Decizia civilă nr. 128/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 128/2013
Ședința publică de la 25 Septembrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE R. -R. D.
Judecător L. U. Grefier M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - apelul formulat de reclamantul D. I., împotriva sentinței civile nr. 1094/2013, pronunțată de Tribunalul Specializat C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații SC G. A. R. R. SA și S. Z. I., având ca obiect pretenții daune morale.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prin încheierea de ședință din data de_ s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1094 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamantului D. I., invocată de pârâta S.C. G. A. R. R. S.A.
A fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul D. I., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. A.
R. R. S.A. și cu pârâtul S. Z. I., invocată din oficiu.
A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul D. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. A. R.
R. S.A. și cu pârâtul S. Z. I. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Analizând cu prioritate, în baza prevederilor art. 137 Cod proc.civ., exceptia lipsei de interes a reclamantului D. I., invocată de pârâta S.C. G. A.
R. R. S.A. și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, tribunalul a reținut următoarele:
După cum rezultă din rezolutia de încetare a urmăririi penale din_ dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 10604/P/2009, reclamantul D. I. a fost implicat într-un accident rutier în data de_, în jurul orei 16:10, când conducea scuterul cu numărul de înmatriculare CJ-N 3114, iar pârâtul S. Z. I., conducând autoturismul marca Renault C40 cu numărul de înmatriculare_, nu i-a acordat prioritate de trecere la intersectia străzilor Maramuresului și Vrancea din C. -N. . În urma acestui accident, reclamantul a fost vătămat corporal, suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 95-100 zile de îngrijiri medicale, potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 9129/II/b/263/_ .
La_, între reclamantul D. I., în calitate de victimă, și pârâtul S.
Z. I., în calitate de făptuitor, a fost încheiat un acord de mediere, privind accidentul autor din_ produs pe str. Maramureșului din C. -N., indicat ca făcând obiectul dosarului penal nr. nr. 9129/II/b/263, în baza căruia reclamantul a convenit să nu ridice nici un fel de pretentii de natură penală împotriva pârâtului, să ridice pretentii civile doar împotriva asigurătorului pârâtului, ARDAF S.A., adică pârâta S.C. G. A. R. R. S.A. sub denumirea actuală a acesteia, iar pârâtul a fost de acord ca asigurătorul să despăgubească pe reclamant în limitele prevederilor Ordinului CSA/2009.
Fată de încheierea acestui acord de mediere, retinându-se incidenta dispozitiilor art. 10 lit. h Cod proc.pen., întrucât părtile au încheiat un acord de mediere în conditiile legii cu privire la săvârsirea infractiunii de vătămare corporală din culpă, prin rezolutia de încetare a urmăririi penale din_ dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 10604/P/2009 s-a dispus încetarea urmăririi penale fată de pârâtul S. Z. I. pentru săvârsirea infractiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută și sanctionată de art. 184 alin. 2 și 4 Cod pen.
În ceea ce priveste excepția lipsei de interes a reclamantului D. I. ,
invocată de pârâta S.C. G. A. R. R. S.A., tribunalul a reținut că interesul, ca și conditie de exercitiu a actiunii civile, priveste folosul practic urmărit de parte prin promovarea actiunii, în spetă acesta constând în obtinerea de către reclamant a despăgubirilor pentru daune produse prin fapta pârâtului, acest interes fiind legitim, personal și direct, născut și actual. Astfel, împrejurarea că reclamantul a încheiat în trecut un acord de mediere cu pârâtul, nu este de natură să stingă interesul acestuia pe viitor. Astfel, tribunalul a apreciat că interesul reclamantului în obtinerea de despăgubiri pentru daunele pricinuite prin fapta pârâtului este născut și actual, iar nu un interes eventual, întrucât actiunea reclamantului priveste daune produse în trecut, iar nu daune eventuale. Prin urmare, tribunalul a respins excepția lipsei de interes a reclamantului D. I., invocată de pârâta S.C. G. A. R. R. S.A.
În ce priveste excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, tribunalul a reținut că sunt incidente în cauză dispozitiile art. 132 alin. 1 Cod pen., potrivit cărora ";împăcarea părtilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală și stinge și actiunea civilă";.
Nu se poate face în acest sens, sub aspectul consecintelor, distinctie între împăcarea părtilor și încheierea unui acord de mediere. Aceasta deoarece însesi dispozitiile speciale privind medierea în cauzele penale cuprinse în sectiunea a 2- a din cap. VI al Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, fac referire tot la împăcare ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale.
Astfel, potrivit art. 56 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, ";procedura de mediere se închide, după caz: a) prin încheierea unei înțelegeri între părți în urma soluționării conflictului; b) prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți";.
În ce priveste medierea în cauzele penale, art. 67 alin. 1 din acelasi act normativ prevăd în mod expres că dispozițiile din această lege ";se aplică în mod corespunzător și în cauzele penale care privesc infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală";.
Or, potrivit dispozițiilor art. 69 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, ";în cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide prin împăcarea părților, persoana vătămată nu mai poate
sesiza, pentru aceeași faptă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanța de judecată";. Acest text de lege prevede deci că procedura de mediere se poate închide în materie penală prin împăcarea părtilor. Astfel, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 192/2006, împăcarea părtilor în materie penală se poate realiza și în cadrul procedurii medierii, ca rezultat al acesteia cuprins în acordul de mediere și procesul verbal de mediere.
Tot astfel, face trimitere la împăcarea părtilor și alineatul al doilea al aceluiasi articol de lege, potrivit căruia ";dacă procedura de mediere a fost declanșată în termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, acest termen se suspendă pe durata desfășurării medierii";, iar ";dacă părțile aflate în conflict nu s-au împăcat, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare";.
Împăcarea părtilor ca rezultat al medierii este avută în vedere și de art. 70 din acelasi act normativ, care prevede în mod expres că ";în cazul în care medierea se desfășoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se suspendă, în temeiul prezentării de către părți a contractului de mediere";, ";suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere";, ";mediatorul are obligația să comunice organului judiciar o copie de pe procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere";, ";procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului- verbal prin care se constată că părțile nu s-au împăcat, sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului prevăzut la alin. (2)";, iar ";pentru soluționarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, părțile sunt obligate să depună la organul judiciar forma autentică a acordului sau să se prezinte în fața organului judiciar pentru a se lua act de voința acestora";.
Iată deci că, desi s-a desfăsurat procedura medierii, potrivit dispozitiilor imperative ale art. 70 alin. 4 din Legea nr. 192/2006, procesul penal trebuie să fie reluat din oficiu atunci când părtile nu s-au împăcat. Prin urmare, ori procedura medierii conduce la împăcarea părtilor, ori procesul penal trebuie continuat. În alte cuvinte, dacă nu are loc împăcarea părtilor prin încheierea acordului de mediere, în urma desfăsurării procedurii de mediere, procesul penal se reia din oficiu.
Fată de acestea, tribunalul a reținut că în cauzele penale încheierea unei întelegeri între părti în sensul art. 56 alin. 1 lit. a din Legea nr. 192/2006, ca modalitate de închidere a procedurii medierii, presupune împăcarea părtilor, în caz contrar procedura medierii închizându-se prin constatarea de către mediator a esuării medierii sau prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părti, ceea ce nu a fost cazul în speta de fată.
Între reclamantul D. I. și pârâtul S. Z. I. a intervenit
împăcarea, prin acordul de mediere și urmare a procedurii de mediere încheiate între acestia. În consecintă, fată de dispozitiile art. 132 alin. 1 Cod pen., a fost stinsă și actiunea civilă pe care reclamantul o avea împotriva intervenientului fortat pentru a obtine despăgubiri pentru daunele suferite în urma aceleiasi fapte cu cea pentru care a intervenit împăcarea, respectiv s-a încheiat acordul de mediere în materie penală.
Or, în conditiile în care reclamantul nu mai poate avea pretentii împotriva făptuitorului, acesta nu mai poate avea pretentii nici împotriva asigurătorului, în spetă a pârâtei S.C. G. A. R. R. S.A. Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, ";în asigurarea de răspundere civilă, asiguratorul se obliga sa plătească o despăgubire pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde în baza legii fata de tertele persoane pagubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil";, iar art. 42 din acelasi act normativ prevede în mod expres că ";drepturile persoanelor pagubite se vor exercita impotriva celor răspunzători de producerea pagubei";, iar ";asiguratorul poate fi chemat în judecata de persoanele pagubite în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare";.
În ce priveste dispozitiile art. 46 teza I din Ordinul CSA nr. 20/2008, invocate de către reclamant, potrivit cărora ";în cazul în care, accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile pot fi stabilite pe cale amiabilă dacă potrivit legii, actiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părtilor";, retine că pe de o parte acestea au fortă juridică inferioară prevederilor art. 132 Cod pen., iar pe de altă parte, din însuși conținutul lor rezultă că privesc stabilirea despăgubirilor pe cale amiabilă, astfel că nu sunt aplicabile și în cazul în care se solicită stabilirea despăgubirilor în fata instanței.
Totodată, nici împrejurarea că răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, după cum s-a statuat în practica Înaltei C. i de C. și Justitie, invocată de către reclamant, nu este de natură să înlăture efectele exprese ale art. 132 alin. 1 Cod pen.
Pentru considerentele arătate, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată din oficiu, și în consecință, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulate de reclamantul D. I.
, în contradictoriu cu pârâta S.C. G. A. R. R. S.A. și cu pârâtul
Z. I. .
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D. I.
, solicitând admiterea apelului; anularea în întregime a sentinței civile nr. 1094/2013 pronunțata de Tribunalul Specializat C. în dosar nr._ ca netemeinica și nelegala și judecarea cauzei pe fond, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod proc. civ., cu consecința admiterii acțiunii introductive; și obligarea paratei G. R. SA (fosta ARDAF SA) la plata în favoarea subsemnatului a cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu, în cuantumul și specificația pe care le vom menționa ulterior, în temeiul art. 274 Cod pr.civ.
În motivarea apelului reclamantul arată justificarea competentei instanței de apel de a soluționa fondul cauzei, ulterior anularii hotărârii pronunțate de prima instanța.
Având în vedere dispozițiile art. 297 Cod proc. cîv., potrivit cărora "In cazul în care se constata ca, în mod greșit, prima instanța a soluționat procesul fara a intra în judecata fondului ori judecata s~a făcut în lipsa pârtii care nu a fost legal citata, instanța de apel va anula hotărârea atacata și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanța a soluționat procesul fara a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacata și va trimite cauza spre rejudecare, o singura data, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, daca părțile au solicitat în mod expres luarea acestei masuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare _", apreciem ca instanța de apel este competenta a soluționa fondul cauzei, fără a fi necesara trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Aceasta cu atât mai mult cu cat REGULA evocata de textul de lege mai sus menționat se refera la reținerea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel iar EXCEPȚIA se refera la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe NUMAI în măsura în care aceasta măsura s-ar fi solicitat prin cererea de apei sau prin întâmpinare. în cazul în care nu este formulata o astfel de solicitare de către vreuna dintre parti în cadrul apelului sau a întâmpinării, apreciem ca este
incidența regula - reținerea cauzei spre soluționare de instanța de apel.
Justificarea criticilor fata de soluția pronunțata de instanța de fond.
Natura distincta a instituției medierii fata de instituția împăcării.
Instanța de fond a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecata formulata de subsemnatul împotriva G. R. S.A. și a intervenientului forțat S. Z. I. motivata pe faptul ca intre reclamantul D.
și intervenientul forțat S. Z. I. a fost încheiat un acord de mediere așa încât "tribunalul retine ca sunt incidente în cauza dispozițiile art. 132 alin. 1 Cod pen. potrivit cărora împăcarea părtilor în cazurile prevăzute de lege înlătura răspunderea penala și stinge și acțiunea civila."
Apreciază ca instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile cu privire la instituția medierii. Astfel, prima instanța a pus semnul egalității intre acordul de mediere și împăcarea părților, stabilind ca "nu se poate face în acest sens, sub aspectul consecințelor, distincție intre împăcarea părților și încheierea unui acord de mediere. Aceasta deoarece înseși dispozițiile speciale privind medierea în cauzele penale cuprinse în secțiunea a 2-a din cap. VI a Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, fac referire tot la impacare ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale/"
Nu poate împărtăși acest punct de vedere al instanței deoarece:
Din formularea art. 10 lit. h Cod proc. pen. - "a fost retrasa plângerea prealabila oripărțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătura răspunderea penala" rezulta ca medierea și împăcarea părților sunt doua instituții juridice diferite, cu reglementari proprii.
Art. 132 alin. 1 Cod penai se refera strict la împăcarea părților așa încât, fiind un text de stricta interpretare, nu se poate extinde prin analogie și la instituția medierii.
Natura diferita și "întinderea acordului de mediere (respectiv faptul ca nu e obligatoriu sa se stingă atât latura civila cat și latura penala a cauzei) rezulta și din art. 161Cod proc. pen., potrivit căruia "In cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civila și partea responsabila civilmente, pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii."
Mai mult, și din interpretarea art. 56 alin. 2 din Legea 192/2006 a medierii ~ "în cazul in care părțile au încheiat numai o înțelegere parțiala _, oricare parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrate competente" rezulta ca nu este obligatoriu ca printr-un acord de mediere sa se stingă ambele laturi ale cauzei.
înțelegerea părților, consemnata în acordul de mediere încheiat la data de
_, se refera NUMAI la stingerea laturii penale a cauzei în timp ce ambele părți s-au înțeles ca victima sa beneficieze în continuare de dreptul de a obține despăgubiri, potrivit legii, de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului. Or, instanța de judecata nu poate trece peste voința părților.
Daca, așa cum a reținut instanța de fond, medierea duce la împăcarea părților iar potrivit legii, aceasta trebuie sa fie totala și necondiționata (a se vedea Decizia XXVII/2006 a ICG), atunci procesul penal nu putea înceta pentru ca, în ceea ce privește latura civila, așa cum rezulta din acordul de mediere, aceasta nu a fost stinsa in mod necondiționat (reclamantul păstrând dreptul de a formula pretenții de natura civila).
Prin urmare, exista suficiente elemente ce asigura diferențierea instituției medierii de cea a împăcării părților, cea dintâi putând sa vizeze și înțelegerea părților cu privire numai la una din laturile procesului - civil sau penal, în timp
ce a doua este obligatoriu sa se refere la stingerea atât a laturii civile cat și a celei penale a cauzei.
În orice condiții, apreciem ca Acordul de mediere nu produce efecte juridice pe planul laturii civile deoarece părțile nu au ajuns la nicio înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirilor, urmând ca acestea sa fie stabilite de comun acord sau prin judecata cu asigurătorul.
Pe de alta parte, consideră ca trebuie analizata "voința reala a părților" și nu faptul ca forma unui act încheiat de acestea se poate plia pe o anumita instituție a dreptului contrara intențiilor celor doua părți. În toate declarațiile pe care subsemnatul le-am dat, se poate observa cu ușurința un singur aspect - nu am vrut, nu am înțeles niciodată și sub nicio forma sa renunț la daunele morale și materiaie care mi se cuvin ca urmare a evenimentului nefericit în care am fost implicat!!! Este insa adevărat, ca am fost de acord ca intervenientul forțat sa nu fie tras la răspundere penala. Logica acestei acțiuni a fost una simpla, fiind vorba despre o infracțiune din culpa, iar subsemnatul fiind la randu-mi conducător de autovehicol, am inteles ca un asemnea eveniment se poate întâmpla oricui, motiv pentru care a considerat-o ca nu se impune tragerea șoferului la răspundere penala.
Asigurătorul răspunde în baza contractului de asigurare fata de terțele persoane prejudiciate de către asiguratul celui dintâi. Altfel analizata situația, de ce sa exoneram asigurătorul de o răspundere contractuala în situația în care victima îl exonerează pe vinovat de răspunderea delictuala!!!??? în alta ordine de idei, asigurătorul răspunde conform clauzelor contractuale dintre acesta și asigurat (intervenientul forțat din prezenta speța), singurele părți în contractul de asigurare. Consideram ca, pentru a fi exonerat asigurătorul de răspunderea contractuala, ar fi trebuit încălcate anumite clauze sau cel puțin anumite temeiuri de drept. Cu referire la temeiul de drept, analizând textul Legii nr. 136/1995 (Legea asigurărilor) și Ordinul CSA nr. 20/2008, urmează sa observam ca normele legale nu prevăd o astfel de exonerare de răspundere în favoarea asigurătorului.
Caracterul de norma speciala a Legii asigurărilor în raport cu legea penala.
La pronunțarea hotărârii se impunea ca instanța sa aiba în vedere caracterul de norma speciala a Legii nr. 136/1995, asa cum rezulta și din art. 69 "In toate problemele privind asigurările și reasigurările în R. se aplica prevederile prezentei legi" si, pe cale de consecința, obligativitatea aplicării principiului "soecialibus generali derogant";.
Astfel, legea asigurărilor - 136/1995 și Ordinele CSA care o completează, se aplica în mod prioritar litigiilor având ca obiect despăgubirea victimelor unui accident auto, elemente ce deroga de la normele generale stabilite de legea penala.
Aceste acte normative prevăd în mod expres ca repararea prejudiciilor cauzate victimelor accidentelor auto se impune a se face cu celeritate, la momentul producerii riscului asigurat de către polița RCA, respectiv accidentul auto care a cauzat prejudicii terțelor persoane.
În acest sens sunt și dispozițiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului care prevăd la pct. 30 din Considerente ca: "dreptul de invocare a contractului de asigurare și de cerere a despăgubirii direct de la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecția victimelor accidentelor auto. Pentru facilitarea unei soluționări rapide și eficiente a cererilor de despăgubire și pentru evitarea, pe cat posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acțiune directa ar trebui prevăzut în favoarea societății
de asigurări care acoperă răspunderea civila a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto."
Potrivit art. 49 din Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în R., "asigurătorul acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund delictual fata de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil";.
În continuare, art. 54 din Legea 136/1995 stabilește ca "Despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43 și 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătoreasca, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în R. se exercita "împotriva asigurătorului de răspundere civila, în limitele obligației acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienți forțați";.
Așa cum rezulta din cuprinsul Deciziei pronunțate în recursul în interesul legii nr. 1/2005 a I., acțiunea în plata despăgubirilor se adresează în contra asigurătorului, introdus în proces în aceasta calitate -
"În acest cadru s-a stabilit, prin art 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, ca drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule "se pot exercita și direct "împotriva asigurătorului de răspundere civila, în limitele obligației acestuia, stabilita în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei".
Din coroborarea acestei reglementari cu dispoziția art. 54 alin. 4 din aceeași lege, potrivit căreia, "in cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătoreasca definitiva și irevocabila, asigurații sunt obligați sa se apere în proces", iar "citarea în proces a asigurătorului este obligatorie", rezulta neîndoielnica voința a legiuitorului de a limita poziția procesuala a societății de asigurare la calitatea sa de "asigurător", care ii oferă suficiente posibilități de apărare atat în nume propriu, cat sî prin subrogare în drepturile asiguratului. _
Caracterul limitat, derivat din contract, al obligației asumate de societatea de asigurare exclude asimilarea poziției sale, determinata de aplicarea dispozițiilor art. 54 alin. 4, coroborate cu cele ale art. 57 alin. 1 din legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, cu calitatea de parte responsabila civilmente sau de garant, cat timp nici o prevedere legala nu permite o astfel de interpretare."
Aceasta poziție a fost menținută ulterior și prin Decizia pronunțata în recursul în interesul legii nr. 29/2009 a I. care a stabilit ca:
"trebuie reținut ca, în raport cu dispozițiile de ansamblu ale Legii nr.136/1995, astfel cum a fost modificata și completata prin O.U.G. nr.61/1995 si, apoi, prin Legea nr.304/2007, asigurarea de răspundere civila auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se obliga ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, sa acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui sa răspundă fata de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.
De regula, în materia asigurării de răspundere civila auto, răspunderea asigurătorului fata de persoana prejudiciata este o răspundere contractuala, asumata prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directa, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.
De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victima a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plata pentru făptuitor și nici
alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumata prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului."
Prin urmare, raportat la textele legale invocate mai sus și la poziția I.
, rezulta ca obligația de plata a asigurătorului izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, daca asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. Societății de asigurare ii incumba o răspundere patrimoniala directa, izvorâta din contractul de asigurare deoarece, în calitate de asigurător nu face plata nici pentru făptuitor, nici alături de acesta, ci își îndeplinește propria obligație stipulata prin contractul de asigurare, ceea ce reprezintă substanța raporturilor dintre asigurat și asigurător.
Natura juridica a acțiunii directe a fost dezbătută și în doctrina, reținându-se ca "dreptul unor persoane de a acționa pe o parte contractanta, în raport cu care sunt terți propriu-zisi, izvorăște direct și nemijlocit din lege, fara acordul de voința ai părților contractului respectiv; voința părților contractante nu a avut niciun rol în nașterea dreptului terțelor persoane, străine de contract." (a se vedea Drept civil. Teoria generala a obligațiilor-L P., ed. Lumina Lex, Buc, 2000, p. 108).
În aceste condiții, chiar având în vedere actele intervenite intre victima accidentului și persoana vinovata, nu este afectat dreptul persoanei păgubite de a solicita despăgubiri de la asigurător și nu este înlăturata răspunderea asigurătorului deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare. Aceasta cu atât mai mult cu cat părțile nu au avut NICIODATĂ în vedere o renunțare definitiva la pretențiile civile, din contra, tot timpul s-a prevăzut ca victima accidentului va putea sa ceara despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de la asigurător de altfel așa cum prevede legea).
Faptul ca asigurătorul are o poziție proprie, independenta în acest raport obligational, rezulta și din interpretarea art. 58 din Legea 136/1995 unde sunt prevăzute cazurile de recuperare de către asigurător, de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, a sumelor plătite ca despăgubiri. "Numai în asemenea cazuri asigurătorul are rol doar de garant al plații despăgubirilor, pe care insa nu va trebui sa le suporte cu caracter definitiv, cat timp el are posibilitate sa-si recupereze sumele avansate, în acest scop, prin recurgerea la calea acțiunii în regres." (Decizia 29/2009 ICC!) Or, în situația de fata, nu este incident niciunul din cazurile de regres prevăzute de art. 58 din Legea 136/1995.
Fata de aceste aspecte, apreciază ca acțiunea introdusa în contra asigurătorului, cu citarea în calitate de intervenient forțat a persoanei vinovate de producerea accidentului este admisibila, nefiind blocata nici în situația reținerii unei înțelegeri intre victima și făptuitor care sa privească renunțarea la pretenții fata de acesta din urma. Asa incat, urmare a anularii hotărârii primei instanțe, se impune a se soluționa prezenta cauza pe fond, având în vedere cererea de despăgubire formulata în contradictoriu cu asigurătorul.
V. Justificarea pretențiilor de despăgubire
Apelantul a solicitat prin cererea introductiva repararea daunelor morale cauzate prin accidentul în care am fost implicat în data de_, la valoarea de
EURO.
In privința prejudiciului moral, dupa îndelungate controverse, atat doctrina cat și practica judiciara au admis ca acesta trebuie reparat, la fel ca și prejudiciul material, în măsura în care este dovedit, instanța având îndatorirea sa aprecieze în raport de gravitatea și importanta lui.
Practic, principalul obiectiv al daunelor morale il reprezintă atenuarea suferințelor cauzate, precum și alinarea acestora pentru viitor. Este adevărat ca o
leziune fizica sau un deces nu pot fi cuantificate pecuniar stricto-sensu, insa astfel de situații trebuie compensate prin prestații bănești în concordanta cu gravitatea lor.
Deși nu s-au stabilit criterii pentru acordarea de despăgubiri, se impune a se avea în primul rand în vedere ca, cuantumul despăgubirilor acordate prin ordinele CSA s-au mărit de la an la an, prin urmare, trendul este unul ascendent în sensul majorării de la un an la altul al despăgubirilor acordate:
Ordin CSA nr. 11/2007- limita pentru 2008 de cel puțin 750.000 EURO, pentru 2009 de cel puțin 1.500.000 EURO;
Ordinul nr. 20/2008 - limita pentru 2009 de cel puțin 1.500.000 EURO, pentru 2010 de cel puțin 2.500.000 EURO, iar pentru 2011 de cel puțin 3.500.000 EURO și în final de 5.000.000 EURO pentru anul 2012);
Ordinul 21/2009 - aceleași limite;
În aceste condiții, și cuantumul despăgubirilor acordate victimei unui accident rutier ar trebui sa crească în mod corespunzător.
Raportat la cazul de fata, la evaluarea cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda, se impune a se avea în vedere următoarele:
Repararea daunelor morale constând în durerile fizice sau psihice numite pretium doioris -suferințele psihice determinate de rănile cauzate de accident victimei acestuia:
Ca urmare a accidentului produs în data de_, subsemnatul am suferit numeroase leziuni pentru care am fost transportat de urgenta la SPITALUL CLINIC JUDEȚEAN DE URGENTA C., respectiv:
traumatism cranio-cerebral sever;
dilacerare cerebrala (temporal dreapta) -(consta intr-o leziune traumatica cu caracter distructiv și presupune o lipsa de continuitate a parenchimului cerebral).
- hemoragie subarahnoidiana fronto-temporo-parietala dreapta posttraumatica;
hematom subdural - colecție de sânge în craniu, în interiorul meningelor.
hematom intraparenchimatos temporal drept - se dezvolta în parenchimul emisferelor cerebrale ca urmare a unui traumatism cranio-cerebral și se caracterizează printr-un revărsat sangvin circumscris, localizat în substanța alba a emisferelor cerebrale.
Exista mai multe forme clinice de manifestare a hematomului intraparenchimatos. în forma acuta, evoluția clinica este foarte rapida, starea de conștienta incepe sa se altereze la câteva minute sau ore de la producerea traumatismului cauza!. Tulburările vegetative și semnele neurologice de focar apar, de asemenea, precoce. Forma subacuta are o evoluție ceva mai lenta ca forma acuta. De la producerea traumatismului și pana la alterarea stării de conștienta pot trece mai multe zile, de obicei 3-10 zile. Dupa acest interval starea de conștienta se alterează brusc. în forma cronica evoluția se intînde pe un interval lung, perioada de timp de la producerea traumatismului și pana la alterarea stării de conștienta putând fii de 3 săptămâni. Alterarea stării de conștienta se face mai lent în acest caz.
Hematomul intraparenchimatos este o urgenta chirurgicala. Evacuarea chirurgicala a hematomului trebuie sa se faca cat mai repede posibil de la diagnostic. Orice întârziere poate periclita viata pacientului, iar perioada de recuperare va fii mai lunga, (sursa www.romedic.ro)
fractura parietala dreapta;
dislipidemie mixta.
Subsemnatul am fost internat 16 zile la urgente iar apoi a trebuit sa urmez un tratament medicamentos complex și sa adopt un regim de viata echilibrat și cu o alimentație bogata în vitamine, cu evitarea eforturilor fizice de intensitate medie, evitarea expunerii la frig, lovire și intemperii. în total, subsemnatul am avut nevoie de 95-100 de zile de îngrijiri medicale.
Repararea prejudiciului de agrement - reprezintă restrângerea posibilităților victimei de a se bucura de viata, de a avea parte din plin de satisfacții materiale și spirituale pe care aceasta i le poate oferi.
La momentul producerii accidentului, subsemnatul aveam 45 de ani și eram angajat ca electrician ia societatea ROMINSTAL CONSTRUCT SRL. Ca urmare a acestui accident subsemnanul am fost nevoit sa imi incetez activitatea în câmpul muncii pentru o perioada de aprox. 100 de zîle iar apoi făceam fata destul de greu sarcinilor de serviciu. La data de_, subsemnatul am fost concediat de la societatea la care lucram iar dupa o perioada cand am stat în șomaj, m-am reangajat la aceeași societate.
și la acest moment mai resimt urmele accidentului, stările de cefalee, confuzie, dezorientare, somn greu și neodihnîtor, fiind frecvente. Aceste probleme îi afectează în continuare viata.
Toate aceste elemente trebuie avute în vedere la stabilirea daunelor morale solicitate de apelant pe calea cererii introductive, având în vedere ca accidentul în care am fost implicat a cauzat astfel de prejudicii.
Aceasta suma a fost solicitata și direct către G. R. SA (ARDAF SA), atat prin documentul întitulat Conciliere directa și cererea de despăgubiri adresata societății ARDAF SA, recepționată la data de_, respectiv Convocarea la conciliere directa transmisa către G. ASIGURĂRI SA la data de
_, însa societatea de asigurări nu a dat nici un răspuns invitației acestuia.
Fata de considerentele mai sus expuse, consideră ca acțiunea apelantului este admisibila și întemeiata, și pe cale de consecința solicitam sa obligați parata
G. R. SA la plata sumelor indicate în acțiunea introductiva.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 5 septembrie 2013 pârâta SC G.
R. R. SA
, a solicitat în conformitate cu art. 296 C.p.civ respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței ca legala și temeinica.
În motivare arată că prin sentința apelata, instanța de fond a dispus respingerea excepției lipsei de interes a reclamantului D. I. și admiterea excepției inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata formulata împotriva subscrisei.
S-a reținut de către instanța de fond faptul ca, prezenta acțiune este inadmisibila raportat la dispozițiile art. 132 C.p.p, în sensul ca impacarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătura răspunderea penala și stinge acțiunea civila.
În acest sens, s-a reținut faptul ca în cauza s-a incheiat un acord de mediere, acord care produce aceleași consecințe juridice ca și impacarea părților.
Aceasta deoarece, chiar dispozițiile în materia medierii în cadrul cauzelor penale, CAP VI din Legea 192/2006 fac trimitere tot la impacare ca posibil rezultat al medierii în cauzele penale.
În același sens au fost reținute de către instanța și dispozițiile art. 56 alin 1, art.67 alin 1 și 69 alin I și 2, art. 70 din legea 198/2006.
Fata de toate acestea instanța de fond a constat faptul ca acțiunea este inadmisibila, deoarece atâta timp cat apelantul nu mai poate avea pretenții împotriva făptuitorului, acesta nu mai poate avea pretenții nici împotriva asigurătorului, fiind incidente și art. 41 alin 1 și art. 42 din Legea 136/1995.
De o parte rezulta fara echivoc vionta părților în sensul de a se renunța la pretențiile penale și civile fata de faptuitor (intervenientul forțat din cauza de
fata), iar pe de alta parte Rezoluția emisa în dosarul penal isi are fundamentul pe art. 10 lit. H C.p.p, procurorul de caz reținând faptul ca apelantul nu mai are pretenții de natura civila sau penala fata de învinuit.
În situația în care se susține faptul ca nu s-a dorit impacarea sub aspectul laturii civile, atunci Rezoluția emisa în dosarul penal nu se putea întemeia pe art. 10 lit. H C.p.p, deoarece impacarea este asa cum am precizat necondiționata.
Mai mult, Rezoluția din_ a fost comunicata părților, acestea daca erau nemulțumite aveau posibilitatea în 20 de zile sa o atace la procurorul ierarhic superior, ceea ce nu s-a intamplat.
A veni și a susține dupa 2 ani de zile ca de fapt rezultatul medierii a fost doar unul parțial este o afirmație făcuta cu rea credința și nesustinuta de nici o proba.
De asemenea, consemnarea în cadrul procesului verbal de mediere a faptului ca pretențiile civile se vor formula direct împotriva asigurătorului, nu da dreptul apelantului sa promoveze un astfel de demers.
Aceasta deoarece, atâta timp cat asigurătorul este ținut sa achite daune materiale și morale în calitate doar de garant al beneficiarului poliței RCA, în acest sens RIL 1/2005, acesta nu poate sta în proces în calitate de parat asa cum dorește apelantul.
Este evident faptul ca asigurătorul nu mai poate ii obligat la plata de daune, cat timp fata de asiguratul sau, acțiunea civila a fost stinsa conform art. 132 C.p.p, astfel ca orice solicitare făcuta direct împotriva asigurătorului este asa cum a constatat și instanța de fond inadmisibila.
Voința reala a părților asa cum precizează apelantul în cadrul filei 3 a motivelor de apel a fost contrar celor susținute ,de a renunța fata de intervenientul forțat la pretenții pe latura civila și penala, rezervandu-si dreptul sa recupereze eventualele pretenții doar de la asigurător. Aceasta nu inseamna ca procedura aleasa a fost una corecta și admisibila.
Referitor la susținerile apelantului cu privire la interpelările persoanale referitoare la forța probanta a ordinelor CSA și a recursurilor în interesul legii, ținem sa precizam următoarele:
Înalta Curte de Casație și Justiție -Secțiile unite, prin decizia nr. 1/2005 a statuat că societatea de asigurare participă în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă, în aplicarea dispozițiilor art. 54 alin.4 și ale art.
57 din Legea nr. 136/2005, privind asigurările și reasigurările în R., cu modificările ulterioare, stabilindu-se astfel ca societățile de asigurare să fie citate în procesul penal, numai în calitate de asigurător, deoarece raporturile juridice dintre aceste societăți și asigurat au la bază o solidaritate tacită stabilită prin convenție, care dă dreptul persoanelor păgubite prin producerea accidentelor să pretindă în baza art. 57 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, despăgubiri, atât celor răspunzători de producerea acestora, cât și direct asigurătorului de răspundere civilă.
Reamintește apelantului faptul ca intre acesta și societatea de asigurare nu exista nici un raport contractual raporat la principiul relativității efectelor contractelor, singurul raport contractual exista intre asigurător și clientul sau, respectiv beneficiarul poliței RCA.
Este adevărat ca răspunderea asigurătorului este una contractuala, insa acest lucru se datorează incheierii unei polițe RCA, ceea ce conduce la garantarea plații sumelor de bani la care asiguratul sau ar putea fi obligat.
Răspunderea asigurătorului deriva în raporturile dintre el și partea vătămata din lege, și tot legea este cea care vine și precizează în art 132 C.P.P ca impacarea părților stinge acțiunea civila.
In speța dedusa judecații, de vreme ce împotriva vinovatului nu mai pot fi formuitate pretenții civile, implicit asigurătorul nu are ce plata sa garanteze, orice acțiune formulata impotriva acestuia fiind inadmisibila.
Astfel, chiar înalta C. e de C. și Justiției. Secțiile Unite, în considerentele deciziei nr. 29/_ a statuat că asigurarea de răspundere civilă este un contract forțat, prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare încasate, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față de terțe persoane păgubite prin accidente produse de vehicule, asupra bunurilor, integrității corporale sau vieții unor terțe persoane. Răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, dar grefată de răspunderea delictuală, asigurătorul achiesând Ia ricurile conduitei asiguratului.
Asigurătorul își îndeplinește o obligație proprie, asumată prin contract, suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratulului. Insa doar în situația în care asiguratul este tras la răspundere.
Atâta timp cat s-a constatat unul din cazurile de Împiedicare a exercitării acțiunii penale, art. 10 lit H C.p.p, nu se mai poate antrena pe cale separata răspunderea subscrisei.
Fata de toate acestea solicită respingerea apelului și menținerea sentinței apelate ca fiind temeinica și legala.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de apel și a apărărilor formulate, C. ea reține următoarele:
Sub aspectul cercetării cauzei de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubiri asupra căreia poartă criticile din apel, C. ea reține că este necesar să evaluăm dacă interpretarea și evaluarea actului medierii în procesul penal are înrâurire și asupra raporturilor de asigurare.
Mai precis este de reținut că prin acordul de mediere încheiat în timpul procesului penal pornit de parchet împotriva asiguratului pârât S. Z. I. s-a convenit că reclamantul din speța de față, în calitate de victimă a unui eveniment rutier produs de pârât, să renunțe la vreo pretenție de natură penală și civilă față de acesta din urmă, cu observația că reclamantul va urmări să ridice pretenții doar împotriva asigurătorului, în speță pârâta SC G. R. SA succesoarea în drepturi a SC ARDAF SA cu care pârâtul S. Z. I. a avut încheiat un contract de asigurare pentru răspundere civilă auto.
Este de menționat că acordul de mediere (f. 17 dos. fond) a produs efectele juridice specifice instituției împăcării în procesul penal așa cum atestă Rezoluția de încetare a urmării penale din 8 august 2011 emisă în dos. penal
10604/P/2009 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, reținându-se astfel că sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală.
Conform art. 10 lit. h) din Codul de procedură penală acțiunea penala nu poate fi pusa în mișcare, iar când a fost pusa în mișcare nu mai poate fi exercitata daca fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
De asemenea, conform art. 161alin. 1 din același cod, în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un acord de mediere, potrivit legii.
Cu privire la critica privind natura distinctă a medierii față de instituția împăcării, trebuie notat că sub aspectul procesului penal ambele instituții conduc conform art. 10 lit. h) C.pr.pen. la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. În acest context sunt aplicabile mutatis mutandis efectele Deciziei XXVII din 18 septembrie 2006 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii. De asemenea, sub aspectul laturii civile trebuie notat că potrivit art. 132 din
Codul penal împăcarea părților în cazurile prevăzute de lege înlătură și răspunderea civilă.
Din economia dispozițiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, medierea intervenită în timpul procesului penal (medierea penală procesuală) se face înlăuntrul unui termen de suspendare de 3 luni, ce curge odată cu prezentarea contractului de mediere. În situația în care, în acest interval, părțile nu au ajuns la o înțelegere și nu au semnat acordul de mediere, procesul penal își reia cursul. În situația în care procesul de mediere
s‐ a finalizat prin semnarea unui acord, procurorul sau judecătorul, după caz, ia
act de înțelegerea depusă în formă autentică, sau susținută personal și dispune,
în consecință, încetarea urmăririi penale ori a procesului penal.
Pe cale de consecință, acordul de mediere nu este altceva decât tot un act de împăcare numai că nu este stabilit de exclusiv de persoanele implicate (autor și victimă) ci cu participarea unui terț în calitate de mediator.
Prealabil împăcării și sau acordului de mediere se presupune că părțile implicate cunosc toate efectele juridice ale acestor acte.
Așa fiind, din perspectiva procesului penal atât sub aspectul laturii civile cât și a laturii penale intervenirea unui acord de mediere sub ambele aspecte înlătură răspunderea penală și civilă întocmai ca în cazul împăcării.
Este de notat că în speță, acordul de mediere a vizat explicit atât raportul de drept penal în care a fost implicat reclamantul în calitate de victimă a faptei prevăzute de legea penală cât și sub aspectul raportului juridic civil (de despăgubiri) în care reclamantul a avut calitatea de păgubit.
Împrejurarea că reclamantul și-a condiționat ori rezervat acordul de mediere nerenunțând la despăgubiri față de asigurător, care este terț în raportul juridic de drept penal, stins prin efectul acordului de mediere nu are relevanță pe teren penal și nici civil.
Astfel fiind, nu se poate constata în cauză că între părți a avut loc o mediere parțială de vreme ce, prin premisă organul de urmărire penală a fost investit sau putea să fie investit cu soluționarea celor două acțiuni: penală și civilă, aceasta din urmă îndreptată exclusiv împotriva făptuitorului.
Dacă reclamantul în calitatea sa de titular al plângerii penale și al acțiunii civile ar fi evidențiat că stingerea procesului penal sub aspectul ambelor laturi ar fi fost în dezavantajul și că efectele acordului de mediere au fost ilicit recepționate de procuror ar fi trebuit să atace pe cale legală rezoluția acestuia.
Din perspectiva raportului juridic izvorât din contractul de asigurare de răspundere civilă auto trebuie remarcat faptul că asigurătorul răspunde doar pentru pretențiile pe care le-ar datora asiguratul către terța persoană păgubită ca efect al intervenirii evenimentului asigurat.
Or, așa cum corect a reținut prima instanță, în condițiile în care reclamantul nu mai justifică temei pentru atragerea răspunderii civile a făptuitorului asigurat, el nu mai poate avea temei pentru a atrage răspunderea patrimonială a asigurătorului, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 41 și 42 din Legea nr. 136/1995.
De asemenea, înlăturarea efectelor dispozițiilor art. 46 din Ordinul CSA nr. 20/2008 a fost corect făcută de prima instanță, ipoteza acestui text fiind diferită față de ipoteza din speță. Și este așa, deoarece textul din actul normativ secundum legem precitat are efect exclusiv în procedura de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă, și deci nu produc efecte în situația în care se angajează un litigiu ce are ca scop stabilirea despăgubirilor pe cale judiciară.
Drept urmare, în ipoteza în care intervine stingerea procesului penal ca efect al unui acord de mediere sub aspectul laturii penale și civile a procesului penal, victima nu mai are la dispoziție o acțiune directă împotriva asigurătorului
câtă vreme acesta poate răspunde doar în ipoteza în care se angajează răspunderea civilă a asiguratului față de păgubit.
Chiar dacă răspunderea asigurătorului este o răspundere de natură contractuală aceasta intervine, așa cum s-a subliniat în precedent, doar în ipoteza în care cocontractantul, recte asiguratul, este ținut să răspundă patrimonial față de terți.
Este de fapt o răspundere pentru altul dar ca efect al contractului de asigurare.
Câtă vreme asiguratul nu mai este ținut să răspundă civil pentru prejudiciile aduse terțului nici asigurătorul nu mai are nici un temei să o facă pentru că premisa unei atari răspunderi o constituie angajarea răspunderii civile a asiguratului.
Față de cele ce precedă, C. ea reține că apelul nu este fondat, sentința pronunțată de prima instanță sub aspectul chestiunilor dezlegate în legătură cu finele de neprimire la care s-a oprit este legală și temeinică, sens în care în temeiul art. 296 din codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 se va respinge apelul cu consecința păstrării în tot a sentinței pronunțată de prima instanță.
Intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge apelul declarat de reclamantul D. I. împotriva sentinței civile nr. 1094 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., pe care o menține în întregime.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică de la 25 Septembrie 2013
PREȘEDINTE,
-R. D.
JUDECĂTOR,
U.
GREFIER,
T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. V. L. OROS
| ← Decizia civilă nr. 369/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 490/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
