Decizia civilă nr. 13/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. UNIC _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 13/A/2013
Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - M. C. B. JUDECĂTOR - C. C. GREFIER - T. G.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelul formulat de recurenta SC B.
S. T. împotriva sentinței civile nr. 20958/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații B. SOGEEASE I. SA și A. - Ț. A. SA, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, dupa care se constata ca s-au depus:
- la data de_, de catre apelanta, copia unei decizii pronuntate de
I. in ce priveste termenul de prescriptie al dreptului la actiune, in raporturi juridice derivate din asigurari.
- la data de_, de către intimata A. Ț. A. SA, o adresă de înaintare, alăturat căreia, în conformitate cu mențiunile din cuprinsul întâmpinării formulate în prezenta cauză, jurisprudența relevantă în ceea ce privește momentul de început al cursului prescripției extinctive.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în ședința publică din data de_, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea data, care face parte integrantă din prezenta, când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de_ .
T R I B U N A L U L,
Prin sentința civilă nr.20958 pronunțată la data de_ de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, a fost admisă excepția prescripției extinctive și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC B. S. în contradictoriu cu pârâtele B. S. I. SA și SC A. T. A. SA, cerere având ca obiect pretenții.
În motivare sentinței prima instanță a reținut faptul că în cauză sunt aplicabile disp. art.3 alin.2 din Decretul-Lege nr.167/1958 și că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial în raporturile ce izvorăsc din asigurare se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul de 2 ani, iar potrivit art.7 din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.
S-a apreciat că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru sumele în litigiu a luat naștere la data de 5 iulie 2010, când s-a produs riscul asigurat și că prin raportare la prev. art.101 alin.3 C.pr.civ. termenul de prescripție de 2 ani s-a împlinit la data de 5 iulie 2012.
Au fost înlăturate susținerile reclamantei conform cărora demararea demersurilor și invitarea pârâtei la conciliere directă ar întrerupe termenul de prescripție, prima instanță reținând că nu sunt aplicabile în speță nici disp. art.101 alin.5 C.pr.civ. întrucât termenul nu s-a împlinit într-o zi de
sărbătoare și faptul că nu s-a dovedit existența unei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției care să fi intervenit în intervalul 5 iulie 2010-5 iulie 2012.
Dispozițiile art.7201alin.1 C.pr.civ. s-a apreciat că nu pot fi considerate ca fiind de natură să întrerupă cursul prescripției extinctive, cu atât mai mult cu cât demersurile pentru îndeplinirea procedurii concilierii au fost demarate după împlinirea termenului de prescripție de 2 ani.
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a formulat recurs, în termen legal, reclamanta, solicitând admiterea recursului și casarea sentinței civile recurate ca urmare a respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În motivarea recursului se susține că prima instanță a reținut în mod eronat că în speță nu ar fi incidente disp. art.7201alin.1 C.pr.civ. și că aceste dispoziții ar viza exclusiv procedura concilierii nu și procedura de mediere.
Întrucât în speță este vorba de un litigiu între profesioniști, iar articolul indicat face referire la procedura concilierii directe și la acea a medierii în mod alternativ, recurenta apreciază că raporturilor juridice dintre părți li se aplică în mod obligatoriu disp. art.7201C.pr.civ., înaintea demarării oricăror acțiuni în instanță sub sancțiunea inadmisibilității, în cazul în care aceste proceduri nu s-ar respecta.
Aplicabilitatea prev. art.7201C.pr.civ. duce automat și la incidența disp. art. 7201alin.2 C.pr.civ. privind reglementarea termenului de prescripție în cursul concilierii.
Sentința pronunțată de prima instanță este considerată neîntemeiată și în ceea ce privește modalitatea de soluționare a prescripției dreptului material la acțiune, instanța statuând asupra faptului că dreptul reclamantei s-a stins prin prescripția în 2 ani de la data nașterii lui, fiind prescris la data de 5 iulie 2012.
Recurenta consideră, însă, că în aplicarea disp. art.101 alin.3 se impun a fi avute în vedere și prevederile alineatului 1, calculul termenelor făcându-se pe zile libere, neintrând la socoteală nici ziua când a început și nici ziua când s-a sfârșit termenul.
În plus, conform pct.42 din Condițiile generale ale contractului de asigurare, despăgubirile se acordă în 15 zile lucrătoare de la data la car asiguratul depune la asigurător toate documentele solicitate de acesta.
Ori, în speță cererea a fost depusă la asigurător în data de 15 iunie 2010, astfel încât asigurătorul avea obligația de a soluționa dosarul de daună și de a achita despăgubirile în termen de 15 zile lucrătoare de la data de 7 iulie 2010, adică cel mai târziu la data de 28 iulie 2010.
Mai mult, părțile contractului de asigurare au considerat necesară efectuarea unei expertize tehnice care s-a finalizat în 10 august 2010, despre concluziile acestui raport asigurătorul încunoștințându-l pe asigurat abia prin adresa nr.4793/_ .
Drept urmare, recurenta consideră că pretențiile de plată a contravalorii despăgubirilor rezultate din contractul de asigurare puteau fi pretinse în cel mai scurt timp la data de 28 iulie 2010 sau la data comunicării către asigurat a refuzului de plată exprimat de asigurător.
Prin raportare la oricare dintre aceste elemente recurenta consideră că exigibilitatea obligațiilor de plată a despăgubirilor s-a născut cel mai devreme la data de 5 august 2010, dată până la care asigurătorul ar fi fost
obligat să efectueze plata în conformitate cu prevederile pct.42 din Condițiile generale ale contractului de asigurare.
Așa fiind, ținând cont de prev. art.3 alin.2 din Decretul nr.167/1958, recurenta apreciază că cererea în baza căreia au fost formulate pretențiile de despăgubiri s-a introdus în termenul legal de prescripție.
Intimata SC A. T. A. SA a depus la dosar întâmpinare la data de 8 martie 2013, solicitând respingerea recursului formulat ca nefondat, cu consecința menținerii în totalitate a sentinței pronunțate de prima instanță ca fiind temeinică și legală.
Totodată, s-a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de declararea căii de atac prin raportare la prev. art.274 C.pr.civ.
În susținerea poziției procesuale intimata a susținut că în cauză calitatea de asigurat o are B.R.DS I. SA iar producerea riscului asigurat a avut loc la data de 5 iulie 2010.
S-a mai arătat că la data de 6 iulie 2012 reclamanta a înțeles să înregistreze la SC BEJ ADAM, OSZOCZKI, SORTAN ȘI ASOCIATII o cerere privind comunicarea unei notificări adresate intimatei, cât și finanțatorului
B.R.DS I. SA, notificare în baza căreia s-a solicitat plata în termen de 5 zile a indemnizației de despăgubire către asigurat și societății de leasing transferul către recurentă a restului rămas din această indemnizație conform contractului de leasing.
Intimata susține că a refuzat plata despăgubirilor, motivat pe faptul că accidentul notificat nu s-a produs în condițiile declarate și întrucât obligarea sa la plata sumei de bani decurgând din contractul de asigurare nu mai este posibilă, termenul de prescripție fiind deja împlinit. În urma acestui răspuns a fost formulată de către reclamantă cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe.
Cât privește motivele de recurs, intimata a arătat că în cadrul căii de atac se critică exclusiv soluția dată de prima instanță din perspectiva excepției prescripției dreptului material la acțiune și că instanța este obligată să se limiteze la motivele invocate de parte, neexistând motive de recurs de ordine publică pe care instanța să le poată invoca din oficiu.
Din această perspectivă, hotărârea pronunțată de prima instanță este apreciată ca fiind legală, atâta timp cât reclamanta își fundamentează acțiunea pe prevederile contractului de asigurare materializat prin polița CASCO nr.400168795/19 mai 2010, respectiv pe faptul că pretenția principală se referă la plata indemnizației de asigurare către asiguratul
B.R.DS I. SA și subsecvent către reclamantă, în ceea ce privește restul din indemnizația rămasă după operarea compensării sumelor menționate în contractul de leasing financiar.
Intimata apreciază că acțiunea ce face obiectul litigiului se fundamentează pe raporturile ce izvorăsc din contractul de asigurare și că îi este aplicabil termenul de prescripție de 2 ani instituit de art.2 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
Aceasta întrucât dreptul material la acțiune se naște la data producerii riscului asigurat, în sensul prev. art.7 alin.1 din actul normativ invocat.
În acest sens, prima instanță a reținut în mod corect faptul că prin raportare la disp. art.101 alin.3 C.pr.civ. termenul de prescripție se
împlinește la data corespunzătoare a anului 2012, mai precis la 5 iulie 2012, întrucât a început să curgă la 5 iulie 2010.
M. ivele de recurs invocate de reclamantă sunt apreciate de intimată ca fiind nefondate, considerându-se că art. 7201alin.11C.pr.civ. instituia o
cauză de suspendare a cursului prescripției pe perioada desfășurării procedurii de conciliere sau mediere, însă textul de lege se susține că nu este aplicabil situației concrete, atâta timp cât aceste prevederi au fost introduse de Legea nr.202/2010 și, pe cale de consecință, nu pot fi aplicabile unei prescripții începute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Intimata consideră că motivul de suspendare prevăzut de art. 7201alin.11C.pr.civ. este aplicabil numai prescripțiilor începute după momentul intrării în vigoare a Legii nr.202/2010.
În al doilea rând, se arată că procedura de conciliere a fost demarată de parte la o zi după împlinirea termenului de prescripție, fiind irelevantă aplicabilitatea sau inaplicabilitatea cauzei de suspendare invocate, întrucât ea ar fi putut produce efecte numai în măsura în care ar fi intervenit înainte de împlinirea termenului de 2 ani instituit de art.3 alin.2 din Decretul nr.167/1958.
În plus, se susține că notificarea din 6 iulie 2012 a fost transmisă de o altă persoană decât asiguratul, respectiv de un terț față de contractul de asigurare, motiv pentru care nu este aptă în mod abstract de a produce efectul suspensiv al cursului prescripției unui drept la acțiune ce aparține intimatei B.R.DS I. SA.
Se apreciază că terțul în raport de contractul de asigurare nu este îndreptățit să efectueze acte suspensive sau întrerupătoare ale cursului prescripției, cu atât mai mult cu cât B.R.DS I. SA nu a înțeles să își exercite dreptul la acțiune derivând din contractul de asigurare, termenul de prescripție fiind împlinit.
În ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, susținerile recurentului în sensul că nu ar fi trebuit luate în considerare prima și ultima zi sunt eronate, conform opiniei exprimate de intimată, alineatul 3 al art.101 C.pr.civ. fiind neechivoc, termenele stabilite pe ani considerându-se împlinite în ziua anului corespunzătoare celei de pornire.
M. ivul de recurs invocat de recurent conform căruia momentul de început al cursului prescripției ar fi data de 28 iulie 2010 este apreciat de intimată ca fiind nefondat și inacceptabil, întrucât în această modalitate ar fi lăsat la aprecierea asiguratului momentul de la care ar începe curgerea prescripției, ajungându-se în situația unei prescripții perpetue în acest mod.
Acesta este considerentul pentru care jurisprundența și doctrina au apreciat în mod unanim că momentul de început al cursului prescripției este cel al producerii riscului asigurat, moment în care se naște dreptul asiguratului la acțiunea având ca obiect plata indemnizației de asigurare.
Intimata a mai arătat că este justă și soluția care se răsfrânge asupra fondului cauzei, în sensul că respingerea cererii de despăgubire s-a realizat în considerarea concluziilor unei expertize tehnice realizate în condiții de contradictorialitate, concluzii necontestat de către părți, conform cărora accidentul nu este real.
S-a mai arătat că în situația în care utilizatorul SC B. S. va considera că finanțatorul B.R.DS I. SA are vreo culpă în ceea ce privește neexercitarea în termen a dreptului la acțiunea privind obligarea intimatei la plata indemnizației de asigurare are la îndemână acțiunea de drept comun în răspundere civilă delictuală ori contractuală prin care să solicite repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit.
În ședința publică din data de 11 martie 2013 tribunalul a pus în discuția părților recalificarea căii de atac exercitată în cauză având în vedere
valoarea pretențiilor deduse judecății prin raportare la disp. art.2821C.pr.civ. în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.
Pe cale de consecință, s-a dispus recalificarea căiid e atac declarate din recurs în apel și soluționarea acestuia prin raportare la normele aplicabile în cauză.
Analizând, pe cale de consecință, apelul declarat de apelanta SC B.
în contradictoriu cu intimatele B.R.DS I. SA și SC A. T. A. SA împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, tribunalul va avea în vedere faptul că prima instanță a soluționat cererea dedusă judecății reținând faptul că în speță a fost împlinită excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune al reclamantei prin raportare la disp. art.3 alin.2 din Decretul-Lege nr.167/1958, considerând că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 2 ani și că potrivit art. 7 din același act normativ, în ceea ce privește data la care începe să curgă acest termen, este identică cu data la care se naște dreptul la acțiune.
Procedând în această modalitate, prima instanță a soluționat litigiul dintre părțile litigante în mod nelegal, fără a avea în vedere faptul că, prin întâmpinarea depusă la dosar de către pârâta SC A. T. A. SA, a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, susținându-se faptul că reclamanta nu a fost și nu este proprietara autoturismului marca Audi Q7 asigurat CASCO la societatea pârâtă, că încheierea poliței de asigurare nr.400168795/19 mai 2008 s-a făcut cu proprietarul autovehiculului, respectiv cu pârâta B.R.DS I. SA și că reclamanta a fost doar utilizator al bunului, în această calitate figurând, de altfel, și în polița de asigurare și suplimentul de asigurare nr.1/_ .
S-a invocat, pe cale de consecință, faptul că în conformitate cu clauzele poliței de asigurare și, implicit, a contractului încheiat între asigurat și asigurător, reclamanta nu era îndreptățită să formuleze cererea de chemare în judecată, aceasta fiind utilizatorul autovehiculului implicat în accidentul de circulație din data de 5 iunie 2010, în baza contractului de leasing financiar nr.19765/_ încheiat cu pârâta B.R.DS I. SA. Din această perspectivă instanța era obligată să stabilească dacă litigiul dedus judecății și pretențiile formulate de reclamantă se întemeiază pe contractul de asigurare ori pe contractul de leasing, dacă drepturile pretinse decurg din raporturile de asigurare exclusiv și, în ceea ce o privește pe reclamantă, îi sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la prescripția dreptului la acțiune care se aplică în raporturile dintre asigurat și asigurător.
ul apreciază că prima instanță, soluționând litigiul dedus judecății prin admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, excepție
invocată, de asemenea, de asigurător, a procedat în mod nelegal, întrucât s- a raportat la termenul de prescripție reglementat de disp. art.3 alin.2 din Decretul-Lege nr.167/1958, normă legală care se aplică doar în raporturile dintre asigurat și asigurător, în condițiile în care reclamanta era terț față de contractul de asigurare dovedit prin polița CASCO nr.400168795/_ și suplimentul de asigurare nr.1/_ cu valabilitate între_ -_, încheiată între cele două pârâte SC A. T. SA și B.R.DS I. SA pentru autoturismul marca AUDI Q7.
Prima instanță nu a stabilit în prealabil împrejurarea dacă reclamanta are calitate procesuală activă în cauză și, implicit, faptul dacă ea acționează în numele asiguratului ori acționează în nume propriu, în calitate de utilizator în baza contractului de leasing și în acest din urmă caz,
împrejurarea dacă prin raportare la contractul de asigurare este îndreptățită să formuleze o cerere în pretenții, nefiind lămurit nici obiectul litigiului dedus judecății, în condițiile în care reclamanta susținut faptul că a formulat o acțiune oblică în temeiul disp. art.974 C.civ. (f.180 dosar fond).
În acest sens trebuie reținut faptul că, reclamanta a invocat prev. art.9.6.2 din contractul de leasing financiar încheiat cu pârâta B.R.DS
I. SA la data de_, prevederi conform cărora în cazul daunei totale finanțatorul este îndreptățit să rezilieze contractul de la data recepției notificării asigurătorului, fără punere în întârziere și fără nici o altă formalitate și să rețină, din suma netă de taxe achitată cu titlu de despăgubiri de către asigurător, contravaloarea facturilor emise și neîncasate de finanțator, valoarea capitalului rămas de plată până la expirarea duratei leasingului, cheltuieli, comisioane corespunzător încetării contractului, valoarea dobânzii de leasing achitate la capitalul rămas de plată pe perioada cuprinsă între data ultimei rate facturate și data primirii sumei cu titlu de despăgubiri de la asigurător și orice alte datorii refacturate (amenzi, taxe, asigurări).
În cazul în care, însă, după reținerea acestor sume la care fac referire disp. art.9.6.1 există excedent, suma se impunea a fi restituită utilizatorului.
Ori, în cazul în speță, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu atât cu finanțatorul, cât și cu asigurătorul CASCO, solicitând obligarea acestuia din urmă să achite în favoarea finanțatorului contravaloarea despăgubirilor datorate în temeiul poliței de asigurare CASCO, a dobânzii legale datorate începând cu data de 23 iulie 2010 și ulterior, obligarea finanțatorului să-i achite suma rezultată ca diferență între contravaloarea totală a despăgubirilor și contravaloarea acestor sume pe care recunoștea că le datorează finanțatorului în baza contractului de leasing financiar, în conformitate cu clauza inserată la pct.9.6.1 din contract.
Instanța nu a lămurit raporturile juridice deduse judecății, reținând doar faptul că în speță ar fi aplicabil termenul de prescripție ce reglementează raporturile ce izvorăsc din asigurare, deși prin raportare la obiectul cererii deduse judecății se impuneau a fi lămurite raporturile ce
izvorau atât din contractul de asigurare, cât și din contractul de leasing, în condițiile în care practica judiciară este unanimă în a aprecia faptul că termenul de prescripție de 2 ani reglementat de art.3 alin.2 din Decretul- Lege nr.167/1958 este aplicabil exclusiv raporturilor dintre asigurat și asigurător.
De altfel, și norma legală enunțată și avută în vedere de instanță statuează în mod clar asupra acestui aspect, impunându-se a se stabili de către prima instanță dacă pretențiilor deduse judecății formulate de reclamantă prin raportare la ambele contracte nu le este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, impunându-se în prealabil a fi lămurită excepția calității procesuale active și, implicit, raporturile dintre părți, lămurirea acestui aspect având relevanță hotărâtoare și la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Față de această împrejurare, prin raportare la disp. art.2821coroborate cu prev. art.294 și 297 C.pr.civ., tribunalul va anula hotărârea pronunțată de prima instanță și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale active, în prealabil și a stabili prin raportare la obiectul cererii deduse
judecății și raporturile dintre părțile litigante împrejurarea dacă în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 2 ani reglementat de dispozițiile art.
3 alin. 2 din Decretul-lege nr.167/1958, aplicabil exclusiv raporturilor dintre asigurat și asigurător sau termenul de prescripție general de 3 ani prevăzut de dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite apelul declarat de apelanta SC B. S., cu sediul în T., str.
P. nr.26, jud. C., în contradictoriu cu intimatele B.R.DS I. SA, cu sediul în B., str. Ion M. nr.1-7, et.12, sector 1 și A. T. A. SA, cu sediul procesual ales în C. -N., B-dul 21 Decembrie 1989 nr.90, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 20958/_ pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, pe care o anulează și, în consecință, dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 18 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
M. C. B. C. C. T. G.
în concediu medical, semnează prim grefier
Red.CC/MM 5 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 151/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 3241/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
