciat că în cauză s-a dovedit că la 7 și 8 februarie 2008 s-a achitat onorariul fix, reevaluat la 72.000 lei, un onorariu serios, apt să determine avocatul să apere interesele clientului fără a ține cont de propriile sale interese patrimoniale.
În condițiile în care scopul interdicției inserării unui pact de quota litis a fost atins în cauză prin stabilirea unui onorariu fix semnificativ, a apreciat că negocierea, la aceeași dată, 7 februarie 2008, a unui onorariu de succes, nu constituie o fraudă la lege, nefiind nesocotite dispozițiile art. 3, 3.2 din Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană.
În ceea ce privește nulitatea pentru cauza ilicită sau imorală, a arătat că în hotărârea atacată s-a reținut că, potrivit art. 968 C.civ din 1864 obligația este nelicită când este prohibită de legi, când contravine bunelor moravuri și ordinii publice. Or, a arătat recurenta, posibilitatea stabilirii unui onorariu de succes este prevăzută de Legea și Statutul profesiei de avocat, și este consfințită de o îndelungată uzanță.
A învederat că intimata nu a probat nici elementul material al dolului, și nici nu a indicat în ce a constat falsa sa reprezentare asupra valorii obiectului contractului, interesul ei fiind dat de avantajul concret obținut prin multiplele imobile câștigate de recurentă (peste 5 imobile), iar nu de cel pur scriptic (contabil).
A mai arătat că intimata nu a probat, în temeiul art. 1169 C.civ. din 1864, faptul că și-ar fi ales avocatul pe alte criterii decât cele profesionale.
În ce privește cuantumul așa zis "exagerat"; al onorariului de succes, a arătat că instanța trebuie să rețină că această clauză reprezintă un contract aleatoriu, iar nu unul comutativ. Or, distincția între actele juridice comutative și cele aleatorii, referitoare la împrejurarea viitoare de care depinde întinderea sau chiar existența obligațiilor viitoare, are ca principală consecință practică inadmisibilitatea resciziunii pentru leziune, care se poate solicita numai în cazul actelor comutative.
A apreciat că intimata nu a atacat clauza referitoare la onorariu până în prezent deoarece cunoștea faptul că îi datorează această sumă de bani și a arătat că înțelege să atace hotărârea primei instanțe și în ceea ce privește cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată, arătând că suma de 16000 lei cu titlu de onorariu avocațial nu este justificată de munca prestată de avocatul intimatei.
A solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa de la dezbateri. Recursul a fost legal timbrat.
Prin întâmpinarea formulată, intimata A. P. și M. C. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat că recurentul a invocat prin motivele de recurs aspecte străine de obiectul dedus judecății.
Raportat la susținerea conform căreia "în mod eronat instanța de fond a apreciat starea de fapt și de drept existentă între părți de-a lungul anilor și/sau pentru revendicarea imobilelor contestatoarei - intimate pe legea 10/2001";, intimata a arătat că relația de-a lungul anilor nu privește în nicio măsură prezenta cauză, iar aprecierile instanței s-au oprit exclusiv asupra contractului dedus litigiului, respectiv contractul de asistență juridică nr. 101/7 februarie 2008.
A mai arătat că prima instanță nu a apreciat că "onorariul din contractul de asistență juridică litigios a prevăzut "TOTALITATEA ONORARIULUI A. ULUI"; ci, așa cum a reieșit în mod evident din cuprinsul acestuia, prima instanță a constatat această împrejurare.
A apreciat absolut judicioasă aprecierea primei instanțe conform căreia, în cauza de față, se sancționează maniera de contractare, care este contrară Statutului profesiei de avocat, fără ca prin aceasta să se excludă aprecierea muncii avocatului. A arătat că, de altfel, legislația incidentă exercitării profesiei de avocat sancționează această maniera de percepere a onorariului, fiind subliniat
faptul că și chestiunea tarifării face parte din exercitarea cu profesionalism și responsabilitate a profesiei.
Referitor la greșita interpretare a legii și a modului de aplicare a acesteia de către instanța de fond, a arătat că recurenta evocă dispozițiile alin. 2 al art. 135 din Statutul profesiei de avocat, făcând o gravă eroare, respectiv susținând că există condiția ca: "plata să se efectueze indiferent de rezultatul judiciar al cauzei";, însă conform acestor prevederi legale pactul "de quota litis"; este o convenție încheiată între avocat și clientul său, înainte de soluționarea definitivă a unei cauze, convenție care fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcție de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.
A arătat că, în continuare, recurenta aduce în discuție alte contracte de asistență juridică care sunt străine de aceasta cauză. Nu s-a negat niciun moment relația contractuală cu recurenta, aceasta reieșind din contractele de asistență juridică evocate. Cât privește reevaluarea acelor contracte din punct de vedere financiar, dată fiind vechimea lor (2004-2006) și onorariile stipulate (10.000.000 lei vechi/contract), a arătat că se poate observa conduita de bună- credință a intimatei prin plata sumei de 72.000 lei. A arătat că nu se poate susține că nu a fost apreciată și din punct de vedere compensatoriu munca depusă, dar, tocmai în ideea unei relații contractuale de durată, a apreciat că nu se justifica modalitatea de percepere a onorariului în maniera prezentată în contractul nr. 101/2008. A învederat că interdicția impusă de art. 136 din Statutul profesiei vine tocmai să anihileze abuzurile care ar putea să apară, mai ales pe fondul unei relații de încredere și de încredințare a problemelor legale ale clienților.
A mai arătat că recurenta ignoră în mod voit dispozițiile art. 136 alin. 2, susținând că "această clauza de onorariu de succes nu s-a prevăzut cu condiția de "DACĂ"; ci era o clauza SIGURĂ";. Or, a arătat intimata, așa cum reiese din art. 134 alin 6 "avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat";.
A arătat că ceea ce dorește să evite recurenta este calificarea prevederii privind onorariul ca fiind un pact de quota litis, încercând să susțină că onorariul prevăzut a fost unul fix, raportat la suma de 21 miliarde lei, care urma să fie achitat la data obținerii deciziei de despăgubire sau a retrocedării în natură. Legat de acest subiect, a evidențiat că onorariul nu a fost stabilit ca procent de 10% raportat la suma de 21 miliarde lei ci, așa cum este clar stipulat în contract, "10% din valoarea ce va fi calculată de Fondul Proprietatea sau, dacă se va atribui în natură, 10 % din valoarea de piață."; A învederat că susținerea că onorariul a fost stipulat indiferent de rezultatul judiciar al cauzei, fiind perceput ca procent din valoarea despăgubirii sau a imobilului, conduce pe un alt "teritoriu";, de asemenea prohibit de art. 135 alin. 3 din Statut, potrivit cărora onorariile reprezentând dobândirea, sub orice formă, a unor "aporturi din afacere"; (activitatea juridică realizată de către avocat) sunt interzise. În ce privește condiția suspensivă despre care recurenta a făcut vorbire, a arătat că aceasta susținere vine să combată absolut considerațiile acesteia enunțate anterior. Astfel, recurenta a susținut că aceasta condiție este reprezentată de câștigarea procesului, deși recurenta a susținut anterior că "această clauză de onorariu de succes nu s-a prevăzut cu condiția de "DACĂ";, ci era o clauză SIGURĂ. A subliniat că și dacă ar fi fost vorba de o condiție suspensiva, conform prevederilor contractuale, aceasta s-ar fi împlinit la momentul emiterii unei decizii de despăgubire sau a retrocedării în natură a imobilului, în acest din urmă caz fiind luată în considerare valoarea de piață. Or, a arătat intimata, nici la momentul depunerii întâmpinării nu se
obținuse vreuna din soluțiile de mai-sus, împrejurare ce a fost verificată și de instanța de fond.
A arătat că, în cuprinsul motivelor de recurs, recurenta a subliniat tocmai motivele pentru care instanța de fond, în mod legal, a constatat nulitatea absolută a contractului de asistență juridică - "în completarea onorariului, sau onorariilor fixate, să solicite și să obțină și un onorariu de succes";. A învederat că în contractul dedus judecății lipsește cu desăvârșire un onorariu fix care să fie completat cu procentul de 10%. Într-adevăr, așa cum susține mai departe însăși recurenta "legea prevede obligativitatea stabilirii unui onorariu (orar sau/și forfetar) care să fie plătit indiferent de rezultatul procesului pentru ca activitatea avocatului să nu se transforme într-o operație pur speculativă care să depindă numai de succesul demersului judiciar...";.
A mai arătat că următoarea afirmație a recurentei, în opinia sa, vine să clarifice faptul că toate susținerile acesteia, în special legătura pe care dorește să o stabilească cu alte contracte, nu are nimic în comun cu prezenta cauză și nici măcar o minimă influență în tranșarea problemei. Astfel, recurenta a susținut că în datele de 7 și 8 februarie "s-a achitat onorariul fix, reevaluat la 72.000 lei";. A învederat că a fost vorba în trecut de 3 contracte evocate de recurentă, iar în condițiile în care contractul litigios a fost încheiat la data de 7 februarie 2008, privind o activitate ce urma să se desfășoare, a apreciat că nu este posibil să fie vorba de o reevaluare care să privească un contract abia semnat, întrebându-se ce ar fi putut să determine o reevaluare a unui contract în nici 48 ore, în condițiile în care obiectul acestuia a fost cât se poate de clar ? De asemenea, s-a întrebat cum este posibil să se susțină că o plată a privit și alte contracte în care nu este stipulat nimic în acest sens. A arătat că dovada acestei susțineri este, în cazul de față, înscrisul, or acesta prevede cu totul altceva. A apreciat evident că suma achitată a vizat contractele din trecut și reevaluarea, în mod obiectiv, se referea doar la acele prestații.
A învederat că stabilirea unui onorariu fix semnificativ despre care vorbește recurenta nu se regăsește nicăieri în cuprinsul contractului. A arătat că, subliniind asupra posibilității stabilirii unui onorariu de succes, recurenta a ignorat din nou prevederile art. 134 alin. 6 din Statut, conform cărora "avocatul are dreptul ca, în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar...";
A mai arătat că nu consideră necesar să răspundă la afirmațiile recurentei referitoare la cuantumul onorariului, acesta nefăcând obiectul cauzei și neconstituind un motiv care să fi fost avut în vedere de instanța de fond în cadrul procesului de deliberare. De asemenea, intimata a arătat încă o dată ca a recunoscut și apreciat prestațiile recurentei, inclusiv prin recompensarea pecuniară a acestora.
În ceea ce privește dovedirea clară a caracterului de pact de quota litis, respectiv a susținerilor intimatei probate în fața instanței de fond, a arătat că acestea nu vor fi reiterate, instanța având la dispoziție la dosarul cauzei contestația la executare formulată de intimată, unde se regăsesc toate motivele invocate.
În drept, a invocat prevederile C.proc.civ., în special cele ale art. 115, Statutul profesiei de avocat și C.civ. din 1864.
Recursul a fost înregistrat inițial pe rolul T. ului C. . Prin decizia civilă nr. 960/R/23 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Cluj a admisă excepția propriei necompetențe materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea T. ului Specializat C., reținând că în speță este vorba de un litigiu între profesioniști, conform definiției date de art. 3 din Noul Cod Civil, care prevăd că "Dispozițiile prezentului cod se
aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ."; Astfel, Tribunalul Cluj a apreciat că recurentul, C. ul individual de avocat M. D. O., se circumscrie noțiunii de "profesionist";, astfel cum este definită de textul citat, respectiv titlul executoriu în discuție este contractul de asistență juridică intervenit între părți în cursul anului 2008, iar Tribunalul Comercial Cluj a fost menținut ca și instanță specializată, fără ca în ceea ce privește competența sa să apară vreo modificare prin noul Cod civil, aprobat prin Legea nr. 287/2009 sau Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul T. ului Specializat C. la 28 noiembrie
2012.
La termenul din 25 februarie 2013, instanța specializată a ridicat din oficiu
excepția necompetenței sale materiale în soluționarea recursului dedus judecății prin raportare la prevederile art. 2, pct. 3, art. 1591și art. 159 pct. 2 C.proc.civ. Poziția procesuală a părții prezente la dezbateri a fost consemnată în practicaua prezentei decizii.
Cu titlu preliminar, prin raportare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți (2008) și la prevederile art. 6, alin. 2 și alin. 6 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv prin raportare la prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul specializat reține că raporturile juridice dintre părți s-au născut înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, iar efectele lor în curs de desfășurare nu se încadrează în excepțiile prevăzute de art. 6 alin. 6 din Legea nr. 287/2009 și de art. 5 din Legea nr. 71/2011, pentru a le fi aplicabile dispozițiile Noului Cod civil. În consecință, legislația aplicabilă raporturilor juridice dintre părți este reprezentată de Codul civil din 1864, ca lege generală, față de care Codul comercial din 1887 are natura unei legi speciale.
Analizând incidența acestei excepții în cauză, tribunalul specializat reține că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială a celor trei tribunale comerciale era reglementată de dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 și, respectiv, art. 2 pct. 3 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale.
Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerț obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.com., care defineau comercianții și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal
învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Potrivit dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de "lege specială"; la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, singura interpretare posibilă a noțiunii de "lege specială"; trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, față de noul Cod civil, în relația normă specială - normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative rămase neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În condițiile în care art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887, precum și art. 2, pct. 1 lit. a din codul de procedură civilă din 1865 au fost abrogate expres de către Legea nr. 71/2011 și nicio lege specială rămasă în vigoare la momentul intrării în vigoare a noului cod civil nu mai distingea în funcție de natura (fostă) comercială și, respectiv, civilă a litigiului, o interpretare posibilă era aceea potrivit căreia toate litigiile civile (inclusiv cele denumite anterior "comerciale";) reveneau în competența tribunalelor de drept comun.
Cu toate acestea, soluția care se desprinde din interpretarea art. 228 din Legea nr. 71/2011 (normă specială față de art. 227 din același act normativ, conform topografiei textului) este contrară celei arătate mai sus.
Astfel, art. 228 din Legea nr. 71/2011 prevede că până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226. La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței. În consecință, competența materială a tribunalelor specializate urma a fi stabilită de către Consiliul Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cauzele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel. Desigur, stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o
schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Această concluzie rezultă cu o claritate sporită din analiza actelor preparatorii ale Hotărârii C. nr. 654/31 august 2011, nota Direcției Resurse Umane și Organizare a C. nr. 65/17937/1154/26 august 2011, notă însușită de Consiliul Superior al Magistraturii, prin în cuprinsul căreia s-a arătat expres că
"din interpretarea sistematică a acestor dispoziții [art. 227, art. 228 alin. 1 și 2 din Legea nr. 71/2011], rezultă că, în măsura în care actualele tribunale comerciale specializate se reorganizează ca tribunale specializate, iar nu ca secții civile în cadrul tribunalelor de drept comun, intenția legiuitorului a fost să păstreze actuala competență de soluționare a cauzelor în materie comercială, pentru aceste tribunale operând doar o reorganizare a acestora, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate civile … În ceea ce privește aplicarea celor două texte de lege care reglementează competența tribunalelor specializate, art.
37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este normă generală în această materie, iar art. 228 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 este normă specială pentru cazul tribunalelor specializate rezultate din reorganizare. Prin urmare, norma generală rămâne aplicabilă numai în cazul singurului tribunal specializat pentru care nu există normă specială, respectiv în cazul T. ului pentru minori și familie Brașov. Competența celorlalte tribunale specializate urmează a fi menținută, conform reglementărilor anterioare, având în vedere norma specială enunțată, care face referire la specializarea judecătorilor din cadrul tribunalului specializat și la necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.";
Practic, legiuitorul a optat pentru o definire a competenței tribunalelor specializate prin norme de organizare judiciară și nu prin raportare la norme de drept material, tribunalele specializate având astfel competența definită diferit de cele de drept comun. La această soluție trimit și dispozițiile art. 225 alin. 3 din Legea nr. 71/2011, în caz de rejudecare. Potrivit acestei norme, cauzele civile și comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluționate de aceleași complete de judecată, cu respectarea principiului continuității. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanța de trimitere.
Un ultim argument în sprijinul acestei opinii poate fi dedus din caracterul enunțiativ și nu limitativ al dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la momentul actual, și al dispozițiilor art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011. Astfel, prima normă menționată prevede posibilitatea înființării de secții sau, după caz, de complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale, iar cea de a doua normă prevede posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete
specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; cereri care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Desigur, niciuna dintre aceste norme nu mai folosește termenul "comercial"; în asociere cu vreun tip de cauze, deoarece acest criteriu de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea. În egală măsură, însă, niciuna dintre aceste norme nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, e drept, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
De altfel, la aceeași concluzie a ajuns și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, statuând prin decizia nr. 4485/13 noiembrie 2012 că
"Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
În acest context, din dispozițiile legale mai sus-evocate rezultă intenția legiuitorului, exprimată în mod expres și neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, tribunalele specializate - cum este și T. ul Specializat C. - să-și mențină aceeași arie de competență materială ca și fostul T. Comercial C., practic, T. ul Specializat C. păstrând aceeași competență materială pe care a avut-o și fostul T. Comercial C., pentru acest tribunal operând doar o reorganizare a acestuia, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate.";
Reorganizarea tribunalelor comerciale în tribunale specializate nu a lărgit sfera de competență a acestor instanțe prin instituirea unei competențe a tribunalelor specializate de a soluționa litigii între toate categoriile de profesioniști. Într-adevăr, prevederile art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 permit crearea de complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: ... b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate
juridică, precum și în materia registrului comerțului, însă reorganizarea tribunalelor comerciale ca tribunale specializate nu a operat și o extindere a sferei competenței lor materiale și față de profesioniștii în alte materii decât comerțul. Eventualele complete specializate în soluționarea litigiilor între profesioniști în alte materii decât comerțul (cum ar fi, spre exemplu, profesioniștii în materia proprietății intelectuale) pot fi înființate doar de către tribunalele de drept comun, deoarece competența materială în aceste domenii le revine în mod exclusiv.
În ceea ce privește litigiile între titularii profesiilor liberale sau între aceștia și beneficiarii serviciilor lor, având ca obiect actele încheiate de titularii profesiilor liberale în exercitarea profesiei, competența materială de soluționare a acestor litigii a aparținut dintotdeauna tribunalelor de drept comun și a rămas în continuare în sfera acestor instanțe.
În conformitate cu prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile acestei legi și ale statutului profesiei, profesia de avocat fiind exercitată numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac parte … În exercitarea profesiei, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic. A. ul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului. A. ul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii. Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 15 lit. c din Legea nr. 51/1995, exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerț.
Din dispozițiile legale mai sus citate rezultă fără echivoc că scopul constituirii recurentului C. ul individual de avocat D. O. M. nu a fost acela de a realiza o activitate lucrativă (de a realiza profit), ci acela de a exercita o profesie liberală, de a pune cunoștințele și abilitățile sale profesionale la dispoziția persoanelor la care se referă art. 2 din Legea nr. 51/1995, contra unor onorarii, venituri distincte de profitul comercial, bazat pe speculație. Chiar dacă ar acorda asistență juridică unui comerciant, cabinetul de avocat nu face parte din categoria comercianților, așa cum este ea reglementată potrivit art. 7 C.com. iar prin activitatea prestată în temeiul contractului de asistentă juridică, avocatul nu săvârșește un act de comerț în sensul art. 3 C.com.
Pe de altă parte, chiar dacă intimata ar avea calitatea de comerciant (ceea ce nu este cazul în speță), prestația de care a beneficiat din partea recurentului nu are natură comercială, neprezentând nici unul din elementele caracteristice unui act de comerț. Contractul de asistență juridică reprezintă un act civil, respectiv un act de drept privat care, prin structura și funcția sa esențială, nu poate fi asimilat activității comerciale, rămânând civil indiferent de persoana cu care se încheie (necomerciant sau comerciant).
Subsecvent, controlul acestui act - contractul de asistență juridică nr. 101/7 februarie 2008 - revine tribunalului civil, de drept comun, contractul de asistență juridică situându-se în afara sferei de competență materială a tribunalului specializat.
În acest sens, tribunalul specializat are în vedere și practica judiciară a Curții de Apel C., exprimată în sentința civilă nr. 314/24 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în considerentele căreia instanța a reținut neechivoc că "nu pot fi reținute considerentele conform cărora natura comercială ar rezulta din împrejurarea că recurenta este o societate comercială. Și este așa, deoarece cabinetul avocațial nu face parte din categoria comercianților, cum era ea reglementată potrivit art. 7 C.com., iar prin activitatea prestată în temeiul contractului de asistență juridică, avocatul nu săvârșește un act de comerț în sensul art. 3 C.com. Pe de altă parte chiar dacă recurenta are calitatea de comerciant, prestația de care a beneficiat din partea intimatei nu are natură comercială, neprezentând nici unul din elementele caracteristice unui act de comerț."; Reținând aplicabilitatea statuărilor instanței care a soluționat conflictul negativ de competență în dosarul nr._, tribunalul specializat reține că actele titularilor profesiilor liberale, în rândul cărora se încadrează și recurentul, sunt acte esențialmente civile (conform vechii distincții "civil / comercial";), astfel încât competența de soluționare a litigiilor privind aceste acte revine tribunalelor de drept comun.
Față de aceste considerente, în baza art. 158 alin. 1 și alin. 3, coroborate cu art. 1591alin. 2 și art. 159 pct. 2 C.proc.civ., raportate la art. 2 pct. 3 C.proc.civ.,
T. ul Specializat C. va admite excepția necompetenței materiale a T. ULUI SPECIALIZAT C., ridicată din oficiu și, în consecință, va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurentul CABINTUL INDIVIDUAL DE A.
M. D. O., în contradictoriu cu intimata A. P. ȘI M. C., împotriva sentinței civile nr. 11410/25 mai 2012, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, având ca obiect în primă instanță contestație împotriva executării contractului de asistență juridică nr. 101/_, în favoarea T. ULUI C. .
În temeiul art. 20 pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. 2 C.proc.civ. va constata ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și T. ul Specializat C. și va dispune înaintarea dosarului nr._ către instanța superioară comună, Curtea de Apel C., în vederea soluționării conflictului ivit.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ULUI SPECIALIZAT C., ridicată din oficiu și, în consecință:
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurentul CABINTUL INDIVIDUAL DE A. M. D. O. în contradictoriu cu intimata A.
P. ȘI M. C., împotriva sentinței civile nr. 11410/25 mai 2012, pronunțată de Judecătoria C. N. în dosarul nr._, având ca obiect în primă instanță contestație împotriva executării contractului de asistență juridică nr. 101/_, în favoarea T. ULUI C. .
Constată ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Cluj și T. ul Specializat C., având ca obiect soluționarea dosarului nr._ și, în consecință :
Dispune înaintarea dosarului nr._ către instanța superioară comună, Curtea de Apel C., în vederea soluționării conflictului negativ de competență.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | ||
N. K. D. D. | F. | M. F. | B. |
Red.FIM/MM 3 ex./_
Judecător fond:I. a T., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Sentința civilă nr. 245/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 544/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
