Decizia civilă nr. 126/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator de date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 126/2013
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2013 Instanța este compusă din:
PREȘEDINTE: C. C. JUDECĂTOR: F. -IANCU M. GREFIER: T. B.
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de către apelanta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC DS împotriva sentinței civile nr. 9075/CC/5 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta intimatei, în substituirea d-nei avocat Ț. Codruța Lavinia, d-na avocat Cosnarovici A., cu împuternicire avocațială de substituire depusă la acest termen de judecată, lipsind reprezentantul apelantei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că s-au înregistrat la dosar următoarele înscrisuri:
la data de 17 septembrie 2013, din partea intimatei SC DS, întâmpinare;
la data de 14 octombrie 2013, din partea apelantei S. R. DE R., răspuns la întâmpinare;
Instanța, din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 95 alin. 2 coroborat cu prevederile art. 129 alin. 2 pct. 2 și 136 alin. 4 N.C.proc.civ., pune în discuție excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. de soluționare a prezentului apel, prin raportare la natura cererii adresate instanței, obiectul cererii deduse judecății fiind plata unei taxe pe care apelanta
S. R. DE R. o pretinde de la intimata SC DS .
Reprezentanta intimatei apreciază că T. ul Specializat C. este competent să soluționeze litigiul dedus judecății.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției ridicate din oficiu.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra apelului de față:
Prin sentința civilă nr. 9075/CC/5 iunie 2013 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S.
R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC DS având ca obiect pretenții, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
De asemenea, în conformitate cu prevederile alineatului următor, cuantumul taxelor prevăzute la alin. 1 lit. b, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În executarea acestei legi a fost emisă HG nr. 977/2003, care stabilește, printre altele, cuantumurile lunare ale taxei pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plată, modalitatea calculului penalităților de întârziere.
A mai reținut că prin decizia nr. 607/2011 a Î. - secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulat art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, potrivit căruia, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, reținându-se că potrivit art. 40 alin. 3, sunt obligate la plata taxei doar persoanele beneficiare ale celor două servicii publice, noțiunea de "beneficiar"; fiind atribuită atât în interpretarea oficială, cât și cea gramaticală numai subiectelor de drept care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
A mai reținut că, într-adevăr, din interpretarea art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, rezultă că obligația de a plăti taxa pentru cele două servicii publice revine persoanelor juridice și celorlalte entități enumerate de art. 40 alin. 3, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. A apreciat că nu există niciun text în Legea nr. 41/1994 care să definească noțiunea de
"beneficiar";, astfel că sensul acestei noțiuni nu poate fi decât acela de drept comun, respectiv de persoana care beneficiază de ceva (sursa DEX), ceea ce presupune ca persoana beneficiară să se folosească în concret de serviciul pus la dispoziție în mod direct.
Prima instanță a mai reținut că, respingându-se excepția de neconstituționalitate a art.
40 alin. 3 din Legea nr. 41/1991 prin Decizia nr. 297/2004 a CCR, s-a reținut că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective. De asemenea, aceleași considerente au stat și la baza pronunțării Deciziei nr. 331/2006 a CCR.
Prima instanță a constatat că, într-adevăr, legislația europeană și recomandările europene privitoare la taxa radio - tv permit statelor să stabilească plata unor asemenea taxe, chiar dacă plătitorul nu are calitatea de beneficiar, însă aceasta este doar o opțiune a statului membru, și nu o obligație. În condițiile în care prin legea fundamentală nu s-a impus plata unei taxe radio pentru servicii de radio și televiziune, independent de existența calității de beneficiar, art. 31 alin. 5 din Constituția României a fost interpretat în favoarea destinatarilor acestui text. Or, coroborând prevederile legii cu cele constituționale, observând că art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 a fost anulat, precum și Decizia nr. 297/2004 a CCR, prima instanță a apreciat că nu poate percepută o taxă pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor față de care s-a făcut dovada că sunt beneficiare ale serviciului.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat de serviciul de radiodifuziune, prima instanță a reținut că solicitarea ca aceasta să plătească taxa radio este neîntemeiată. Astfel, prima instanță a respins cererea ca neîntemeiată, atât cu privire la petitul principal, cât și la cel privind penalitățile de întârziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta S. R. DE R., solicitând instanței admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii introductive și obligarea pârâtei la plata sumei de 658,92 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 570 lei aferentă perioadei iunie 2010 - decembrie 2011 și penalități de întârziere în cuantum de 88,92 lei stabilite la data de 18 ianuarie 2013, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea căii de atac, apelanta a arătat că prin sentința civilă nr. 9075/2013 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca instanța de fond a respins cererea introductivă de instanță întrucât a apreciat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată.
Pentru a ajunge la concluzia că acțiunea este nedovedită, instanța de judecată a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă este beneficiara serviciului de radiodifuziune. De asemenea, prima instanță a reținut și faptul că art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003 a fost anulat prin decizia nr. 607/2011 a Î. - secția contencios administrativ, din conținutul deciziei respective reieșind că obligativitatea plății taxei radio trebuie instituită doar în sarcina societăților române care dețin efectiv aparate radio.
A considerat neîntemeiată hotărârea instanței de fond, arătând că, referitor la efectele HG nr. 977/2003, în condițiile în care dispozițiile art. 3 alin. 2 din aceasta au fost anulate de instanța de contencios prin sentința civila nr. 185/2010 a Curții de Apel C., sentință rămasă definitivă și irevocabila prin decizia civilă nr. 607/3 februarie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, aceasta are efecte general obligatorii, iar acestea nu se vor produce decât de la data publicării în Monitorul Oficial, respectiv 9 mai 2011.
A apreciat că pentru intervalul iunie 2010 - 9 mai 2011 pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune atât în baza dispozițiilor HG nr. 977/2003 cât și a art. 40 alin.
3 din Legea nr. 41/1994. Potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Pe cale de consecință, a apreciat că anularea dispozițiilor cuprinse în art. 3 din hotărârea de guvern mai sus menționată nu poate avea ca efect anularea obligației de plată a taxei radio de către toate persoanele juridice cu sediul în România, având în vedere că actul normativ ce reglementează această obligație, respectiv Legea nr. 41/1994 republicată, este în vigoare. Așadar, pentru perioada 9 mai 2011- decembrie 2011, pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Pe fondul cauzei, apelanta a arătat că, în ceea ce privește calitatea societății pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune, contrar celor reținute de judecătorul fondului, dovada calității pârâtei de beneficiar a serviciilor de taxă radio rezultă din conținutul art. 40 alin.
3 din Legea 41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admit și nici nu se cer probe. A arătat că, în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
A apreciat că rezultă din cele prezentate aplicabilitatea prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 care menționează faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";.
A arătat că instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr. 533/2003. Această modificare a făcut, de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin deciziile nr. 297/2004 și nr. 331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice cade în sarcina celor care beneficiază în diferite modalități, de serviciile publice respective.
De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, apelanta a solicitat să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens, a precizat că potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că niciuna din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând, de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și, pe cale de consecință, a respins excepția. Criticile vizate erau obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, pe care a apreciat- o nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare ...";.
Totuși pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma " ... celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective ..."; apelanta a considerat că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
A mai arătat că Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40, a reținut prin deciziile nr. 159/2004, nr. 297/2004 și 331/2006, că art. 31,
134 și 135 alin. 1 din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că "în funcție de contextul economico-financiar și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu.
De asemenea, a mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1930/2 aprilie 2009, s-a pronunțat deja asupra noțiunii de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. Astfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: ,în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar
...obligativitatea plății acestor două taxe";. " De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o";.
Apelanta a mai arătat că, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea
constituțională în art. 31, alin. 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
A mai arătat că alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
A mai arătat că obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În acest context, a arătat că fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat, în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea SRR, rezultând, după cum a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și, deci, afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
De asemenea, apelanta a solicitat instanței să aibă în vedere la pronunțarea hotărârii și faptul că, potrivit art. 2 din precizările emise de SRR pentru aplicarea HG nr. 977/2003 prin
"receptor radio"; se înțelege orice aparat care poate recepta programele de radio, respectiv: radio la domiciliu, mașina personală, telefonul mobil, calculator, Ipoduri sau orice alte aparate de natura celor care pot recepționa în orice mod programele radio, precum i abonamentele la cablu TV.
Având în vedere cele menționate mai sus, a apreciat că se reține obligația societății pârâte în ceea ce privește plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
A solicitat judecarea apelului și în lipsa reprezentantului său de la dezbateri. Apelul a fost legal timbrat.
În drept, a invocat art. 466, art. 470, art. 223 alin. 3 NCPC.
Intimata SC DS, prin întâmpinarea depusă la 17 septembrie 2013, a solicitat instanței respingerea apelului, arătând că își desfășoară activitatea de comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare, băuturi și tutun din anul 2010. In vederea asigurării furnizării de energie electrică, a încheiat un contract de prestări servicii cu S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice SA.
A arătat că apelanta a introdus cerere de chemare în judecată prin care a solicitat instanței obligarea intimatei la plata sumei de 658,92 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 570 lei, aferentă perioadei iunie 2010 — decembrie 2011 și penalități în cuantum de 88,92 lei stabilite la data de_ . Instanța a respins cererea reclamantei, reținând în mod corect faptul că "nu poate fi percepută o taxă pentru servicii de radiodifuziune de plano, ci doar persoanelor față de care s-a făcut dovada că sunt beneficiarii serviciului" și "cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat de serviciul de radiodifuziune, solicitarea ca aceasta să plătească taxa radio este neîntemeiată".
Intimata a considerat că apelul introdus este netemeinic și nefondat, întrucât în ceea ce privește susținerea apelantei că dispozițiile hotărârii de Guvern nr. 977/2003 își produc efectele până la data anulării acestora, acesta este nefondată.
A arătat că hotărârile de guvern sunt acte administrative normative, care sunt supuse controlului de legalitate. În cazul în aceste acte administrative sunt anulate, anularea produce efecte atât ex nunc cât și ex tunc, respectiv anularea produce efecte retroactive. Astfel, nu se pot solicita pretenții în baza unui act administrativ anulat.
Pe cale de consecință, a apreciat că susținerea apelantei că intimata datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în baza dispozițiilor H.G. nr. 977/2003 pentru intervalul iunie 2010 - 09 mai 2011 este neîntemeiată.
Intimata a mai arătat faptul că art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 nu instituie o prezumție absolută în ceea ce privește calitatea de beneficiari a tuturor persoanelor juridice. În acest sens, Curtea Constituțională a respins prin Decizia nr. 297/2004 excepția de neconstituționalitate invocată, apreciind faptul că textul criticat nu impune o asemenea prezumție absolută, ci impune doar beneficiarilor efectivi ai serviciului public plata taxei radio. Astfel, Curtea nu a statuat faptul că ar fi constituțională prezumția absolută că toate persoanele juridice au calitatea de beneficiar ai serviciului public de radiodifuziune, ci a apreciat faptul că textul criticat
nu impune o asemenea prezumție. Curtea a respins critica invocată prin excepția de neconstituționalitate, menționată de apelantă în cererea sa, respectiv obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerarea ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare" deoarece a apreciat că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiară, în diferite modalități, de serviciile publice respective". Astfel, instanța a respins excepția de neconstituționalitate tocmai pentru considerentul că textul legal nu prevede obligația de plată în sarcina tuturor persoanelor juridice, ci doar a celor care beneficiază efectiv de acest serviciu. Prin acest control de constituționalitate, Curtea a interpretat norma din perspectiva sa gramaticală, arătând că aceasta nu contravine Constituției cât timp noțiunea de beneficiar se interpretează în sensul său gramatical, respectiv destinatar al unor servicii Legea nr. 41/1994 nu definește termenul de beneficiar, astfel încât acesta nu poate fi interpretat decât în sensul comun, respectiv instituție care are folos din ceva, persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune, destinatar al unor servicii, după cum a decis și înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011.
Astfel, obligația de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune revine doar persoanelor juridice care beneficiază efectiv, într-un mod sau altul, de serviciul public de radiodifuziune. Prin decizia sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu s-a impus plata taxei radio, indiferent de existența calității de beneficiar. Deși legislația comunitară permite acest lucru, prin dispozițiile interne nu s-a statuat în acest sens, astfel încât în prezent plata taxei este condiționată de existența acestei calități, respectiv de persoane care dețin efectiv aparate sau receptoare radio.
A mai arătat că constituția garantează dreptul la informație în art. 31, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, pentru a servi ca fundament juridic pentru obligarea la plata taxei. În același sens a decis și Curtea de Apel C., prin sentința civilă nr. 767/2008, reținând că dreptul la informare al acestor entități nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
A mai arătat că această taxă se încasează de S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice SA prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății Române de Televiziune, însă a învederat instanței că societatea pe care o reprezintă b9 a beneficiat doar de serviciile societății de furnizare a energiei electrice, nu și de serviciul public de radiodifuziune. A mai arătat că apelanta a mai susținut că intimata este persoană juridică cu sediul în România, însă a învederat instanței că nu beneficiază de acest serviciu, prin urmare consideră că această taxă nu îi poate fi imputată, respectiv nu poate fi obligată la plata ei. Conform Legii nr. 500/2002 taxa reprezintă suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public. În acest sens, taxa poate fi cerută doar în urma prestării unui serviciu în mod efectiv, nu
pe baza unei prezumții absolute că toate persoanele juridice ar beneficia de el.
Așadar, a apreciat că nu se poate prezuma calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice care au sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor, în măsura în care un anumit procent din aceste persoane nu folosesc acest serviciu.
A mai arătat că art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie excepții de la plata acestei taxe nu numai în favoarea persoanelor fizice. Interpretată în mod logic, sistematic și gramatical de asemenea ținându-se cont de înțelesul termenilor și de legătura dintre aceștia, norma cuprinde în sfera ei de aplicare și persoanele juridice care nu au calitatea de beneficiar. În caz contrar, s- ar ajunge la situația în care chiar și societățile care nu desfășoară activitate sau care și-au suspendat activitatea ar fi obligate la plata taxei, deși nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune. Refuzul de a scuti persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice, constituie o ingerință în dreptul celor dintâi, care nu poate fi calificată ca o măsură necesară și proporțională într-o societate democratică.
A solicitat judecarea apelului și în absența reprezentantului său de la dezbateri, conform art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a NCPC.
Întâmpinarea nu a fost motivată separat în drept.
Apelanta, prin răspunsul la întâmpinare depus la 14 octombrie 2013, a arătat că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în R0omânia au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
HG nr.977/2003, emisă în aplicarea Legii nr.41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxa radio, cuantumurile taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Ceea ce a subliniat în apelul formulat, este faptul că hotărârea de anulare a dispozițiilor art. 3 alin. 2 din HG nr. 977/2003, produce efecte general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, însă, temeiul legal al cererii de chemare în judecată este art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Față de motivul invocat de intimata-pârâtă în sensul în care nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune în condițiile în care nu deține receptor radio, apelanta a arătat că, așa cum a menționat și în cererea de chemare în judecată, potrivit art.40 alin 3 din Legea 41/1994, în vigoare la momentul de față, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv "filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Prin urmare, a arătat că toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994, art. 40, alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Apelanta a mai arătat faptul că dovada calității intimatei-pârâte de beneficiară a serviciului public de radiodifuziune rezultă din conținutul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin.3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art. 40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de "beneficiar"; a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art. 2 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române. A mai arătat că, în acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art.
40 alin. 3 din Legea 41/1994 republicată.
A învederat că dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, cum apreciază intimata-pârâta, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
A apreciat că instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV, prin Legea nr. 533/2003.
A mai arătat că în interpretarea pe care o face intimata-pârâtă, aceasta modifică însăși concluzia Curții Constituționale exprimată prin Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare.
În acest context, apelanta a apreciat ca eronată interpretarea formulată de intimata- pârâtă, întrucât dacă instanța constituțională ar fi statuat că obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune este doar în sarcina posesorilor de receptoare radio/tv soluția pronunțată ar fi fost de admitere a excepției de neconstituționalitate supusă examinării, întrucât ea era motivată de nedeținerea receptoarelor tv, fiind ridicată de o cooperativă ce integra în activități productive persoane care prin natura handicapului suferit nu puteau beneficia de respectivul serviciu.
Pe cale de consecință a apreciat evident faptul că interpretarea intimatei-pârâte este eronată în condițiile în care Curtea Constituțională a reținut în mod corect că obligația de plată a taxei radio/tv de către persoanele juridice revine acestora în calitate de beneficiari ai acestor servicii, întrucât acestea beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
A apreciat că dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum susține recurenta, textul de lege ar fi avut un conținut diferit. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă";, care din punct de vedere gramatical exprimă un raport condițional, respectiv "dacă beneficiază de aceste servicii";, în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii";. Sintagma "beneficiari ai acestor servicii"; nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională cât și alte instanțe au abordat-o.
La termenul din data de 11 noiembrie 2013, instanța specializată, din oficiu, a ridicat excepția propriei necompetențe materiale, pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii. Poziția procesuală a părții reprezentate la termenul respectiv asupra excepției a fost consemnată în practicaua prezentei decizii.
Verificând incidența în speță a acestei excepții, tribunalul specializat reține că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială de recurs a celor trei tribunale comerciale, era reglementată de dispozițiile art. 2 pct. 3, raportate la cele ale art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale.
Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerț obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.com., care defineau comercianții și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Dat fiind faptul că cererea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N. la data de 25 februarie 2013, după data intrării în vigoare a noului Cod civil, dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 nu sunt aplicabile.
În consecință, se impune verificarea aplicabilității dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de "lege specială"; la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul apreciază că singura interpretare posibilă a noțiunii de "lege specială"; trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, față de Noul Cod Civil, în relația normă specială - normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative arătate în cuprinsul prezentului aliniat care au rămas neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În consecință, T. ul Specializat C. ar fi competent să soluționeze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată ar fi o hotărâre pronunțată în primă instanță în materia profesioniștilor.
Obiectul prezentului litigiu constă în pretenții care vizează creanțe fără legătură cu activitatea vreunui profesionist. Or, creanța dedusă judecății, constând într-o taxă, nu este de natură să atragă competența de soluționare a instanței specializate întrucât nu vizează activitatea profesioniștilor, fiind lipsit de relevanță faptul că una dintre părți este un profesionist. Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 131, art. 132 alin. 1 și alin. 3, coroborate cu art. 129 alin. 2 pct. 2 raportat la art. 136 NCPC, tribunalul specializat va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a apelului în
favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. de soluționare a apelului, excepție ridicată din oficiu, și, în consecință :
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S. R. DE R.
, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, CUI 8296093, cont bancar_ B_ 0001 deschis la BCR sector 1, în contradictoriu cu intimata SC DS, cu sediul în
C. -N., str. M., nr. 26, ap. 3, jud. C. CUI 20572120, J_ împotriva sentinței civile nr. 9075/2013, pronunțată la data de 5 iunie 2013 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -
N. în favoarea T. ULUI C. . Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |||
C. C. | F. | -IANCU M. | T. | B. |
Thred. FIM/5 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 1413/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 56/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
