Decizia civilă nr. 120/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 120/R/2013
Ședința publică din data de 25 februarie 2013 Completul este constituit din:
PREȘEDINTE: N. K. JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: F. M. GREFIER: F. B.
Pe rol fiind examinarea recursului declarat de recurenta SC E. T. S.
S. în contradictoriu cu intimații GARDA FINANCIARĂ C., D. G. A F.
P. C., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și ANAF B., împotriva sentinței civile nr. 19995/17 octombrie 2012, pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță contestație la executare.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă în reprezentarea intereselor intimatei ANAF B. d-na consilier juridic Bara A., cu delegație depusă la acest termen la dosar, lipsind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că intimații Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Garda Financiară - Secția C., Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP a jud. C. și DGFP a jud. C. au depus întâmpinări la dosar în data de_ .
T. ul, din oficiu, având în vedere dispozițiile art. 1591C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 158, alin. 1 și alin. 3 și art. 159 C.proc.civ., ridică excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea recursului, având în vedere natura titlului executoriu în temeiul căruia s-a pornit executarea silită, excepție pe care o pune în discuției.
Reprezentanta intimatei solicită admiterea excepției ridicate din oficiu.
T. ul rămâne în pronunțare asupra excepției propriei necompetențe materiale.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr. 19995/17 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Cluj-Napoca a respins, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea SC E. T. SS în contradictoriu cu intimații GARDA FINANCIARĂ - SECȚIA C. și D. G. A F. P. A
JUDEȚULUI C., având ca obiect decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1789/CJ/11 iunie 2012 și măsurile asiguratorii de punere în aplicare a deciziei - procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile întocmit de Administrația F. P. a municipiului Turda.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1789/11 iunie 2012 emisă de Garda Financiară - Secția C. în temeiul art. 7 lit. f din OUG nr. 93/2003 și art. 129 alin. 4 din OG nr. 92/2003 s-a luat față de contestatoarea SC E. T. SS măsura asiguratorie prin instituirea sechestrului asigurator asupra mijloacelor fixe evidențiate în balanța analitică în contul 213 aferentă lunii aprilie 2012,
având în vedere obligația fiscală constând în accize, în sumă de 494.659 lei, în vederea recuperării parțiale a prejudiciului cauzat de societate bugetului general consolidat al statului în urma tranzacțiilor comerciale derulate de către aceasta. Această decizie a fost semnată de inspectorii Gărzii Financiare care au întocmit decizia, de către comisarul șef divizia I, fiind avizată de comisarul șef de secție, iar decizia a fost comunicată contestatoarei la data de 20 iunie 2012. Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost pusă în executare prin emiterea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. 49752/5 iulie 2012 de către DGFP a jud. C. - AFP a mun. Turda. La baza luării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii s-a aflat procesul-verbal din data de 6 iunie 2012 încheiat de Garda Financiară - Secția C. . Prin acest proces-verbal inspectorii au constatat, în urma verificărilor încrucișate ale tranzacțiilor comerciale derulate de contestatoarea SC E. T. SS în cursul anului 2011 cu SC BODISTOL S. și a altor tranzacții cu produse energetice derulate de societate, că, deși societatea contestatoare deține atestat de înregistrare pentru comercializarea en-gros de produse energetice (inclusiv motorină) a achiziționat în baza a 6 facturi fiscale emise de SC BODISTOL S. 209.100 litri de motorină Euro 5 în valoare totală de 792.489 lei (fără TVA), fără ca această din urmă societate să fi realizat tranzacții cu SC Petrom SA (deși avea declarații de conformitate și rapoarte de inspecție emise de SC Petrom SA) și nicio o altă societate nu a declarat livrări către aceasta. Totodată, sediul SC BODISTOL S. expirase, reprezentanții societății neputând fi contactați, motiv pentru care s-a formulat o sesizare penală pentru declararea fictivă a sediului în vederea sustragerii de la verificările financiare. A mai reținut că contestatoarea SC E. T.
SS nu a putut face dovada că motorina provine dintr-un antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau de la un importator, și că acciza a fost anterior achitată, considerându-se că bugetul statului a fost prejudiciat în ceea ce privește accizele.
Totodată, s-a reținut că societatea contestatoare a derulat 15 tranzacții cu SC MISFIL DEVELOPMENT S., cumpărând de la aceasta 174.250 litri de motorină, având valoarea totală de 660.407,50 lei (fără TVA), situația fiind similară cu cea menționată anterior, respectiv motorina nu provenea dintr-un antrepozit fiscal, destinatar înregistrat sau de la un importator. SC MISFIL DEVELOPMENT S. a fost declarată inactivă începând cu data de 30 mai 2011, dar cu toate acestea a desfășurat tranzacțiile comerciale menționate în perioada martie-iunie 2011, facturile din iunie fiind stornate în aceeași zi cu cea a emiterii, fiind cuprinse în declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național aferentă semestrului I al anului 2011, înregistrată sub nr. 28693/25 iulie 2011 și în declarația rectificativă din 26
ianuarie 2012 (nr. 13227), fără ca aceste facturi să fie cuprinse în declarația aferentă semestrului I a anului 2011 (nr. 14620/3 mai 2011). Acest aspect a condus la concluzia că stornarea facturilor s-a efectuat în perioada ianuarie-mai 2012, cu toate că mărfurile au fost consumate în cursul anului 2011. Ca urmare a acestor fapte, inspectorii fiscali au ajuns la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 79, art. 80 din C.proc.fiscală privind obligația și regulile privind evidența fiscală, prevederile art. 156 C.fiscal privind evidența operațiunilor, art.
146 C.fiscal privind exercitarea dreptului de deducere. Au fost invocate prevederile art. 20621alin. 7 C.fiscal potrivit căruia "deținerea de produse accizabile în afara antrepozitului fiscal, pentru care nu se face dovada perceperii accizelor, atrage plata acestora";, ale art. 20621alin. 10, art. 2067alin. 6 și art. 20652alin.4 C.fiscal. S-au reținut a fi incidente prevederile art. 9 pct. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
A mai reținut că, în baza procesului-verbal de control s-a estimat că bugetul de stat general consolidat a fost prejudiciat cu valoarea de 494.659 lei constând în accize neplătite și s-a propus luarea de măsuri asiguratorii asupra mijloacelor fixe ale SC E. T. SS .
A mai reținut că contestatoarea a formulat contestație la executare împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii și a punerii sale în executare - procesul-verbal de sechestru asigurător, a formulat SC E. T. S.
S., invocând mai multe motive: decizia nu este semnată de organul abilitat și competent; decizia nu este motivată corespunzător, în concret nearătându-se pericolul care să conducă la ideea că debitorul își va sustrage, ascunde sau risipi averea, că nu s-au indicat faptele de natură penală reprezentând infracțiuni de evaziune sau fraudă fiscală; măsurile asiguratorii vizează bunuri cu care debitoarea își realizează activitatea de bază, iar în procedura de instituire a măsurilor asiguratorii se instituie o anumită ordine în ceea ce privește natura bunurilor.
Analizând aceste motive invocate de către contestatoare, prima instanță a reținut, în ceea ce privește semnătura organului abilitat de lege, că decizia de
instituire a măsurilor asiguratorii s-a întocmit conform art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și conform Ordinului nr. 585/2005 care reglementează modelul formularului deciziei de instituire, pe aceasta apărând semnătura comisarului șef al Secției C. . Din cuprinsul prevederilor art. 129 din OG nr. 92/2003, prima instanță a mai reținut că măsurile asiguratorii se dispun sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietatea debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, măsurile putând fi luate și anterior emiterii titlului de creanță. Acestea se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie, organul fiscal va preciza debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent. Din prevederile art. 7 lit. f din OUG nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, prima instanță a reținut că Garda Financiară are competența de a constata acte care au ca efect evaziunea și frauda fiscală, să stabilească implicația sa fiscală și să dispună măsuri asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau își ascundă ori să își risipească averea și să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală.
A mai reținut că în prezenta cauză inspectorii gărzii au făcut verificări cu privire la tranzacțiile desfășurate de către societatea contestatoare și au constatat indicii temeinice de fraudă fiscală, săvârșite de aceasta în cooperare cu alte două societăți comerciale, în acest sens fiind toate înscrisurile luate în considerare de către aceștia și depuse la dosar. Chiar dacă contestatoarea a susținut că este un terț față de fapta celorlalte societăți de a nu achita accizele aferente motorinei, prima instanță a constatat că există o similitudine de operare din partea acelor terți, contractele încheiate de către societatea contestatoare fiind aproape identice, născându-se prezumția că societatea contestatoare avea cunoștință despre modalitatea de operare.
Raportat la constatările inspectorilor gărzii financiare, văzând cuantumul estimat al prejudiciului în sumă de 494.659 lei, prima instanță a apreciat că luarea măsurilor asiguratorii prin punerea sub sechestru a tuturor autovehiculelor acesteia, nu este de natură a-i crea un prejudiciu, în condițiile în care nu a indicat asupra căror bunuri ale sale s-ar impune luarea acestei
măsuri, iar în al doilea rând măsura are caracter provizoriu până la stabilirea prejudiciului cert de către organele fiscale. M. ivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost, în opinia primei instanțe, suficientă, dată fiind amploarea prejudiciului estimat, numărul mare de tranzacții la care contestatoarea a participat, similitudinea operațiunilor cu cele două societăți,
față de care a început verificarea fiscală.
Prima instanță a mai reținut că, mai mult, contestatoarea are la dispoziție și posibilitatea de a acorda garanții organelor fiscale pentru ca acestea să ridice măsurile asiguratorii conform art. 129 alin. 4 din OG nr. 92/2003.
Concluzionând, prima instanță a reținut că motivele invocate de către contestatoare au doar caracter formal, considerent pentru care, în temeiul art. 172 și urm. raportat la art. 129 din OG nr. 92/2003 a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată de SC E. T. SS .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs contestatoarea recurentă SC
E. T. SS, solicitând, în baza art. 304, pct. 9, coroborat cu art. 312 alin.
3 C.proc.civ. modificarea în întregime a sentinței civile atacate, în sensul admiterii contestației la executare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii.
A arătat că prin procesul verbal de control seria CJ nr. 040290/6 iunie 2012, Garda Financiară - Secția C. a estimat că recurenta ar fi cauzat bugetului de stat un prejudiciu in valoare de 494.659 lei, reprezentând accize neachitate. Ulterior, același organ fiscal a emis decizia nr. 1789/CJ/11 iunie 2012 de instituire a măsurilor asigurătorii, pentru ca, la data de 5 iulie 2012, AFP a mun. Turda să aducă la îndeplinire această decizie, instituind măsura sechestrului asigurător asupra unui număr de 5 autotractoare Iveco și asupra unei semiremorci Paton din patrimoniul său, ocazie cu care s-a încheiat procesul verbal de sechestru nr. 49752. A arătat că împotriva procesului verbal de control seria CJ nr. 040290/6 iunie 2012 întocmit de Garda Financiară - Secția C. a formulat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la art.
205 C.proc.fiscală, o contestație prealabila. Prin răspunsul formulat sub nr. 73/2012, Garda Financiară - Secția C. a respins contestația sa, motivând, de altfel în mod corect, că potrivit art. 11 alin. 3 din HG nr. 1324/2009, procesele verbale de control ale Gărzii Financiare nu constituie titluri de creanță și că, deci, acestea nu pot face obiectul unei contestații formulate în baza art. 205 din OG nr. 92/2003.
Pe de alta parte, a arătat că DRAOV C., organul fiscal competent să emită o decizie care să constituie un titlu de creanță, valorificând astfel constatările Gărzii Financiare - Secția C., a suspendat, în baza art. 2 lit. a din Ord nr. 14/2010, inspecția fiscală pentru accize începută față de contestatoare. În acest sens, DRAOV C. a încheiat referatul nr. 5152/10 octombrie 2012 pentru suspendarea inspecției fiscale, în vederea realizării unor operațiuni de control încrucișat. Revenind la decizia nr. 1789/CJ/11 iunie 2012 de instituire a măsurilor asigurătorii, a arătat că își menține poziția exprimată în fața primei instanțe, în ceea ce privește nelegalitatea ei, raportat, în principal, la lipsa motivării ei și la categoria de bunuri asupra cărora acesta a fost pusă în aplicare.
A menționat că, potrivit art. 129 alin. 2 din OUG nr. 92/2003 și art. 7 lit. f din OUG nr. 91/2003, măsurile asigurătorii pot fi dispuse asupra bunurilor și/sau veniturilor debitorului când: " există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă sau să-și risipească patrimoniul";. Concretizând, a arătat că Procedura din 21 octombrie 2010, emisă de ANAF și publicată în M.Of. nr.
732/3 noiembrie 2010 stabilește la art. 2.1 alin. 1 necesitatea existenței unor indicii cu privire la existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să-și
ascundă ori să-și risipească averea. Art. 5.6 din aceeași procedură de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevede că referatul justificativ al măsurilor asigurătorii, care sta la baza emiterii deciziei, trebuie să cuprindă motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii în sensul arătării indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să-și ascundă ori să-și risipească averea, periclitând astfel sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Or, existența unor indicii presupune existența unor împrejurări de fapt concrete care să justifice convingerea organului fiscal despre pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului de către debitor.
A mai arătat că, în acest sens, același art.5.6 lit. f impune organului fiscal să țină cont la luarea măsurilor asigurătorii și de comportamentul fiscal al contribuabilului, enumerând cu titlu exemplificativ următoarele împrejurări: modul de declarare și plată a obligațiilor fiscale, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau insolvabilitate etc. A apreciat că, în lumina acestor dispoziții legale, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii dispuse față de ea este nelegală, deoarece aceasta nu conține nici măcar un singur indiciu al existenței vreunui pericol de sustragere, ascundere sau risipirea a patrimoniului de către contestatoare, care să justifice luarea măsurilor asigurătorii. Organul fiscal s-a mulțumit să menționeze doar că:
"întrucât s-a constatat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire_ se dispun măsuri asigurătorii";. Aceeași "motivare"; este reluată de către intimată și în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, unde, la pag. 4 alin. 2, deși recunoaște că: "existența pericolului de a-și ascunde, risipi sau sustrage averea este faptul determinat care justifică luarea măsurii";, aceasta se adresează instanței cu "rugămintea"; ca aceasta să observe că: "pericolul exista câtă vreme a fost necesară instituirea sechestrului asigurător";.
Raportat la cele mai sus menționate a apreciat cel puțin surprinzătoare soluția primei instanțe, care a considerat motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ca fiind suficientă, iar criticile recurentei ca fiind pur formale. A apreciat că, practic, validarea unui astfel de comportament din partea organelor fiscale înseamnă deschiderea căii abuzurilor și nesocotirii ordinii de drept, pe care, de altfel, aceste organe trebuie să o garanteze, dându-le posibilitatea să dispună instituirea sau nu a măsurilor asigurătorii, în funcție de bunul plac, ori de câte ori acesta "constată"; necesitatea lor.
A subliniat faptul că singura motivare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii făcută de Garda Financiară se referea la necesitatea recuperării prejudiciului, în condițiile în care raportul de control întocmit de aceasta nu reprezintă un titlu de creanță, deci nu poate sta la baza unei eventuale executări silite. Această motivare privește însă faza executării silite, neavând legătură cu decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, care, în prezenta speță, este prealabilă declanșării executării silite. A mai arătat că deși de la data întocmirii procesului verbal de control seria CJ nr. 040290/6 iunie 2012 au trecut aproape 6 luni, încă nu s-a luat de către un organ competent o decizie care să valorifice aceste constatări și care, eventual, să stabilească cu valoare de titlu de creanță sumele datorate de către recurentă bugetului de stat. Din contră, inspecția fiscală începută de către DRAOV C. tocmai în acest scop a fost suspendată pe un termen nedeterminat prin referatul nr. 5152/10 octombrie 2012, în vederea realizării unor operațiuni de control încrucișat.
A concluzionat că, la momentul redactării recursului, se găsește în situația indisponibilizării unor bunuri din patrimoniul său în temeiul unei decizii nemotivate, emise ca urmare a unui proces verbal de control, care nu reprezintă
un titlu de creanță și care nici până la momentul redactării recursului nu a fost valorificat de către organele fiscale competente. Raportat la această stare de fapt, a arătat că nu poate fi de acord cu motivarea primei instanțe care a apreciat că măsura instituirii sechestrului nu este de natură a îi crea un prejudiciu, atâta timp cât această măsura are un caracter provizoriu. A arătat că, din contră, în speța de față, măsura dispusă de către Garda Financiară - Secția C. tinde să capete un caracter permanent, fără ca, în mod corelativ, eventualul prejudiciu cauzat de către recurentă să fie stabilit, cel puțin la nivelul organelor fiscale, în mod definitiv și irevocabil.
De asemenea, a apreciat greșită și susținerea primei instanțe referitoare la neindicarea expresă a bunurilor asupra cărora s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, fapt care ar reprezenta un alt motiv pentru care această măsură nu este de natura a o prejudicia pe recurentă. A arătat, din nou, că prin procesul verbal de sechestru nr. 49752/5 iulie 2012 au fost individualizate în mod explicit, cu număr de înmatriculare și serie de șasiu, 5 autotractoare Iveco și o semiremorcă Paton din patrimoniul său, asupra cărora s-a dispus în mod concret instituirea sechestrului asigurător. Cu privire la acest aspect, a reiterat că natura bunurilor asupra cărora organul de control a înțeles sa dispună
instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului reprezintă un alt motiv de nelegalitate a deciziei contestate. Măsura sechestrului asigurător a fost dispusă asupra unor bunuri proprietatea sa, utilizate de ea în mod nemijlocit la desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit, având în vedere că obiectul de activitate al societății contestatoare îl reprezintă transportul rutier (național și internațional) de mărfuri. Or, asupra bunurilor utilizate de recurentă in mod nemijlocit la desfășurarea activității care constituie principala sursă de venit nu se pot aduce la îndeplinire măsurile asigurătorii, nefiind printre categoriile de bunuri expres și limitativ prevăzute, într-o anumită ordine de preferință, de art. 5.8 din Procedura ANAF de aplicare efectivă a măsurilor
asigurătorii. A arătat că tocmai în acest scop art. 5.7 din același act normativ a stabilit că organul fiscal are obligația de a face în cuprinsul referatului
justificativ prezentarea activelor patrimoniale asupra cărora pot fi instituite aceste măsuri asigurătorii. A învederat că în cazul de față un astfel de referat justificativ nici măcar nu a fost întocmit de către organele de control din cadrul Gărzii Financiare - Secția C., iar cu privire la aceste critici aduse deciziei contestate prima instanță nici măcar nu s-a pronunțat cu ocazia motivării sentinței nr. 19995/2012, acesta reprezentând un motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
În drept, a invocat art. 82, art. 274, art. 304, pct. 7 și pct. 9 și art. 312 alin. 3 C.proc.civ.; art. 172 - art. 174 din OG nr. 92/2003; art. 125.1 - 125.9 din HG nr. 1050/2004; art. 7, lit. f din OUG nr. 91/2003; art. 9 alin. 4 din HG nr. 1324/2009; Procedura din 21 octombrie 2010 de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de OG nr. 92/2003, emisă de ANAF și publicată în M.Of. nr. 732/3 noiembrie 2010; art. 22, alin. 2 lit. j, m, alin. 3, pct. 7 din Ordinul nr. 1468/2010; Legea nr. 441/2005.
Prin întâmpinarea depusă la 22 februarie 2013, intimații MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DGFP a jud. C. și DGFP a jud. C. au solicitat respingerea recursului.
În motivarea apărărilor lor, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui F. P. și a DGFP a jud. C., arătând că atât decizia de
instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1789/CJ/11 iunie 2012, cât și procesul- verbal de control seria CJ nr. 040290/6 iunie 2012 sunt emise de Garda Financiară C. . Cât privește procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile, au arătat că acesta a fost întocmit de AFP a municipiului Turda,
tot ca urmare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 1789/CJ/11 iunie 2012, emisă de Garda Financiară. Au concluzionat că niciunul din actele contestate nu a fost emis de Ministerul Finanțelor Publice și/sau de DGFP a jud.
C. .
În ceea ce privește combaterea motivelor de recurs, au arătat că achiesează la poziția procesuală exprimată de G. F. - Secția C. prin întâmpinarea formulată. Au arătat că aceasta este entitatea care are calitate procesuala pasivă în cauză, fiind autoarea actelor împotriva cărora s-a promovat contestația la executare.
Au mai arătat că în baza Ordinului MFP nr. 349/2007 pentru modificarea OMEF nr. 1227/2006 și al art. 87 alin. 1 C.proc.civ., Ministerul Finanțelor Publice își alege domiciliul procesual la sediul DGFP a jud. C.
În drept, au invocat art. 490 NCPC și art. 308 alin. 2 din C.proc.civ. din
1865.
Prin întâmpinarea depusă la 22 februarie 2013, intimata GARDA
FINANCIARĂ - SECȚIA C., din cadrul ANAF, MFP, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate.
În motivarea recursului, a arătat că susținerea recurentei conform căreia decizia de masuri asigurătorii nr. 1789/CJ/11 iunie 2012, emisă de ea, ar fi nelegala prin prisma faptului ca procesul verbal care a stat la baza emiterii acesteia nu reprezintă titlu de creanță, apare neîntemeiată raportat la dispozițiile art. 9 alin 4 din HG nr. 1324/2009 privind organizarea si funcționarea Gărzii Financiare, cu completările si modificările ulterioare: "La constatarea împrejurărilor privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în domeniul financiar-fiscal, organele Gărzii Financiare întocmesc procese-verbale prin care stabilesc implicațiile fiscale ale acestora, în baza cărora sesizează organele de urmărire penală competente și dispun, în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, instituirea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea"; și art. 7 lit. f din OUG nr. 91/2003 privind organizarea si funcționarea Gărzii Financiare, modificată și completată, conform cărora: "în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, comisarii Gărzii Financiare sunt în drept... f) să constate acte și fapte care au avut ca efect evaziunea și frauda fiscală, să stabilească implicațiile fiscale ale acestora și să dispună, în condițiile Codului de procedură fiscală, luarea măsurilor asigurătorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea și să sesizeze, după caz, organele de urmărire penală";; A mai arătat că, în conformitate cu prevederile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, la care face trimitere art. 129 alin. 11 din același act normativ, care se referă expres la măsurile asigurătorii, persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor Codului de procedură fiscală, de către organele de executare, iar potrivit prevederilor art. 129 alin. 1-4, măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent și pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare, iar odată cu individualizarea creanței si ajungerea acesteia la scadenta, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.
Față de dispozițiile legale mai sus citate, a apreciat că măsurile asigurătorii pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanța, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare și rămân valabile pe toata perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități,
urmând ca, odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii să se transforme în măsuri executorii.
A concluzionat că legalitatea instituirii măsurilor asigurătorii nu este condiționată de emiterea titlului de creanță (decizie de impunere), iar contestația la executare se poate face doar împotriva actelor de executare silită greșit efectuate prin greșita aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, însă, în speță, contestatoarea recurentă nu a făcut dovada că actele de executare au fost greșit efectuate.
A mai arătat că criticile recurentei referitoare la nelegalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin prisma lipsei motivării și a lipsei referatului justificativ sunt neîntemeiate, întrucât atât decizia de măsuri asigurătorii, cât și referatul justificativ (care, contrar susținerilor recurentei, există) au fost motivate, prin aceea că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, datorită înregistrării în evidența contabilă a facturilor reprezentând livrări de produse petroliere pentru care nu s-a făcut dovada că s-a plătit la bugetul statului acciza aferentă. Or, aceste
"acțiuni"; ale contestatoarei de a înregistra în evidența contabilă facturile în discuție relevă în mod cert intenția de a se sustrage de la plata datoriilor către bugetul de stat și, implicit, de la urmărire.
A apreciat că motivele invocate de recurentă cu privire la inexistența pericolului de a se sustrage de la urmărire sunt neîntemeiate, în condițiile în care recurenta a încălcat prevederile legale cu privire la înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi reprezentând livrări de produse petroliere pentru care nu s-a făcut dovada că s-a plătit la bugetul statului acciza aferentă, așa cum s-a constatat prin procesul verbal nr. 040290/CJ/6 iunie 2012, iar aceste acțiuni relevă un comportament culpabil al recurentei, care nu prezintă suficiente garanții în contra existenței pericolului de a se sustrage, de a-și ascunde ori risipi patrimoniul.
A subliniat și valoarea mare a creanței estimate (494.659 lei), reprezentând accize, perioada de timp în care recurenta a desfășurat activitatea încălcând prevederile legale (anul 2011), arătând că, în lipsa acestor măsuri asigurătorii, există posibilitatea ca, prin înstrăinarea bunurilor de către recurentă, să nu mai poată fi recuperată nicio parte din creanță.
A apreciat că măsurile luate sunt conforme cu dispozițiile evocate, deoarece au la baza constatările organului de control, prejudiciul prezumtiv calculat în urma controlului și sunt instituite pentru a asigura recuperarea eventualului prejudiciu constatat definitiv de către organele fiscale. A concluzionat că condiția impusă de legiuitor pentru instituirea măsurilor asigurătorii o reprezintă pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.
A mai arătat că în cauză nu exista niciun motiv de nelegalitate a executării silite de natură să justifice anularea măsurilor asigurătorii luate de către
intimată împotriva recurentei contestatoare. Scopul pentru care au fost instituite aceste măsuri a fost acela de a înlătura pericolul ca societatea debitoare să-și sustragă de la urmărire bunurile până la finalizarea inspecției fiscale. A arătat că aceste măsuri se vor ridica doar dacă, în urma controlului fiscal, se constată că nu mai exista creanța estimată prin procesul verbal.
A mai arătat că criticile recurentei conform cărora masurile asigurătorii sunt nelegale pe considerentul că bunurile asupra cărora au fost instituite nu fac parte din categoria bunurilor prevăzute pentru aplicarea efectivă a măsurilor asigurătorii nu sunt întemeiate, deoarece, pe de o parte, legea nu interzice acest
lucru, iar pe de altă parte, instituirea măsurilor asigurătorii asupra acestor bunuri nu influențează cu nimic desfășurarea normală a activității recurentei (mijloacele de transport asupra cărora au fost instituite aceste măsuri pot fi utilizate de contestatoare în mod nemijlocit la desfășurarea activității, doar nu pot fi înstrăinate), singurul efect pe care-l produce aceasta măsură fiind acela a interzicerii recurentei de a înstrăina bunurile asupra cărora au fost instituite aceste măsuri.
A învederat că, în conformitate cu art. 129 alin. 4 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, recurenta are posibilitatea de a prezenta alte garanții pentru creanța estimată prin procesul verbal, pentru a i se ridica aceste măsuri, însă recurenta nu a valorificat această posibilitate.
A apreciat că măsurile asigurătorii sunt conforme cu legea și proporționale cu prejudiciul calculat.
A solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242, alin. 2, C.proc.civ.
La primul termen de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 1591C.proc.civ., tribunalul specializat, verificându-și competența, a ridicat din oficiu excepția propriei necompetențe materiale, prin raportare la dispozițiile art. art. 158, alin. 1 și alin. 3 și art. 159 C.proc.civ.
Analizând incidența acestei excepții în cauza de față, tribunalul specializat reține că potrivit art. 2 pct. 3 C.proc.civ. tribunalele judecă, ca instanțe de recurs, recursurile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.
Potrivit art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale. Potrivit art. 37 din același act normativ, în domeniile prevăzute de art. 36 alin.
(3) se pot înființa tribunale specializate, care preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială a celor trei tribunale comerciale era reglementată de dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 și, respectiv, art. 2 pct. 3 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres
faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale. Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerț obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.com., care
defineau comercianții și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către
instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Potrivit dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de "lege specială"; la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, singura interpretare posibilă a noțiunii de "lege specială"; trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, față de Noul Cod Civil, în relația normă specială - normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative rămase neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În condițiile în care art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887, precum și art. 2, pct. 1 lit. a din codul de procedură civilă din 1865 au fost abrogate expres de către Legea nr. 71/2011 și nicio lege specială rămasă în vigoare la momentul intrării în vigoare a noului cod civil nu mai distingea în funcție de natura (fostă) comercială și, respectiv, civilă a litigiului, o interpretare posibilă era aceea potrivit căreia toate litigiile civile (inclusiv cele denumite anterior "comerciale";) reveneau în competența tribunalelor de drept comun.
Noul Cod de procedură civilă a consacrat o soluție diferită în ceea ce privește competența materială a tribunalelor, instituind plenitudinea de competență a acestor instanțe, fără a diferenția tribunalele de tribunalele specializate, deși aceste instanțe au fost menținute. Ca atare, normele noului Cod de procedură civilă nu pot fi invocate pentru a diferenția competența materială a tribunalelor de cea a tribunalelor specializate.
Cu toate acestea, soluția care se desprinde din interpretarea art. 228 din Legea nr. 71/2011 (normă specială față de art. 227 din același act normativ, conform topografiei textului) este contrară celei arătate mai sus..
Astfel, art. 228 din Legea nr. 71/2011 prevede că până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226. La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței. În consecință, competența materială a tribunalelor specializate urma a fi stabilită de către Consiliul Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cauzele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel. Desigur, stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Această concluzie rezultă cu o claritate sporită din analiza actelor preparatorii ale Hotărârii C. nr. 654/31 august 2011, nota Direcției Resurse Umane și Organizare a C. nr. 65/17937/1154/26 august 2011, notă însușită de Consiliul Superior al Magistraturii, prin în cuprinsul căreia s-a arătat expres că "din interpretarea sistematică a acestor dispoziții [art. 227, art. 228 alin. 1 și
2 din Legea nr. 71/2011], rezultă că, în măsura în care actualele tribunale comerciale specializate se reorganizează ca tribunale specializate, iar nu ca secții civile în cadrul tribunalelor de drept comun, intenția legiuitorului a fost să păstreze actuala competență de soluționare a cauzelor în materie comercială, pentru aceste tribunale operând doar o reorganizare a acestora, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate civile … În ceea ce privește aplicarea celor două texte de lege care reglementează competența tribunalelor specializate, art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este normă generală în această materie, iar art. 228 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 este normă specială pentru cazul tribunalelor specializate rezultate din reorganizare. Prin urmare, norma generală rămâne aplicabilă numai în cazul singurului tribunal specializat pentru care nu există normă specială, respectiv în cazul T. ului pentru minori și familie Brașov. Competența celorlalte tribunale specializate urmează a fi menținută, conform reglementărilor anterioare, având în vedere norma specială enunțată, care face referire la specializarea judecătorilor din cadrul tribunalului specializat și la necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.";
Practic, legiuitorul a optat pentru o definire a competenței tribunalelor specializate prin norme de organizare judiciară și nu prin raportare la norme de drept material, tribunalele specializate având astfel competența definită diferit de cele de drept comun. La această soluție trimit și dispozițiile art. 225 alin. 3 din Legea nr. 71/2011, în caz de rejudecare. Potrivit acestei norme, cauzele civile și comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluționate de aceleași complete de judecată, cu respectarea principiului continuității. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanța de trimitere.
Un ultim argument în sprijinul acestei opinii poate fi dedus din caracterul enunțiativ și nu limitativ al dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la momentul actual, și al dispozițiilor art. 226 alin. 1 din
Legea nr. 71/2011. Astfel, prima normă menționată prevede posibilitatea înființării de secții sau, după caz, de complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii,
precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale, iar cea de a doua normă prevede posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile, a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; cereri care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Desigur, niciuna dintre aceste norme nu mai folosește termenul
"comercial"; în asociere cu vreun tip de cauze, deoarece acest criteriu de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea. În egală măsură, însă, niciuna dintre aceste norme nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, e drept, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
De altfel, la aceeași concluzie a ajuns și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, statuând prin decizia nr. 4485/13 noiembrie 2012 că
"Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
În acest context, din dispozițiile legale mai sus-evocate rezultă intenția legiuitorului, exprimată în mod expres și neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, tribunalele specializate - cum este și T. ul Specializat C. - să- și mențină aceeași arie de competență materială ca și fostul T. Comercial C.
, practic, T. ul Specializat C. păstrând aceeași competență materială pe care a avut-o și fostul T. Comercial C., pentru acest tribunal operând doar o reorganizare a acestuia, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate.";
În consecință, T. ul Specializat C. ar fi competent să soluționeze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată, sentința civilă nr. 19995/17 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ ar fi o hotărâre pronunțată în primă instanță în fosta materie "comercială";.
Obiectul acestui dosar a fost reprezentat, în primă instanță, de contestația la executare formulată de contestatoarea SC E. T. SS în contradictoriu cu intimații GARDA FINANCIARĂ - SECȚIA C. și D. G. A F. P.
A JUDEȚULUI C., având ca obiect decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 1789/CJ/11 iunie 2012 și măsurile asiguratorii de punere în aplicare a deciziei - procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile întocmit de Administrația F. P. a municipiului Turda. Or, actele atacate de contestatoare au, în mod neechivoc, natură administrativ fiscală, conform art.
41 C.proc.fiscală, care prevede că sunt acte administrativ fiscale actele emise de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale, conținutul actului administrativ fiscal fiind reglementat de art. 43 C.proc.fiscală.
În același sens, tribunalul reține și considerentele deciziei nr. XV/5 februarie 2007, interpretate mutatis mutandis, potrivit cărora în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestația la executare propriu-zisă sau contestația la titlu vizează un titlu emis în materie administrativ fiscală, recursul să se îndrepte la secția de contencios administrativ a instanței competente, neputând fi primit punctul de vedere conform căruia, atunci când este vorba despre o contestație la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanță, aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestație, să se invoce și apărări de fond, a căror natură administrativ fiscală să fie indiscutabilă.
Pentru considerentele mai sus arătate, tribunalul în temeiul art. 137 alin. 1 C.proc.civ., coroborat cu art. 158 alin. 3 C.proc.civ., art. 159 C.proc.civ. și art. 2 pct. 3 C.proc.civ., va admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și, în consecință, va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurenta SC E. T. SS împotriva sentinței civile nr. 19995/17 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Cluj-Napoca în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și, în consecință:
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta SC
E. T. SS împotriva sentinței civile nr. 19995/17 octombrie 2012, pronunțată în dosarul nr._ de Judecătoria Cluj-Napoca, în favoarea T. ului C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 februarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
N. K. | D. D. | F. | M. F. | B. |
Red.FIM/2 ex./_
Judecător fond: d-na Sânziana F. C. Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Decizia civilă nr. 35/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 589/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
