Decizia civilă nr. 621/2013. Acțiune în pretenții comerciale

Decizii comerciale (litigii cu profesioniști) - CA Cluj (2013)

ROMÂNIA

T. UL SPECIALIZAT C. Dosar nr. _

Cod operator date cu caracter personal 11553

DECIZIA CIVILĂ NR.621/2013

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2013 Completul este constituit din:

PREȘEDINTE: C. G. JUDECĂTOR: V. L. G. JUDECĂTOR: S. I. GREFIER: A. B.

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul O. N., împotriva sentinței civile nr.24811/2012 pronunțată la data de_ de către Judecătoria Cluj- Napoca, în dosarul nr._ privind și pe intimații G. A. SA și S. Ș., cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.

La apelul nominal se prezintă în apărarea intereselor recurentului, d-ul avocat Florentin G., în reprezentarea intereselor intimatei G. A. SA, d-na consilier juridic R. Cîmpianu și d-na avocat Burciu Janina în reprezentarea intereselor intimatului

Ș., cu împuterniciri depuse la dosarul cauzei. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că a fost înregistrată la dosar, în data de 20 noiembrie 2013, din partea intimatei G. A. SA, întâmpinare S. Ș., întâmpinare.
Reprezentanta intimatului S. Ș. depune întâmpinare și învederează instanței că a fost comunicată și părților litigante.
Se comunică un exemplar al întâmpinării depuse de către intimata SC G. cu reprezentantul recurentului.
Nemaifiind alte cereri sau excepții de invocat, tribunalul declară închisă faza probatorie și acordă părților cuvântul pe fondul recursului cu mențiunea ca părțile să se refere la incidența împăcării din procesul penal cu privire la prezenta acțiune.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată. Criticile aduse hotărârii recurate vizează în primul rând temeiul de drept al răspunderii contractuale. Apreciază că în speța dedusă judecății sunt incidente dispozițiile privind răspunderea contractuală în temeiul legii speciale, Legea nr.136//1995 și Ordinul CSA nr.21/2009. Astfel, dispozițiile art.9 din Legea nr.136/1995 prevăd faptul că prin contractul de asigurare, cocontractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asiguratorului iar acesta se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată. În completarea acestor dispoziții sunt și prevederile art.1 din Ordinul CSA nr.21/2009 care stabilesc următoarele: asiguratorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asigurații răspund delictual față de terțe persoane. Arată că acest aspect al răspunderii asiguratorului a fost tranșat de către I. prin mai multe decizii și un recurs în interesul legii, decizii de speță care au fost atașate concluziilor scrise depuse la acest termen de judecată. Prin aceste decizii s-a stabilit că răspunderea asiguratorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, dar grefată de răspunderea delictuală, asiguratorul achiesând la riscurile conduitei asiguratului.
De asemenea, reprezentantul recurentului face referire la dispozițiile art.46 din Ordinul CSA nr.21/2009 care prevăd faptul că în cazul accidentul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă dacă potrivit legii, acțiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părților. Deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă și irevocabilă, stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior. Apreciază că acest text de lege se referă la instituția împăcării părților din dreptul penal întrucât în fața instanței civile și în fața răspunderii asigurătorului nu are relevanță dacă șoferul care a produs accidentul răspunde penal sau este vinovat penal; singura răspundere care trebuie reținută în sarcina șoferului vinovat este cea delictuală. Vinovăția penală este demonstrată și este în acordurile cu temeiurile de drept invocate. Consideră că în baza legii speciale nu are nici o relevanță dacă s-a făcut o împăcare a părților. În speță, nu a avut loc o împăcare a părților ad literam ci a fost o mediere. Intervenientul forțat și-a recunoscut vinovăția iar recurentul a arătat că nu are pretenții de natură penală.
În ceea ce privește penalitățile de întârziere pe care instanța de fond a înțeles să nu le acorde raportat la faptul că a considerat răspunderea asiguratorului ca fiind o ca fiind o răspundere delictuală, reprezentantul recurentului arată că dispozițiile art.35, 36 și 37 din ordinul CSA nr.21/2009 stabilește procedura în astfel de situații. Recurentul a formulat o cerere de despăgubire către asigurator, asiguratorul a formulat o ofertă de despăgubire, mult inferioară, cu care recurentul a fost de acord consideră că asiguratorul și-a încălcat obligațiile contractuale, diminuând nejustificat despăgubirea.
Cât privește cheltuielile de judecată, arată că instanța de fond a reținut un minim de culpă în sarcina reclamantului-recurent. Cheltuielile au fost stabilite, în mod eronat, deși a fost admisă acțiunea, în sarcina reclamantului-recurent. Dispozițiile art.41 din lege nr.136/1995prevăd că și cheltuielile de judecată sunt în sarcina asiguratorului.
Reprezentanta intimatei G. A. SA solicită respingerea recursului ca neîntemeiat atât în ceea ce privește majorarea cuantumului daunelor cât și în ceea ce privește societății intimate la plata unor penalități de întârziere. Recurentul a solicitat acordarea sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale, sumă pe care acesta a apreciat-o ca fiind necesară pentru atenuarea suferințelor cauzate și alinarea acestora pe viitor, însă așa cum a reținut, în mod corect, și instanța de fond, acesta nu a adus argumente concrete în justificarea sumei solicitate. Consideră că instanța de judecată are dreptul și atributul de a proceda la evaluarea prejudiciului produs ca urmare a vătămării corporale suferite și prin urmare poate diminua dacă consideră necesar suma solicitată. Totodată, apreciază că suma acordată este proporțională cu prejudiciul suferit de recurent .
În ceea ce privește obligarea intimatei la plata unor penalități de întârziere, arată că textul de lege invocat de către recurent, art.20 din Legea nr.136/1995 nu-i este aplicabil în speța dedusă judecății. Articolul care obligă societatea de asigurare la plata de penalități de întârziere este art. 36 din legea menționată care prevede că despăgubirea se plătește de către asiguratorul RCA în maxim 15 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurator sau de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Astfel că, în acest caz eventualele penalității de întârziere pot să curgă doar de la data rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești, or, raportat la faptul că părțile nu au reușit să se înțeleagă asupra sumei de despăgubire, suma cuvenită este cea stabilită de către instanța de judecată. Considerentele pentru care nu s-a achitat suma oferită de către societatea intimată a fost faptul că nu s-a indicat de către recurent contul său bancar și nu s-a dat declarația de acceptare a despăgubirii.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, reprezentanta intimatei arată că acordarea de către instanța de judecată a sumei de 25.000 lei refuzată pe cale amiabilă de
către recurent este considerentul pentru care cheltuielile de judecată nu au fost stabilite în sarcina intimatei. Cât privește acordul de mediere, arată că, având în vedere că între conducătorul auto vinovat de producerea accidentului și persoana vătămată s-a realizat o înțelegere, dreptul reclamantului la despăgubiri s-a stins prin renunțare.
Reprezentanta intimatei depune dovada achitării sumei de 25.000 lei în data de_ în urma pronunțării sentinței instanței de fond.
Reprezentanta intimatului S. Ș. solicită, în principal, respingerea recursului ca nefundat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs iar în subsidiar, admiterea recursului și având în vedere efectul devolutiv al acestuia, respingerea acțiunii ca inadmisibilă având în vedere incidența retragerii plângerii stabilite prin acordul părților de mediere. Apreciază că acordul de mediere este cel care a stins raporturile penale dintre părți. În mod corect, instanța de fond a reținut că pentru angajarea civilă contractual a asiguratului nu este necesară incidența unei răspunderi delictuale pentru a interveni o despăgubire. De altfel, și temeiul de drept invocat de reclamant în cererea de chemare în judecată privește tot această răspundere civilă delictuală. De asemenea, instanța de fond a stabilit, în mod corect, că aceste aspecte ale incidenței răspunderii civile delictuale, pe de-o parte, și contractuale pe de altă parte nu sunt contestate de către părți fiind raporturi juridice care izvorăsc ex delictu. Instanța de fond a reținut din practica juridică depusă că suma pe care asiguratorul a oferit-o victimei este chiar mai mare decât este practica juridică în materie.
În ceea ce privește obligarea recurentului la cheltuielile de judecată, reprezentanta intimatului S. Ș. arată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că acesta este în culpă întrucât și-a asumat riscul formulării unei acțiuni în pretenții împotriva asiguratorului și împotriva intervenientului forțat, acțiune care nu a fost admisă decât în parte. Solicită cheltuieli de judecată în fond și în recurs, conform chitanțelor depuse la dosar.
În replică, cu privire la susținerea reprezentantei intimatei conform căreia recurentul nu a comunicat societății de asigurare contul său bancar reprezentantul recurentului arată că intimata a emis o adresă prin care a refuzat plata parțial: în ceea ce privește oferta amiabilă a fost făcută pentru că așa prevede legea.
ul reține cauza în pronunțare.

T. UL,

Prin sentința civilă nr. 24811/2012 pronunțată la data de 12 decembrie 2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul O. N., în contradictoriu cu pârâta SC G. A. SA și cu citarea intervenientului forțat SS și a fost obligată pârâta SC G. A. SA să plătească reclamantului O. N. suma de 25.000 lei reprezentând despăgubiri morale, fiind respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată. Prin aceeași hotărâre reclamantul a fost obligat

să-i plătească intervenientului forțat SS suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că în data de_, în jurul orelor 15.50, pe str. T. Vuia din C. -N., reclamantul și intervenientul S. Ș. au fost implicați într-un accident rutier soldat cu daune materiale și vătămări corporale. Astfel cum rezultă din documentația dosarului penal, accidentul rutier a avut loc ca urmare a manevrei de punere în mișcare a autovehiculului de către intervenientul S. Ș., prin viraj stânga, pentru a ieși din stația RATUC, ocazie cu care nu a acordat prioritate autoturismului marca VW Passat condus de către reclamant, care rula în aceeași direcție.

Mecanica producerii accidentului este cea care rezultă din schița accidentului și planșele fotografice efectuate în cadrul dosarului penale, iar acestea relevă un impact puternic care a avut ca urmare avarierea autoturismului condus de către intervenient la nivelul aripii stângi față și bară stânga spate (autoturism care se punea în mișcare), iar a autoturismului condus de către reclamant, ca urmare a impactului direct, la nivelul aripii drepte față și capotă, precum și la nivelul portierei drepte spate (autoturism aflat în mișcare), acest din urmă autoturism fiind proiectat la o distanță de peste 10 m față de locul impactului.

Cercetările penale efectuate în cadrul dosarului penal nr. 2371/P/2010 s-au finalizat prin rezoluția din data de_ de încetare a urmăririi penale față de intervenientul S. Ș. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. 2 și 4 Cod P., ca urmare a acordului de mediere încheiat între reclamant parte vătămată și intervenient învinuit. În conținutul acestui acord de mediere părțile au convenit în sensul că intervenientul își recunoaște vinovăția pentru producerea accidentului care face obiectul dosarului penal, iar reclamantul își retrage plângerea penală formulată împotriva acestuia și s-a obligat să nu ridice nici un fel de pretenții de natură penală. Totodată, părțile au convenit ca reclamantul să poată ridica pretenții civile doar împotriva asigurătorului intervenientului, respectiv față de societatea G. A., aspect confirmat și însușit de către intervenient.

Ca urmare a impactului, reclamantul a fost condus la Clinica UPU, cu ocazia cercetărilor stabilindu-se că acesta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 65- 70 zile, din scrisoarea medicală datată_ rezultând că reclamantul a fost internat timp de 8 zile în regim de urgență cu diagnosticul de fractură cominutiva, cu deplasare, instabilă, 1-3 distală diafiză radială stânga, traumatism cranio-cerebral gravitate medie, hemoragie subarahnoidiană, traumatism toraco-abdominal, contuzie coloană vertebrală toracică, politraumatism accident rutier, reclamantul fiind supus unei intervenții chirurgicale în data de_ de reducere sângerândă și osteosinteză cu placă și 6 șuruburi a diafizei radiale stângi, fiind externat cu recomandarea de menținere imobilizare în atelă gipsată branhio-palmară timp de 4 săptămâni de la operație și apoi încă 4 săptămâni în gips circular antebrahiopalmar. Potrivit certificatelor eliberate reclamantului, acesta a beneficiat de concediu medical în perioadele_ -_ ,_ ,_ -_, _

-_ ,_ -_ ,_ -_ ,_ -_ ,_ -_, în data de _

fiind supus din nou unei intervenții chirurgicale de extragere a materialului de osteosinteză, placă cu 6 șuruburi, cu recomandări de repaus relativ și evitarea eforturilor mari timp de 4 săptămâni. Potrivit adeverinței eliberate în data de_, reclamantul este angajatul SC Mariflor Prodcom SRL, salariul acestuia de încadrare fiind de 1.091 lei, cu prime, bonusuri și comisioane lunare în cuantum de 0,5% din vânzările efectuate, iar pe parcursul anului 2010, începând cu luna mai, a încasat doar salariul de încadrare, neputând să își desfășoare activitatea decât prin consultanță acordată înlocuitorului său.

Potrivit actelor medicale depuse la dosar, și intervenientul S. Ș., în etate, 71 ani, a suferit vătămări corporale.

Urmare a accidentului produs, pârâtul G. A. SA, asigurătorul intervenientului S. Ș., a deschis dosarul de daună nr. 1004213/2010, în aprilie 2012, la cererea reclamantului pârâtul asigurător făcând oferta de plată a daunelor morale în cuantum de 25.000 lei, solicitându-se reclamantului o declarație notarială din care să rezulte faptul că, după încasarea acestei sume, nu mai are nici o pretenție față de persoana responsabilă civilmente sau față de persoana vinovată de producerea evenimentului, precum și coordonatele bancare pentru efectuarea plății. În cursul lunii iunie reclamantul a arătat că nu este de acord cu suma de 25.000 lei, solicitând plata celor 25.000 lei și arătând că pentru diferență se va adresa instanțelor judecătorești. Invocând prevederile art. 55 alin.

4 din Legea nr. 136/1995, pârâtul asigurător a arătat că nu poate proceda la plata sumei de

25.000 lei, solicitând încă o dată opțiunea reclamantului.

Potrivit art. 998 C.Civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe cel din a cărei culpă s-a ocazionat a-l repara. Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune civilă cu caracter exclusiv reparator iar pentru a fi antrenată se impun a fi îndeplinite următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită, și, nu în ultimul rând existența vinovăției autorului faptei ilicite.

Instanța de fond a apreciat că aceste condiții sunt îndeplinite, răspunderea pârâtei urmând a fi antrenată. Instanța a constatat că aceste aspecte nu sunt contestate în cauză, rezultând totodată și din actele și lucrările dosarului, ceea ce se contestă în cauză fiind cuantumul despăgubirilor morale, asigurătorul subrogat în drepturile și obligațiile persoanei responsabile acordând cu titlu de despăgubiri morale suma de 25.000 lei, respectiv cca. 5600 euro, iar reclamantul, persoană vătămată, solicitând în schimb suma de

90.000 euro.

În raport de situația de fapt reținută în cauză, instanța a apreciat că suma stabilită de asigurător, de 25.000 lei, este îndestulătoare și reprezintă o justă despăgubire a reclamantului pentru daunele morale suferite de către acesta în urma accidentului rutier în care a fost implicat.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata acestei sume, în afara descrierii îngrijirilor medicale pe care le-a primit, fără însă a aduce și alte argumente concrete pentru care a solicitat suma de 90.000 euro, respectiv motive care să convingă insuficiența sumei acordate de către societatea de despăgubiri în raport de o circumstanță concretă. Suma de 25.000 lei, raportată la numărul de zile de îngrijiri medicale, 70 de zile, apare ca fiind îndestulătoare, despăgubirile morale având rolul, așa cum au arătat de altfel ambele părți, de a compensa prejudiciul moral încercat de victimă, fără însă de a se erija într-o sursă de îmbogățire, cum este cazul celor

90.000 euro solicitați fără a se prezenta și proba o situație excepțională în care s-a aflat victima. Instanța poate reține că fiecare individ are prerogativa unei autoevaluări, însă atâta vreme cât aceasta antrenează drepturi și obligații din patrimoniul unei alte persoane, se impune a fi supusă cenzurii instanței. De altfel, practica judiciară în această materie este similară, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești depuse de către pârât, suma de

25.000 lei fiind peste media acestora, împrejurare pe care însă instanța o va pune pe seama ultimelor intervenții medicale necesare a definitiva vindecarea brațului reclamantului.

Nu mai puțin, în raport de prevederile art. 35 și 48 din OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, instanța va da relevanță și mecanicii producerii accidentului care, chiar dacă în cauză nu a fost efectuată o expertiză auto, reprezentantul reclamantului opunându-se cu vehemență acestei probe iar cercetările penale neincluzând cercetări asupra acestui aspect, relevă fie și numai un minim de culpă în persoana reclamantului care, în condiții de carosabil asfaltat, uscat, cu vizibilitate bună și trafic foarte intens (menționate pe schița accidentului), nu și-a adaptat viteza la aceste condiții de trafic, distanța la care au fost proiectate cele două autovehicule și avariile produse, în condițiile în care cel al intervenientului S. Ș. se punea în mișcare, stând dovadă în acest sens.

De asemenea, instanța a reținut și faptul că accidentul produs a avut la bază forma de vinovăție a culpei, fără alte implicații personale între persoana reclamantului și a intervenientului, implicații care să aducă atingere, în mod colateral, altor atribute ale personalității celui dintâi și care să fie incluse în rândul prejudiciilor nepatrimoniale. De altfel, cele două părți implicate s-au împăcat în fața organelor de urmărire penală,

reclamantul arătând în mod expres și neechivoc ca pretențiile sale civile îl vizează doar pe asigurător, nu și pe intervenient.

Așadar, instanța a apreciat că suma de 25.000 lei este în măsură să asigure o justă despăgubire a reclamantului pentru prejudiciul suferit, despăgubirile încadrându-se într-un cuantum rezonabil și echitabil, acțiunea reclamantului urmând a fi admisă doar în această măsură.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor morale, solicitate de către reclamant începând cu data de_, instanța a respins această pretenție motivat de faptul că suma acordată de instanță a fost acordată în aprilie 2012 și de către pârât - societatea de asigurare, reclamantul refuzând-o motivat de faptul că este neîndestulătoare.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, instanța a constatat că atât reclamantul, cât și intervenientul au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, iar potrivit art. 274 Cod de procedură civilă, partea căzută în pretenții va putea fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Este drept că acțiunea a fost admisă în parte, aparent în favoarea reclamantului, însă nu poate fi omis fundamentul obligației de plată a cheltuielilor de judecată, respectiv culpa procesuală, și despre care instanța a constatat că îi revine, în acest caz concret, tocmai reclamantului. Astfel, pârâtul acționat în justiție, în baza procedurii instituite de Ordinul CSA 21/2009, a acordat reclamantului, la solicitarea acestuia, suma de 25.000 lei, în lipsa declarației de acceptare a acestora, potrivit art. 55 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul neputând efectua o plată parțială. În aceste condiții, reclamantul fiind cel care s-a considerat nedreptățit prin suma oferită de asigurător și-a asumat riscul procesual formulării unei cereri de chemare în judecată aptă de a antrena cheltuieli de judecată și din partea persoanelor atrase în judecată, cum este cazul intervenientului forțat S. Ș., prin probatoriul administrat în cauză probându-se că suma oferită inițial este îndestulătoare, contrar aprecierii reclamantului anterior formulării cererii de chemare în judecată. În consecință, instanța a dispus obligarea reclamantului la plata în favoarea intervenientului S. Ș. a sumei de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, recurentul O. N., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului recurentul a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost întemeiată în drept în mod eronat. instanța de fond nu a înțeles să pronunțe o hotărâre executorie, deși ne aflăm în prezența unui litigiu comercial/între profesioniști, raportat la disp. art. 3 pct. 17, art. 4, art. 6 și art. 56 Cod comercial. Pentru parata G. SA, este un raport comercial fara niciun dubiu, raportul comercial fiind rezultat in urma încheierii politei de asigurare RCA intre aceasta si intervenientul S. Ș. . Prin urmare, pentru parata raportul juridic dedus judecații este unul comercial si el trebuie soluționat de instanțele comerciale si intemeiat in drept pe dispozițiile speciale cu privire la profesioniști. Pentru asigurătorul G. SA, emiterea de polițe RCA reprezinta obiectul de activitate iar acest aspect este o fapta de comerț. În speța, situația generează o competenta mixta, in sensul ca raportul juridic are caracter civil delictual numai in ceea ce-l privește pe reclamant si intervenientul forțat, insa are caracter comercial in ceea ce o privește pe parata G. SA. In conformitate cu dispozițiile art. 56 Cod Comercial, legea aplicabila litigiului este cea comerciala, iar competenta de soluționare a litigiului este data de incidența principiului "specialia generalibus derrogant".

Pe de alta parte, din dispozițiile art. 54 din Legea 136/1995 rezultă că speta impune un cadru tripartit, prin urmare cu toate ca natura raportului juridic este una mixta in baza

celor anterior invocate raportul juridic trebuie sa fie soluționat de instanțele comerciale, in considerarea dispozițiilor art. 56 Cod comercial.

Pe cale de consecința, hotărârea ce urmează a fi pronunțata trebuie sa fie una executorie si sa fie întemeiata pe dispozițiile care se aplica comercianților/profesioniștilor.

Recurentul a arătat că în cuprinsul hotărârii atacate instanța de fond a reținut eronat starea de fapt, respectiv existenta unor motive contradictorii. Astfel, prima instanța a reținut in mod eronat o alta stare de fapt iar rezultatul a fost acela ca a stabilit mod unilateral, în condițiile in care nu era nici cadru procesual si nicio parte nu susținuse o atare situație, numai un minim de culpa in persoana reclamantului. Deși instanța a retinut ca sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, răspunderea paratei urmând a fi antrenata, aceste aspecte nefiind contestate in cauza, rezultând totodată si din actele si lucrările dosarului, ceea ce se contesta in cauza fiind cuantumul despăgubirilor, ulterior revine si stabilește in mod unilateral ca recurentul ar fi avut un minim de culpa. Prin urmare, prima instanța a stabilit, în mod nelegal și neîntemeiat, ca in speța trebuie antrenata răspunderea delictuala a paratei. Asigurătorul nu a fost parte la acest eveniment si nu i se poate antrena o răspundere delictuala. Răspunderea asigurătorului este una contractuala, având la baza contractul de asigurare. Într-o speța de acest gen, trebuie sa se stabileasca răspunderea delictuala a intervenientului forțat pentru a putea interveni in subsidiar răspunderea contractuala a asigurătorului.

Deși instanța de fond stabileste sau observa ca din actele de la dosar rezulta vinovăția exclusiva a intervenientului forțat in producerea accidentului, intelege sa depășească cadrul procesual (in condițiile in care a reținut ca niciuna din parti nu contesta acest aspect) si fara a administra o probatiune sau a pune in discuția partilor, sa stabilească in mod unilateral ca ar exista un minim de culpa in sarcina recurentului. O culpa in sarcina recurentului nu poate fi reținuta nici raportat la actele existente la dosarul penal si nici raportat la recunoașterea faptei de către intervenientul forțat.

De altfel, dacă ar fi putut sa retina in sarcina recurentului o culpa, acest fapt trebuia demonstrat, probat si in final sa rezulte o cota parte procentuala exacta in ceea ce privește o eventuala culpa comuna. Este inadmisibil a se retine un minim de culpa, acest minim neputând fi stabilit, iar acest aspect este foarte important pentru ca legea speciala (Legea nr. 136/1995 si Ordinul CSA nr. 21/2009) conțin dispoziții speciale care spun ca si in cazul in care este o vinovăție comuna, dunele se vor diminua conform procentului de vinovăție.

Recurentul a arătat că în speța instanța a eludat normele de drept si a stabilit in mod discreționar un minim de culpa si a diminuat despăgubirea asa cum a dorit fara un temei de drept.

S-a mai arătat că fondul cauzei a fost cercetat de către instanța de fond intr-o măsura insuficienta, in contextul in care se poate observa ca la determinarea cuantumului despăgubirilor, instanța a acordat, pentru motivare mai puțin de un paragraf. Practic, prima instanța s-a mulțumit si a considerat ca parata a stabilit in mod corect cuantumul despăgubirilor sens in care, nu a inteles sa reanalizeze probele existente la dosarul cauzei.

Recurentul a arătat că instanța de fond a reținut că nu a adus nici un motiv sau argument care să justifice cuantumul despăgubirilor, reținere din care rezultă că acțiunea recurentului nu a fost luată în considerare, nefiind luat în considerare nici probatoriul administrat in faza de judecata și nici practica judiciara anexată. A mai reținut instanța de fond că fiecare individ are prerogativa unei autoevaluări, insa atâta vreme cat aceasta antrenează drepturi si obligații din patrimoniul unei alte persoane, se impune a fi supusa cenzurii instanței, recurentul arătând că nu poate fi de acord cu aceasta aserțiune, deoarece obligația paratei este una contractuala, aceasta asumandu-si posibilitatea producerii riscului asigurat. Prin urmare, recurentul considera ca instanța nu poate acorda o oarecare

clementa sau circumstanțe atenuante. In fond, trebuie avut in vedere ca parata a incasat contravaloarea poliței de asigurare si parata nu este o entitate de întrajutorare. Prima instanța, a stabilit la nivel de "lege"; ca are obligația de a cenzura eventuale pretenții in astfel de situații, obligație care nu exista.

S-a arătat că prima instanța a acordat suma de 25.000 lei exclusiv in baza practicii judiciare depuse de către parata, fără a cerceta fondul acestei probleme si fără a avea in vedere traumele suferite de recurent si nici gravitatea leziunilor care rezulta din actele medicale. Prima instanța a avut in vedere, exclusiv practica judiciara depusa de către parata și a făcut abstracție totala de practica judiciara depusa de către recurent. Deși, in prima faza, instanța constata ca recurentul nu a făcut dovada leziunilor si a traumelor, in final spune ca suma de 25.000 lei, este mai mare decât practica in domeniu, dar totuși, a fost acordata având in vedere ca recurentul mai are nevoie de alte intervenții chirurgicale.

Recurentul a arătat că în mod nejustificat instanța a procedat la reducerea daunelor morale, arătând că înțelege să conteste temeinicia aspectelor avute in vedere de prima instanța la cuantificarea despăgubirilor. Astfel, instanța de fond a avut in vedere doar practica depusa de către parata, făcând abstracție totala de practica judiciara si motivele invocate de recurent. S-a reținut in cuprinsul hotărârii ca recurentul nu ar fi argumentat in niciun fel traumele si vătămările suferite, însă acestea rezulta din actele medicale existente la dosarul cauzei. Ca urmare a accidentului, recurentul a suferit numeroase leziuni pentru care a fost transportat de urgenta la Clinica de Ortopedie si Traumatologie C. -N., respectiv: fractura cominutiva, cu deplasare, instabila (adică bucati de os desprinse din os); diafiza radiala stânga; traumatism cranio-cerebral gravitate medie; hemoragie subarahnoidiana; traumatism toraco-abdominal; contuzie coloana vertebrala toracica si politraumatism prin accident rutier. Accidentul s-a produs fara culpa recurentului, existând o recunoaștere a vinovăției din partea intervenientului S. Ș. in producerea acestui accident. Ca urmare a acestui eveniment, recurentul a fost internat la Spitalul Clinic Județean C., secția Ortopedie si a avut nevoie de 70 zile de îngrijiri medicale, asa cum rezulta din certifcatul medico-legal si din răspunsul organelor de cercetare penala. La momentul accidentului, recurentul a fost internat timp de 8 zile la Clinica de Ortopedie unde a suferit o intervenție chirurgicala in data de_ care a vizat îndepărtarea hematomului extradural, având in vedere ca mana stânga îi era practic zdrobita si, de asemenea, a fost nevoie de implantarea unei place metalice cu 6 șuruburi care sa ajute la sudarea oaselor. Ulterior operație, i s-a administrat tratament antibiotic, antialgic, antiinflamator, cortizonic, de prevenire a trombozei. În data de_ (la 2 ani de la data accidentului) recurentul a fost din nou internat la Clinica de Ortopedie conform biletului de ieșire din spital nr. 344756/_, internare care a avut drept scop o noua intervenție chirurgicala in vederea extragerii plăcii metalice si a șuruburilor. După externare, recurentul a continuat sa resimte dureri la nivelul capului ca urmare a leziunilor cranio- cerebrale. În ceea ce privește antebrațul drept, recurentul a arătat că in urma intervențiilor chirurgicale si a leziunnilor suferite, pe langa durerile permanente pe care le resimte, acestea se accentuează in timpul schimbărilor climatice, atunci când resimte dureri puternice si la nivelul coloanei vertebrale. Este de notorietate si a fost confirmat si de medicii specialiști, ca leziunile grave la nivelul oaselor vor fi resimțite întotdeauna si mai ales la schimbările climatice si se vor intensifica odată cu îmbătrânirea persoanei in cauza. Toate aceste aspecte l-au traumatizat pe recurent si i-au afectat sănătatea intr-un mod iremediabil, însă nu au fost avute în vedere de instanța de fond.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a veniturilor, care au fost apreciate ca fiind nejustioficate, recurentul a arătat că i-a prezentat instanței că este adevărat ca este vorba despre niște sume mari dar a arătat, de asemenea, ca aceste sume nu sunt mari prin esența lor si trebuie raportate la anumite aspecte practice, aspecte care au fost detaliate in

cadrul concluziilor scrise respectiv, suferințele cauzate victimei. Pe de alta parte, pentru parata emiterea de polițe este o afacere si acordarea unor sume cat mai mici pentru situații similare inseamna un mers cat mai bun al afacerii. Se consideră că, totuși, trebuie avut în vedere si riscul pe care parata si l-a asumat in momentul în care a decis sa încheie-o polița RCA. Este inadmisibil ca in urma unui probatoriu, in fata unei instanțe de judecata, sa se acorde o despăgubire mai mica decât cea acordata de un alt asigurător in situație identica, pe cale amiabila, recurentul depunând in probatiune o tranzacție prin care un alt asigurător a oferit suma de 45.000 lei intr-o situație in care victima a avut mult mai puține zile de îngrijiri medicale si implicit vătămări mai ușoare).

S-a susținut că pentru o suferința iremediabila nu se poate spune ca o anumita suma este prea mare si ar reprezenta o îmbogățire fara justa cauza. In speța, pârâta are două argumente, respectiv faptul că suma solicitată este prea mare și că recurentul s-ar îmbogăți fără justă cauză., fără ca aceste argumente să fie motivate și detaliate. Parata nu este interesata ca recurentul a avut nevoie de 70 de zile de îngrijiri medicale, că a avut o mână zdrobită și traumatism cranio-cerebral și alte leziuni, asa cum rezulta din actele medicale, nefiind interesata de suferințele pe care le-a indurat recurentul ca urmare a leziunilor suferite si a intervențiilor chirurgicale. De asemenea, parata nu a avut in vedere ca recurentul a fost obligat sa treaca prin aceste suferințe, deși nu i se poate imputa nicio vina și nu a avut în vedere ca aceste leziuni au durat, cel puțin conform actelor medicale, peste doi ani. O suma acordata ca si despăgubire pentru astfel de situații, se consideră ca nu trebuie raportata la venitul persoanei vătămate sau la venitul mediu pe țara si nici daca, cu suma respectiva, partea vătămata "ar putea sa-si cumpere o mașina sau o casa", aceasta pentru ca suma astfel acordata reprezintă "viata"; unui om iar zilele de viata nu pot fi convertite in bani. Tocmai pentru ca viata si integritatea fizica si psihica a individului este

"nestemata"; si legiuitorul a prevăzut praguri de despăgubire asa mari (5.000.000 EURO),

În Directiva Parlamentului European nr. 103/2009 care sta practica la baza întregii legislații comunitare in ceea ce privește despăgubirile s-a reținut că asigurarea de răspundere civila pentru circulația autovehiculelor are o importanta deosebita pentru cetățenii europeni, fie ca sunt asigurați sau victime ale unui accident (pct. 2). La pct. 12 s-a reținut că obligația statelor membre de a garanta ca suma asigurata sa nu fie mai mica decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecția victimelor. Suma minima asigurata in cazul vătămărilor corporale ar trebui calculata astfel incat sa despăgubească integrai si echitabil toate victimele care au suferit răni grave, tinand seama in același timp de frecventa scăzuta a accidentelor care implica victime multiple si de numărul scăzut de accidente in care mai multe victime suferă de răni foarte grave in cursul aceluiași accident, iar la pct. 20 faptul că victimelor accidentelor de circulație cauzate de autovehicule ar trebui sa li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul in care are loc accidentul pe teritoriul Comunității,

De asemenea, în decizia nr. 1373/2010 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ce privește stabilirea daunelor morale, cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este apreciat de instanțe in raport de consecințele negative suferite de cei valorile morale lezate, si măsura in care le-a fost afectata situația familiala si profesia.

Recurentul a mai arătat că instanța de fond a respins, în mod neîntemeiat, petitul cu privire la penalitățile de întârziere si in baza unei interpretări greșite a textului de lege. Conform art. 35 si urm. din Ordinul CSA nr. 5/2010, subsemnatul am formulat o cerere de despăgubire, care in data de_ a fost comunicata cu parata. Prin adresa nr. 339 din data de_, parata a solicitat o serie de acte suplimentare, care i-au fost comunicate, iar in data de_, prin adresa nr. 5258 parata a formulat oferta de despăgubire in cuantumul de 25.000 lei, fara nicio motivare. În condițiile in care parata a diminuat

nejustificat despăgubirea in condițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 conform căruia "in cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul va plați indemnizația de asigurare in condițiile prevăzute in contractul de asigurare. In situația in care părțile nu se ințeleg asume cuantumului indemnizației de asigurare, suma care nu face obiectul litigiului va fi plătită de asigurător înainte ca acesta sa se fi soluționat prin negocieri sau de către instanța";, recurentul, prin scriptul intitulat "Raspuns"; din data de_, a solicitat sa i se achite suma de 25.000 lei iar pentru diferența va apela la instanța de judecata. Prin răspunsul din data de_ înregistrat sub nr. 9775, parata a respins solicitarea recurentului, invocând cu rea intenție un text de lege inaplicabil situației de fata respectiv art. 55 alin. 4 din Legea nr. 136/1995 care prevede ca "Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara in scris ca au fost despăgubite pentru pagubele suferite si ca nu mai au nicio pretenție de la asigurătorul de răspundere civila si asigurat (persoana vinovata) in legătura cu paguba respectiva";. Recurentul consideră că textul art. 20 alin. 3 si art. 55 alin 4 din Legea nr. 136/1995 este foarte clar si aici trebuie avut in vedere si caracterul de urgenta si de amiabilitate pe care il presupune temeiul special de drept invocat în sensul ca, legiuitorul pune pe primul loc ocrotirea integrității fizice si

psihice a individului. Pe cale de consecința, legea speciala stabilește ca in cazul in care părțile (asigurator-victima) nu se inteleg asupra cuantumului despăgubirilor, asigurătorul trebuie sa plătească suma pe care el o considera justa iar pentru diferența, victima va trebuie sa formuleze o acțiune in instanța. Pe de alta parte, art. 55 alin, 4 are rolul, ca atunci când părțile au stabilit definitiv asupra cuantumului despăgubirilor, victima sa dea o declarație ca nu mai are alte pretenții, lucru, de altfel absolut normal pentru a se evita o dubla plata si de la asigurător si de la persoana vinovata. Se solicită a se avea în vedere ca acest art. 55 alin. 4 nu interzice sau nu obliga victima sa-si asume un astfel de angajament in căzui in care intervine doar o plata parțiala aspect cat se poate de logic.

Având in vedere situația mai sus arătata, in contradictoriu cu cele reținute de prima instanța în sensul că recurentul a refuzat aceasta suma, s-a arătat că recurentul a acceptat suma de 25.000 lei insa, o declarație de renunțare se da doar daca se stinge dosarul pe cale amiabila pentru ca altfel partea vătămata nu ar mai putea sa solicite diferența de despăgubire in condițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 motiv pentru care nu a putut da o astfel de declarație. Refuzul paratei de a efectua plata parțiala este o veritabila rea credința, întrucât asigurătorii încearcă sa amăgească oamenii cu niște sume foarte mici dar pe care le plătesc de indata, concomitent cu aducerea la cunoștința acestora ca un eventual litigiu ar presupune o perioada lunga de timp si costuri considerabile. Art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, instituie o sancțiune pentru asigurătorii care nu isi îndeplinesc obligațiile contractuale, sancțiune care isi are seva in Directiva nr. 103/_ a Parlamentului European, act care sta la baza intregii legislații privind asigurările din România si care prevede ca "";statele trebuie sa aplice sancțiuni drastice asigurătorilor, in măsura in care aceștia nu-și îndeplinesc în cel mai scurt timp posibil obligațiile rezultate din polița RCA";. Gravitatea acestui text s-a pierdut odată cu transpunerea acestuia in legislația interna printr-o traducere defectuoasa din engleza in romana. Pe cale de consecința, în temeiul art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010 "Daca asigurătorul RCA nu isi îndeplinește obligațiile in termenele prevăzute la art. 36 sau si le îndeplinește in mod defectuos, inclusiv daca diminuează nejustificat despagubirea, la suma de despăgubire cuvenita, care se plătește de asigurător, se aplica o penalizare de 0,1%, calculata pentru fiecare zi de întârziere";, astfel că se consideră că petitul cu privire la penalități este întemeiat si se impune acordarea acestora in cuantum de 0,1% aplicate la suma finala pe care instanța o va stabili de la momentul introducerii acțiunii (_ ) și până la data achitării efective a despăgubirii de către parata.

In final, recurentul considera ca nu exista niciun impediment ca aceste penalități sa se aplice sumei de 25.000 lei de la data de_ - aceasta fiind in mod indubitabil, certa, lichida si exigibilă pentru pârâtă.

Recurentul a arătat că în mod nelegal instanța de foind a stabilit în sarcina acestuia obligația de a suporta onorariul avocațial achitat de intervenientul forțat, cu toate că a admis în parte acțiunea, aparent in favoarea reclamantului recurent. Aceasta întrucât, deși ambele parti au solicitat obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata, instanța fara temei a considerat ca cel căruia i s-a admis acțiunea trebuie sa le achite. Textul art. 274 Cod Pr. Civ. vorbește despre partea căzuta in pretenții ori in prezenta speța recurentului i-a fost admisa acțiunea iar partea căzuta in pretenții este parata care a fost obligata la plata sumei de 25.000 lei. Recurentul a arătat că nu se înțelege noțiunea de "admitere in aparenta a actiunii";. Deși pe parcursul hotărârii nu ar părea ca prima instanța ar fi fost de acord cu dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 136/1995, in ultimul paragraf retine ca parata nu a putut efectua o plata parțiala având in vedere ca lipsește declarația prevăzuta de art. 55 din Legea nr. 136/1995. Instanța de fond a ignorat dispozițiile legii speciale respectiv dispozițiile art. 41 din Legea nr. 136/1995 care stabilesc ca "in asigurarea de răspundere civila, asigurătorul se obliga sa plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde in baza legii fata de terțele persoane păgubite si pentru cheltuielile făcute de asigurat in procesul civil";.

Prin întâmpinare, intimata SC G. A. S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul O. N. ca fiind neîntemeiat si pe cale de consecința menținerea dispozițiilor sentinței civile 24811/_ pronunțate de Judecătoria C. .

În susținerea poziției procesuale intimata a arătat că Ordinul CSA aplicabil la data evenimentului este 21/2009 si nu Ordinul CSA 5/2010 cum invoca recurentul, ordin care a intrat in vigoare doar la data de_ . Prin cererea de chemare in judecata dl O. N. a solicitat obligarea intimatei in calitate de asigurător RCA al autovehiculului Daewoo cu număr de înmatriculare_ la plata de daune materiale si morale pentru vătămarea corporala suferita in urma accidentului rutier din dara de_ . Accidentul rutier a făcut obiectul dosarului penal 2371/P/2010 care s-a finalizat prin incetarea urmăririi penale fata de numitul S. Ș., intrucat intre acesta si recurent a intervenit un acord de mediere, motiv pentru care in cauza nu au mai fost administrate si alte probe. In acest context, având in vedere si poziția d-lui S. Ș. citat in cadrul acestui dosar in calitate de intervenient forțat, instanța de judecata in mod corect in motivarea sentinței a făcut referire si la dinamica accidentului rutier intrucat in definitiv aceasta trebuia sa stabilească cuantumului unor daune acordate in virtutea răspunderii civile delictuale a asiguratului nostru. In rechizitoriul parchetului nu se face nici o referire la culpa celor doi conducători auto, astfel ca instanța de fond pe baza datelor existente la dosar a făcut o apreciere pertinenta cu privire la dinamica accidentului relevând un minim de culpa in ceea cel privește pe intimat, nedepasind astfel cadrul procesual.

In lipsa unor criterii precise de determinare a cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciul se realizează prin raportare la aspecte precum: persoana vătămata, leziunile suferite de acesta, numărul de zile necesare pentru vindecare, inclusiv dinamica accidentului rutier, motiv pentru care instanța de fond a inteles sa evalueze prejudiciul moral si având in vedere modul in care s-a produs accidentul, inclusiv prin referire la o minima culpa a acestuia.

Sentința primei instanțe a fost data in urma analizării cu atenție a fondului dedus judecații, contrar susținerilor recurentului. Astfel, recurentul a solicitat acordarea sumei de

90.000 euro cu titlu de daune morale, suma pe care acesta a apreciat-o ca fiind necesara pentru atenuarea suferințelor cauzate si alinarea acestora pe viitor, insa asa cum a arătat in mod corect si instanța de fond, in afara descrierii îngrijirilor medicale pe care le-a primit

nu au fost aduse argumente concrete pentru care suma de 25.000 lei nu este indestulatoare si suficienta. Mai mult, in dovedirea pretențiilor sale s-a solicitat doar proba cu înscrisuri, documentele depuse fiind de natura medicala, alte probe nefiind solicitate. Astfel, pe baza celor existente la dosarul cauzei instanța a procedat la aprecierea prejudiciului moral si la cuantificarea acestuia.

Având in vedere faptul ca instanța de judecata a fost investita cu stabilirea sumei care se cuvine recurentului pentru prejudiciul produs ca urmare a vătămării corporale suferite aceasta are dreptul si atributul de a proceda la evaluarea acestuia, si prin urmare de a diminua daca considera necesar suma solicitata. Instanța nu are obligația de a cenzura ci dreptul, daca constata ca acest lucru se impune, asa cum este cazul din speța. Diminuarea sumei solicitate cu titlu de daune morale nu s-a realizat in virtutea reținerii unei clemente sau circumstanțe atenuate in ceea ce privește societatea noastră ci in baza aprecierii exclusive a prejudiciului moral de către instanța de judecata având in vedere toate aspectele relevate acesteia.

Un alt aspect criticat de către recurent a fost faptul ca instanța de judecata s-a raportat "in exclusivitate" la practica judiciara depusa de intimată. Practica judiciara nu are putere de lege si nu tine instanța de judecata in nici un fel, fiind depusă pentru a justifica suma oferita de societatea noastră cu titlu de despăgubire si pentru a constitui un punct de reper pentru instanța de judecata, aceasta din urma putând sa o ia sau nu in considerare. Instanța de judecata a avut la dispoziție atât practica depusa de către intimată, cat si cea depusa de către recurent, astfel ca, prin coroborare cu datele spetei a considerat ca suma de

25.000 lei este rezonabila, echitabila si suficienta.

In motivarea recursului, recurentul acuza intimata ca tratează suferințele intimatului ca pe o afacere, si ca urmărește sa acorde o despăgubire mica fara a fi interesata de persoana vătămata. Intimata a arătat că, in calitate de asigurător RCA, este chemata sa răspundă in baza legii pentru o vătămare produsa din culpa asiguratului acesteia, insa acest lucru nu inseamna ca asigurătorul trebuie sa acorde sume exagerate si nerezonabile. Sumele acordate trebuie sa fie proporționale cu prejudiciul real si efectiv produs, ori suma de 90.000 euro solicitata se consideră ca depășește sfera unei compensații echitabile. Fara a incerca sa se diminueze in vreun fel suferința recurentului prilejuita de acest accident, s-a apreciat ca autoevaluarea făcuta de acesta nu este pe deplin justificata. Tendința actuala in cazul vătămărilor corporale suferite in accidente rutiere este ca părțile vătămate sa solicite sume cat mai mari de bani pentru ca instanța de judecata sa aibă de unde sa diminueze, cunoscut fiind ca in definitiv plata despăgubirilor se face de societatea de asigurare, si nu de persoana vinovata.

S-a arătat că prin sentința instanței de fond a fost respins in mod întemeiat capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata unor penalități de intarziere de 0.1% pe zi, întrucât intimata susține că nu poate fi obligata la plata unor penalități de intarziere cu privire la daunele morale solicitate deoarece temeiurile de drept invocate sunt inaplicabile, având in vedere o situație distincta de cea din speța.

In primul rând, se solicita despăgubiri pentru daune morale iar nu pentru daune materiale dovedite cu documente justificative. In momentul in care partea vătămata s-a adresat intimatei cu o solicitare de despăgubire privind acordarea de daune morale, in virtutea art. 46 din Ordinul CSA 21/2009 intimata a incercat o soluționare pe cale amiabila, facand o oferta de despăgubire in cuantum de 25.000 lei care a fost insa refuzata de către partea vătămata fiind considerata insuficienta. Recurentul solicita penalități de intarziere de la data de_ când intimata a formulat oferta de despăgubire pe considerentul ca intimata nu a făcut plata sumei oferite si a diminuat despăgubirea solicitata. Pentru a putea efectua aceasta plata, asa cum s-a arătat si prin adresa trimisa recurentului, in temeiul art. 55 alin 4 din Legea 136/1995 acesta trebuia sa comunice

contul bancar si sa semneze declarația de acceptare a despăgubirii. In cazul de fata cuantumul despăgubirii nu a putut fi stabilit de comun acord de către de parti, motiv pentru care despăgubirea trebuia stabilita prin hotărâre judecătoreasca in temeiul art. 45 alin. 3 din Ordinul CSA 21/2009, astfel ca, doar din momentul existentei unei hotărâri judecătorești prin care sa fie stabilita despăgubirea pe care trebuie sa o platească asigurătorul pot curge eventuale penalități de intarziere.

Conform art. 36 din Ordinul CSA penalitățile de intarziere se datorează daca Asigurătorul RCA nu plătește despăgubirea in termenele prevăzute sau o diminuează in mod nejustificat. Cuantificarea daunelor morale se realizează de către instanța de judecata motiv pentru care penalitățile de intarziere pot curge doar daca intimata nu-si indeplineste obligațiile stabilite prin hotărârea judecătoreasca. Mai mult, in art. 37 din Ordinul CSA 21/2009 se vorbește de aplicarea unor penalități de intarziere de 0,1% pe zi in caz de neplata in termenul legal a despăgubirii cuvenite persoanei prejudiciate, despăgubirea cuvenita fiind suma stabilita de instanța de judecata sau cea convenita de parti. întrucât părțile nu au căzut de acord asupra sumei de despăgubire, suma cuvenita este in cazul de fata cea stabilita de instanța de judecata.

Având in vedere condițiile cerute de art. 36 si 37 din Ordinul CSA 21/2009, obligarea intimatei la plata de penalități de intarziere de 0,1 % pe zi pentru neplata sumei oferite pe cale amiabila si neacceptata de către intimat este nefondata. Art. 20 alin. 3 din Legea 136/1995 la care face referire recurentul ested prevăzut înmtr-un alt act normatziv și nu în Ordinul 21/2009. Legea 136/1995 nu se prevede ca asigurătorul ar datora penalități de intarziere in cazul in care părțile nu se inteleg asupra cuantumului indemnizației, iar asigurătorul nu achita suma care nu face obiectul divergentelor. Legea 136/1995 privește toate asigurările si reasigurările asa cum ii spune si numele, aceasta nu face referire exclusiva la asigurarea de răspundere civila obligatorie asa cum este cazul Ordinului CSA 21/2009. Încercarea de soluționare pe cale amiabila a cererii de despăgubire nu poate fi privita acum in detrimentul si defavoarea intimatei doar pentru ca aceasta nu a achitat o suma neacceptata de către recurent.

In privința obligării recurentului la plata cheltuielilor de judecata efectuate de către intervenientul forțat, intimate considera ca instanța de judecata a apreciat in mod corect faptul ca acestea se datorează de către reclamant intrucat, cu toate ca acțiunea a fost admisa in parte, in sarcina acestuia a fost reținuta o culpa procesuala, având in vedere ca in final instanța de fond a acordat suma oferita si de către intimată anterior introducerii cererii de chemare in judecata. Acordarea de către instanța de judecata a sumei de 25.000 lei refuzata pe cale amiabila de către recurent este si considerentul pentru care cheltuielile de judecata ale acestuia nu au fost stabilite in sarcina intimatei. In cazul in care instanța de recurs va considera ca cheltuielile de judecata ale intervenientului forțat nu pot fi stabilite in sarcina recurentului, intimata a arătat că Asigurătorul RCA nu acoperă prejudiciile suferite de persoana vinovata de producerea accidentului, inclusiv pentru cheltuielile judiciare efectuate de către acesta conform art. 27 alin. 2 si 7 din Ordinul CSA 21/2009.

Prin întâmpinare, intervenientul forțat SS a solicitat respingerea recursului formulat ca fiind nefondat,cu consecința menținerii in intregime a sentinței atacate ca fiind legala si temeinica și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecata.

În susținerea poziției procesuale intervenientul forțat a arătat, în ceea ce privește critica privind calitatea executorie a hotărârii atacate, că o considera ca fiind superflua din ce moment reclamantul este nemulțumit de soluția pronunțata si a atacat aceasta hotărâre.

Raportat la reținerea eronata stării de fapt intervenientul a arătat că, în opinia sa, in mod corect instanța fondului a stabilit intervenția instituției răspunderii civile delictuale, in absenta careia, in opinia întregii practici judiciare, nu poate intervenii angajarea răspunderii contractuale a asiguratorului.

Este adevărat ca instanța fondului nu a mai dezvoltat intreaga teorie in materie, prin analiza in mod separat a celor doua tipuri de răspundere a partilor,stabilind in mod direct incidența acestor raporturi pe de o parte delictuale,pe de alta parte contractuale dintre parti, avand in vedere atât temeiul de drept indicat de către reclamant in cererea de chemare in judecata, art._ C.civ., cat si poziția celorlalte parti.

Instanța fondului in mod corect a stabilit ca aceste aspecte ale incidenței răspunderii civile delictuale, pe de o parte si contractuale pe de alta parte nu sunt contestate de către nimeni, fiind raporturi juridice care izvorăsc ex delictu. In mod absolut judicios a stabilit ca nimeni nu constesta inteventia unui incident delictual care a condus la antrenarea celor doua tipuri de răspundere. Din acest punct de vedere criticile aduse hotărârii fondului sunt fapt prin analiza detaliata a tuturor probelor administrate in mod direct si in urma cercetării judecătorești si punerea in discuție a probatoriului de administrat. In mod judicios instanța fondului a stabilit incidența unei minime culpe a reclamantului-recurent vazand actele din dosarul penal nr. 2371/P/2010, pozitia intervenientului, pozitia de opunere cu vehementa la efectuarea unei expertize tehnice a recurentului coroborate cu efectele accidentului: defectiunile celor doua autoturisme,distanta mare de proiectare a autoturismului intervenientului, stabilind in mod corect ca in condițiile unei stări meteo favorabile si condiții de vizibilitate buna recurentul nu si-a adaptat viteza la condițiile unui trafic intens, situatie in care se va retine in sarcina sa o culpa chiar si minima. Acest aspect nu fost analizat mai in profunzime, instanta fondului stabilind in mod corect ca acest aspect nu este contestat, tinand cont de poziția procesuala a asigurătorului care fara acordul intervenientului, desi poziția acestuia era de opunere si solicitare a administrare de probe, a tranzactionat cu recurentul in ceea ce privește dauna materiala, achitând acestuia contravaloarea reparațiilor efectuate, contestandu-se doar cuantumul sumei solicitate de către acesta cu titlu de daune morale. Acesta a fost in mod corect starea de fapt reținuta de către instanța fondului si de la care pornindu-se s-a pronunțat soluția in prezenta cauza.

Fata de susținerea ca fondul cauzei a fost cercetat intr-o măsura insuficienta, intervenientul a solicitat să fie apreciată ca fiind eronata, faptul ca instanța de fond a alocat considerentelor in motivare un spațiu mai mult sau mai puțin intins nu denota ca cercetarea judecătoreasca a fost insuficienta. Cercetarea judecătoreasca sa efectuat in baza inscrisurilor existente la dosarul cauzei si probatiunii solicitata si incuviinta partilor, ulterior in mod judicios instanța fondului a inchis cercetarea judecătoreasca si a procedat la deschiderea dezbaterilor. Pe cale de consecința, nu se intelege sutinerile reclamantului- recurent potrivit cărora cercetarea judecătoreasca a fost insuficenta, cand acesta beneficiind de asistenta juridica sepecializata nu a mai formulat alte cereri, dezbaterile purtandu-se după inchierea cercetării judecatoresti, instanta constatând ca nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de propus.

In ceea ce privește principala critica adusa sentinței atacate, intervenientul o apreciează ca fiind principala datorita intinderii alocate in recursul formulat cu privire a cuantumul sumei acordate și cu privire a daunele morale, intervenientul apreciind ca si din acest punct de vedere sentința atacata este legala, dar mai ales temenica.

Pe scurt susținerile recurentului-reclamant potrivit căruia instanța de fond nu a luat in considerare acțiunea formulata este fantezista si fara suport-din ce moment propria sa acțiune este ce care a investit instanța de judecata cu soluționarea prezentei cauze. Daca recurentul-reclamant este nemulțumit de soluția pronunțata de instanța fondului, acesta nu inseamna ca nu s-a ținut cont de acțiunea formulata. Din contra instanța de judecata a analizat acțiunea formulata prin prisma probatoriului administrat si a temeiul de drept al celor solicitate pronunțând sentința atacata. Susținerile recurentului-reclamant potrivit cărei instanța fondului nu a ținut cont de probatoriul administrat si de practica judiciara

depusa nu au nici un fel de suport in realitate, din contra instanța a analizat cu deosebita atenție cauza dedusa judecații sub toate aspectele.

In ceea ce privește practica judiciara depusa, intervenientul a arătat că aceasta, deși nu este obligatorie pentru judecător, nu a fost ignorată de instanța de fond, care, din contra, a reținut in considerente ca în soluțiile pronunțate in spete similare sumele acordate sunt apropriate sau chiar mai mici decât cele acordate recurentului. Mentionand in mod expres ca suma acordata acestuia, chiar daca este mai mare decât cele acordate in spete similare, se cuvine recurentului tocmai datorita situație sale aparte datorate atât numărului de zile de ingrijiri medicale acordate inițial cat si celor ulterioare necesare vindecării sale definitive. Recurentul printre criticile sale arata ca instanța a reținut in mod eronat ca nu a făcut dovada leziunilor si traumelor suferite dar totuși i-a acordat despăgubiri pentru acestea chiar daca nu in cuantumul solicitat. Fata de aceste sustineri intervenientul a arătat că in mod voit si deformat recurentul rupe din contextul considerentelor sustinerile instantei, care se refera la cu totul un alt aspect și anume ca nu a făcut dovada unor situații exceptionale, in afara descrierii ingrijilor medicale acordate care sa formeze convingerea instanței ca suma propusa de către parata-intimata asigurătorul din cauza ar fi insuficienta, avand in vedere vindecarea completa a recurentului-reclamant.

Intervenientul a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond ca autoevaluarea propriei suferințe este prerogativa victimei, dar acesta trebuie supusa cenzurii instanței întrucât suma acordata cu titlu de daune morale trebuie sa aibă strict efecte compensatorii fara a se transforma in amenzii excesive pentru autori sau in venituri nejusitifcate pentru victime. În mod absolut judicios tinand cont de toate argumentele aduse de către recurentul-reclamant si având in vedere actele medicale depuse si intreaga practica judiciara in materie, reținând ca nu s-a făcut dovada unor situații excepționale de genul urmării irecuperabile sau suferințe deosebite a stabilit ca,cuantumul daunelor morale propuse de către parata-intimata ca fiind rezonabile si echitabile. Sustinerile recurentului potrivit căruia ar mai avea nevoie de alte intervenții chirurgicale nefiind complet vindecat, facute in cuprinsul recursului nu au fost nici invederate nici dovedite in fata instanței fondului, pe cale de consecința rămânând simple sustineri. De asemenea, susținerile referitoare la urmările intervențiilor chirurgicale resimțite si in prezent, recurentul invocând notorietatea si confirmarea acestora de către medicii specialiști, ramân la fel la nivelul de simple afirmații neinvederate si nedovedite in nici un fel in fata instanței de fond si nici in fata instanței de recurs.

In ceea ce privește criticile aduse respingerii petitului privitor la penalitățile de intarziere, intervenientul a arătat că in mod corect pe aceeasi linie argumentativa instanța fondului a stabilit absenta oricărei culpe a paratei, avand in vedere ca aceasta a făcut demersuri in mai multe randuri, propunandu-i recurentului suma de 25000 lei (suma a cărei justețe a fost stabilita si de către instanța) acordate cu titlu de daune morale si solicitandu-i expres,o declarație si indicarea unui cont bancar pentru viramentul sumei. Întrucât lipsa acestei sume din patrimoniul recurentului se datorează propriei sale culpe in mod corect instanța a respins ca nefondata solicitarea acordării de penalități de intarziere.

In ceea ce privește critica privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor efectuate de către intervenientul forțat se susține că este nefondata. În mod deliberat recurentul indica numai prevederile art.274 C.pr.civ. ce vizează partea căzuta in pretentii, omitand indicarea prev art.276 potrivit cărora in cazul admiterii in parte a acțiunii instanța poate aprecia in ce măsura fiecare va fi obligata la cheltuieli. In mod corect si din acest punct de vedere, instanta a apreciat ca cel aflat in culpa procesuala este recurentul-reclamant care a provocat demersul judecătoresc si cheltuielile intervenientului, iar întrucât acțiunea acestuia a fost admisa doar in limita daunelor morale deja propuse de

către asigurător dar refuzate de către acesta, culpa sa este reținuta corect de către instanța fondului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a susținerilor din cuprinsul întâmpinării, cu luarea în considerare a prevederilor art. 304, 304¹și 312 Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele:

să-i plătească intervenientului forțat SS suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecata.

Prima critică formulată de către recurentul O. N. a criticat hotărârea cu privire la faptul că instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre executorie, ori această critică este neîntemeiată din două aspecte. Astfel, hotărârea pronunțată de către prima instanță a fost pronunțată cu calea de atac a recursului, ceea ce înseamnă că potrivit dispozițiilor art. 377 pct. 1 Cod procedură civilă hotărârea este definitivă, iar potrivit art. 376 alin. 1 același Cod, hotărârea este executorie, astfel că hotărârea putea fi pusă în executare chiar dacă instanța de fond a omis a înscrie mențiunea executorie în dispozitivul hotărârii. Mai mult, având în vedere faptul că prezentul litigiu are o natură comercială, hotărârea de primă instanță este executorie raportat la dispozițiile art. 7208Cod procedură civilă, mai mult,

caracterul executoriu al hotărârii este dat de dispoziția legală iar nu de către instanța de judecată, astfel că această primă critică a hotărârii este neîntemeiată.

Mai mult, susținerea recurentului cum că prezentul litigiu are o natură mixtă civil- comercial este neîntemeiată, căci natura acestuia este una comercială raportat la dispozițiile art. 4 Cod comercial, în vigoare la data producerii faptului ilicit, iar pe de altă parte raportat la temeiul răspunderii, respectiv dispozițiile art. 998-999 Cod civil, coroborate cu dispozițiile art. 54 alin.1 din Legea nr. 136/1995, forma în vigoare la data producerii accidentului.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la reținerea eronată a stării de fapt, tribunalul reține că acesta este neîntemeiat. Astfel, raportat la probele administrate în cauză, în mod corect instanța de fond a reținut atât starea de fapt cât și normele de drept incidente în cauză. Faptul că raportat la dispozițiile art. 998-999 a constatat întrunite condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale nu este în contradicție cu stabilirea unei culpe concurente a victimei faptului ilicit, acest aspect contând la stabilirea întinderii prejudiciului, ori această culpă reiese din raportul de expertiză tehnică judiciară administrat în cauză.

În ceea ce privește criticile referitoare la întinderea prejudiciului moral și cercetarea insuficientă a fondului cauzei, tribunalul reține că potrivit art. 998-999 Cod civil, orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudenta sa. Astfel, pentru a se antrena răspunderea pentru fapta proprie, în cauză trebuie să fie dovediră existența unei fapte ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

În mod unanim în literatura juridică și practica judiciară s-a reținut că unul din principiile care guvernează răspunderea civilă delictuală este acela al reparării integrale a prejudiciului, respectiv, înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară.

T. ul reține că daunele morale nu pot fi evaluate în bani, deci nu au o valoare patrimonială, ele nu sunt destinate să înlocuiască o valoare economică cu o altă valoare economică, ci aceste sume au destinația de a atenua sau alina suferințele fizice sau psihice ale victimelor, având un efect compensatoriu. De asemenea mai trebuie subliniat că nu există criterii legale sau jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului moral, însă trebuie reținut faptul că asemenea sume trebuie să aibă un efect stric compensatoriu, fără a se transforma în amenzi excesive pentru autorul daunei sau persoanele răspunzătoare și nici în venituri nejustificate pentru victime, astfel că în stabilirea lor trebuie avut în vedere criteriul importanței și gravității prejudiciului moral precum și criteriul echității. Astfel, criteriul numărului zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru refacere nu constituie în sine un element de calcul al prejudiciului moral, căci alături de acest element trebuie avute în vedere și suferințele suferite de persoana vătămată, de constrângerile impuse de refacerea sa raportat la modul său de viată avut anterior producerii faptei ilicite, de modul în care aceasta s-a refăcut și dacă aceasta continuă să aibă infirmități permanente sau temporare.

Ori, în cauză, instanța de fond a stabilit cuantumul daunelor morale raportat la circumstanțele cauzei, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare refacerii, proporția în care viața normală a d-lui O. N. a fost afectată, gradul de indisponibilitate, de privațiune în derularea activităților sale zilnice, precum și traumele psihice la care a fost supus pe timpul spitalizării dar și ulterior prin suportarea unor aparate pentru îngrijirea și tratarea leziunilor. Astfel, o despăgubire în cuantum de 25.000 lei, reprezintă o compensație echitabilă pentru suferințele suferite de către reclamantul apelant, având în vedere declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond și raportat inclusiv la faptul că acesta s-a refăcut complet în urma accidentului.

T. ul achiesează susținerilor intimatului intervenient în ceea ce privește jurisprudența depusă de către părți în sensul că deși aceasta nu este nu este obligatorie pentru judecător, neconstituind izvor de drept, totuși aceasta nu a fost ignorată de instanța de fond, care a reținut in considerente că în soluțiile pronunțate in spete similare sumele acordate sunt apropriate sau chiar mai mici decât cele acordate recurentului.

Astfel, raportat la considerentele menționate anterior și aceste critici ale recurentului sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente despăgubirilor morale solicitate de către recurentul reclamant începând cu data de_, în mod corect instanța de fond a respins această pretenție motivat de faptul că suma acordată de instanță a fost propusă de către societatea de asigurări pârâtă în aprilie 2012, oferă refuzată de către recurentul reclamant ca neîndestulătoare, ori faptul că recurentul nu a beneficiat de această despăgubire se datorează propriei sale culpe, astfel că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 37 din Ordinul CSA nr. 5/2010, nefiind vorba de un refuz al societății de asigurare de plată a despăgubirii.

În ceea ce privește obligarea recurentului de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul reține deși recurentul a invocat drept temei dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 276 Cod procedură civilă, cererea sa de chemare în judecată fiind admisă doar în parte, astfel că instanța de fond poate aprecia în ce măsura fiecare parte va fi obligata la cheltuieli. Raportat la acest fapt, în mod temeinic și legal instanța de fond a apreciat că cel aflat în culpă procesuală este recurentul-reclamant care a provocat demersul judecătoresc și cheltuielile intervenientului, iar întrucât acțiunea acestuia a fost admisa doar in limita daunelor morale deja propuse de către asigurător dar refuzate de către acesta, culpa sa a fost reținuta corect de către instanța fondului.

Pentru aceste motive, raportat la dispozițiile art. 304, 304¹și 312 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge ca neîntemeiat recursul formulat de recurentul O. N. în contradictoriu cu intimații SC G. A. SA și S. Ș. împotriva sentinței civile nr. 24811/2012 pronunțată la 12 decembrie 2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -

N., pe care o va menține în întregime.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că recurentul a căzut în pretenții, raportat la culpa sa procesuală, va obliga recurentul O. N. să plătească intimatului S. Ș. suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu avocațial (fila 85).

PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge ca neîntemeiat recursul formulat de recurentul O. N. în contradictoriu cu intimații SC G. A. SA și S. Ș. împotriva sentinței civile nr. 24811/2012 pronunțată la 12 decembrie 2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -

N., pe care o menține în întregime.

Obligă recurentul O. N. să plătească intimatului S. Ș. suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2013.

PREȘEDINTE,			JUDECĂTORI,	GREFIER,
C. G. V. L. G.	S.	I.	A. B.

Red.CG/MM 2 ex./_

Judecător fond: I. a T., Judecătoria Cluj-Napoca.

← Decizia civilă nr. 434/2013. Acțiune în pretenții comerciale		Decizia civilă nr. 521/2013. Acțiune în pretenții comerciale →

Decizia civilă nr. 621/2013. Acțiune în pretenții comerciale

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 621/2013. Acțiune în pretenții comerciale