Decizia civilă nr. 1336/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR.1336/R
Ședința publică din 29 Noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. H.
J. ecător C. G.
J. ecător M. P.
G. ier C. M. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă SC V. R. SA cu sediul în B., Ș. P., nr. 42, etaj 3-8 și 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 12125 din_ a Judecătoriei B. M. pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, în contradictoriu cu intimata- reclamantă R. C. N. cu domiciliul în B. M., str. M., bl. 11, ap. 55, județul M., având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de_, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de_, apoi la data de_, iar apoi la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T.
Deliberând asupra cererii de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 12125 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul cu nr. mai sus s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta R. C. N. cu domiciliul în B. M., str. M., bl. 11, ap. 55, județul M., în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A., în B., Ș.
, nr. 42, etaj 3-8 și 10, sector 4, s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, invocată de pârâtă prin întâmpinare, s-a constatat nulitatea absolută ca fiind abuzive a clauzelor prevăzute în Convenția de credit nr. 0161276/AB din data de_ , încheiată între pârâta SC V. R. S.A. în calitate de creditoare- împrumutătoare, pe de o parte, și reclamantă în calitate de împrumutat, pe de altă parte, la punctul 3 lit. d. și punctul 5.1 lit. a din Condiții speciale, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară inserării în convenția de credit mai sus menționată a clauzelor prevăzute la punctele 3 lit. d. și 5.1 lit. a din Condiții
speciale și cele de la punctul 3.5, pct. 8.1 lit. c și d precum și secțiunea 10 din Condițiile generale și a fost obligată pârâta, pe deoparte, să restituie reclamanților, în integralitate, sumele de bani încasate de la aceștia din urmă, în baza respectivelor clauze, cu titlu de comision de risc, începând cu data încheierii convenției și până la data pronunțării prezentei hotărâri .
Prima instanță a mai obligat pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditului, cu eliminarea costurilor relative la comisionul de risc și cu respectarea dobânzii contractuale de 3,99% p.a. și eliminarea costurilor relative la comisionului de risc și la plata către reclamanți, în solidar, a sumei de 4211,60 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinței prima instanță reține că
între pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamantă în calitate de împrumutată, s-a încheiat Convenția de credit nr.0161276/AB din data de_ (filele 14-26), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 75.000 CHF, pe o durată de 240 de luni de la data încheierii convenției.
În partea intitulată "Condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract (f. 27-34), în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament situat în B. M., str. M., nr.11, jud. M. proprietatea reclamantei, prin Contractul de garanție reală imobiliară (filele 35-37).
Conform art.3 lit.d din același contract, "Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii, astfel modificată, se va aplica de la data comunicării";.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive.
Nu există dubii cu privire la împrejurarea că dreptul de a cere restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de comision de risc este prescriptibil.Astfel, această solicitare este întemeiată pe ideea că acea clauză contractuală în temeiul căreia a fost plătit comisionul de risc este una abuzivă, iar o astfel de constatare ar atrage înlăturarea ei din cuprinsul contractului. În consecință, și sumele plătite de-a lungul timpului în temeiul acelei clauze ar deveni fără temei, adică nedatorate.
Instanța constată că în speță restituirea plăților nedatorate este în realitate doar o consecință a constatării caracterului de clauză abuzivă a unei clauze contractuale și pe cale de consecință a constatării nulității absolute acesteia Or, nulitatea pe care o presupune caracterul abuziv al clauzei este una absolută, dat fiind interesul general (al consumatorilor, ca și categorie socială) protejat prin instituirea normelor în materie.
Cum acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv, ar fi aproape complet lipsit de logică juridică, dacă s-ar considera că se poate cere anularea unei clauze indiferent de timpul care s-ar fi scurs de la data încheierii ei, dar că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul acelei clauze nule este prescriptibilă în termenul general de prescripție.
Prin urmare, se impune interpretarea potrivit căreia, deși acțiunea în restituirea prestațiilor este prescriptibilă, termenul general de prescripție de 3 ani, începe să curgă abia de la momentul constatării acestei clauze ca fiind nulă (în speță, abuzivă), acesta fiind momentul nașterii dreptului la acțiune.
Astfel, ori de câte ori o persoană solicită constatarea nulității absolute a unei clauze, însă nu solicită și restituirea prestațiilor efectuate în baza acesteia, aceasta are posibilitatea introducerii unei acțiuni separate în termenul general de prescripție, pentru repunerea în situația anterioară, situație valabilă atât în cazul nulității relative cât și a celei absolute.Cu atât mai mult atunci când, în subsidiar, este formulat un petit de restituire a prestațiilor efectuate și ce vizează practic repunerea părților în situația anterioară, nu se poate pune problema intervenirii prescripției unui astfel capăt de cerere.
II.În ceea ce privește fondul cauzei, constată următoarele:
Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumator (reclamanta), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
Prin Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica
verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consistă în poziția de inferioritate economică, juridică si tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor. Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13-14 din aceeași lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând
sancțiunea nulității absolute a acestor clauze.
Dacă rezoluțiunea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.
Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Alin.2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
I.În ceea ce privește clauzele stipulate la art.5 lit.a din Condițiile speciale și cele de la punctul 3.5., din Condițiile generale ale convenției.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art.3.5, instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv
cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamantul neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lui, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta, întrucât contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile, aspect dedus și din modul de formulare a apărărilor sale prin întâmpinare.
Împrejurarea invocată de pârâtă prin întâmpinare, și anume că reclamanta a avut inițiativa încheierii convenției, adresându-se pârâtei pentru a obține un credit în condițiile comerciale oferite în mod curent de bancă, și că dacă în cursul discuțiilor legate de perfectarea convenției, orice clauză ar fi fost considerată neavantajoasă ori ar fi fost neclară, aceasta avea ocazia să formuleze obiecțiuni sau să renunțe la a mai încheia orice convenție dacă nu era de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art.969 C od civ. conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor de la art.5 lit.a din Condițiile speciale și cele de la punctul 3.5, din Condițiile generale ale convenției de credit încheiate de părți, se impune ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului, în speță reclamanta, și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit.a din "Condițiile speciale"; ale convenției de credit reprezintă un element al prețului contractului, pentru acoperirea riscului bancar, noțiune inerentă activității de creditare, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață, chiar Normele BNR nr. 17/2003 definind riscul de credit, ca principal risc bancar, ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale, constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte,
urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea acesteia. Se prevede, de asemenea în contract cesiunea în favoarea băncii pârâte a unei polițe de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutată a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs, cum ar fi fost just, pentru a nu se crea o situație de cert dezechilibru în sarcina reclamantei.
Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze vreo clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamant, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei- credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc. Dimpotrivă, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, pârâta invocând și Norme B.N.R..
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutatei.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Prin urmare, instanța va constata ca fiind abuzive clauzele contractuale prevăzute la art.5 lit.a din Condițiile speciale și cele de la punctul 3.5, din Condițiile generale din Convenția de credit nr.0161276/AB din data de_, încheiată între părți.
.În ceea ce privește clauza prevăzută la art.3 lit.d din contract, instanța constată că aceasta are, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislația în materie de clauza abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.
Potrivit pct. 3 lit. d. din contract, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, noua rată a dobânzii trebuind a fi comunicată împrumutatului, pentru a se putea aplica. La momentul încheierii contractului rata dobânzii curente a fost stabilită la nivelul 4,25% pe an, în funcție de acest nivel fiind întocmit și graficul de rambursare.
În Secțiunea I din Condiții generale, rata dobânzii curente este definită, ca fiind "procent aplicat la soldul creditului";, pentru ca în Secțiunea III să fie indicat modul de calcul al acesteia.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Se impune însă constatarea că, prin necircumstanțierea în vreun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă
prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator.
Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda și nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se doar exprimarea generică "în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară";, fiind de netăgăduit ca piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care te raportezi. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.
Prin neindicarea, însă, în nici un mod a ceea ce se înțelege prin
"modificări semnificative pe piața monetară";, se creează un dezechilibru cert și împovărător în detrimentul reclamantei, care nu numai că nu are posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar i se obturează din start șansa previzibilității asupra consecințelor contractului în care este parte.
Chiar dacă afirmația pârâtei că dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând prețul ce trebuie achitat de beneficiar pentru prestațiile băncii, este apreciată că fiind corectă de instanță, totuși întrucât definirea conținutului ei nu corespunde exigențelor legale aceasta poate fi analizată din punctul de vedere al clauzelor abuzive.
Clauza analizată, prin drepturile discreționare acordate părții mai puternice, chiar și prin informațiile deținute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influențează cuantumul dobânzii, creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, instanța va constata că și clauza contractuale prevăzute în art.3 lit.d din Convenția de credit nr. 0123265 din 07 septembrie 2007 este abuzivă.
I.În ceea ce privește clauzele stipulate la pct. 8.1 lit. c și lit. d din Condițiile generale ale Convenția de credit încheiată între părți;
Art. 8.1 lit. c si d din Condițiile generale prevăd ca în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, respectiv în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător, Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise Împrumutatului, Codebitorului si Garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției.
Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat, în sensul arătat anterior.
Astfel cum s-a invocat în speță, formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv "situație neprevăzută";, "în opinia Băncii";, "să devină improbabil";,
"garantat corespunzător";, sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. Într-adevăr, în realitate, aceste clauze oferă Băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde, reclamanții nefiind în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra conduitei lor în derularea contractului, în speță, la momentul convenției nu s-a cunoscut: "situația neprevăzută";, ori " opinia Băncii";, sau " improbabilitatea"; la care face referire clauză.
.În ceea ce privește clauzele stipulate în Secțiunea 10 ("Costuri suplimentare ";) din Condițiile generale ale Convenției de credit încheiată între părți.
Art. 10.2 din Condițiile generale arată că în oricare din cazurile în care, din diferite motive, arătate în art. 10.1, costurile Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziție a oricărui credit cresc, Împrumutatul va plăti acesteia, în termen de 15 zile de la data de la care a fost notificat în scris, sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creșterea costurilor. Astfel, în situațiile în care, din diferite motive, costurile Băncii (în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat) cresc, aceasta creștere este suportata exclusiv de client.
O astfel de clauză creează, în detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000.
În această situație devin aplicabile regulile de interpretare conform căreia obligația împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune rezonabil că a acceptat la momentul încheierii contractului, adică obligațiile concrete stipulate în convenție. Cu aceeași incidență devine aplicabilă și regula interpretării obligației stipulate neclar, îndoielnic (sau prezentate părții în acest mod) în favoarea celui care se obligă, astfel că împrumutatului nu-i pot fi incluse consecințe, costuri ori elemente variabile despre care nu a știut la semnarea contractului.
Obligația împrumutatului poate rezulta legitim numai din contractul încheiat, iar riscurile pe care banca și le asumă prin încheierea altor contracte ori prin suportarea unor costuri eventuale și viitoare nu pot fi transferate, fără încălcarea principiului relativității convențiilor (art. 973 Cod civil), asupra împrumutatului; cu alte cuvinte, profitul băncii trebuie să fie raportat numai la convenția și la garanțiile pentru care a semnat împrumutatul, banca neputând
transfera costurile externe convenției pe seama împrumutatului care nu a semnat și nici nu a garantat pentru acestea.
Astfel, instanța constată ca fiind abuzivă și această clauză.
Avându-se în vedere toate m otive reținute m ai sus, întrucât inst anța a
constatat întrunirea cum ulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1
din Legea nr. 193/2000, și pe cale de consecință a caracterului abuziv al
clauzelor m ai sus analizate, va constata nulitatea absolută a acestora.
Pentru a decide astfel în privința nulității ce se aplică clauzelor abuzive, instanța a avut în vedere că inserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează și interesul personal al reclamantei, este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a acestora, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând așadar nulitatea absolută.
Pârâta a arătat, prin întâmpinare, că admiterea acțiunii nu poate produce efecte retroactive, în sensul restituirii sumelor deja achitate față de caracterul succesiv al prestațiilor, întrucât contractele de credit reprezintă contracte cu executare succesivă, deoarece obligația împrumutaților se execută în timp, prin rate succesive, iar obligația împrumutătorului de a lăsa la dispoziția celui dintâi suma de bani, se întinde pe toată durata contractuală.
Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă, nu poate produce efecte retroactive. Acest fapt se explică, prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.
Instanța nu poate fi însă de acord cu punctul de vedere exprimat de pârâtă, cu privire la caracterul contractului de credit, ca fiind un contract cu executare succesivă, în opinia instanței, și pentru motivele ce vor fi arătate mai jos, acesta fiind un contact cu executare dintr-o dată,.
Contractul de credit reprezintă o varietate a contractului de împrumut de consumație de drept comun, cu o serie de trăsături, diferențiate, cu consecințe semnificative în planul efectelor produse.
Astfel în timp ce împrumutul de consumație este un contract real, producând efecte din momentul remiterii bunului/sumei de bani, convenția de credit constituie un contract consensual, fiind valabil din momentul realizării acordului de voință. Calificarea juridică a unui act ca fiind cu executare dintr-o dată, uno icto, sau cu executare succesivă este dată de modalitatea de executare a prestațiilor ce incumbă părților. Astfel în situația contractului sinalagmatic pentru a putea fi considerat cu executare succesivă este necesar ca ambele prestații să aibă acest caracter, executarea lor durând, în timp, nefiind suficient ca numai una din pretații să aibă caracterul vizat, ceea ce nu este cazul pentru contractul de credit unde obligația băncii de a remite suma de bani este cu executare dintr-o dată, iar nu succesivă.
Pentru toate aceste motive, întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzelor mai sus analizate și s-a constatat nulitatea absolută a acestora,
instanța va repune părțile în situația anterioară inserării în contract a respectivelor clauze, ca efect direct al constatării nulității absolute a unui contract ( în speță a unei clauze din contract) iar având în vedere și faptul că sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate și se impune a fi restituite.
Mai mult, în condițiile în care plățile lunare pe care trebuie să le efectueze reclamanta, conform graficului de rambursare, includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc, pârâta nu a probat existența unor restanțe de plată ale reclamantei cu privire la plata acestui comision.
În consecință, va obliga pârâta să restituie să restituie reclamantei, în integralitate, sumele de bani încasate de aceasta cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art.5 lit.a), de la data încheierii convenției și până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Reclamanta a solicitat ca obligarea pârâtei la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de risc să fie dispusă pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și până la îndeplinirea obligației băncii de restituire integrală și efectivă a comisionului de risc, cererea care a fost considerată de către instanță ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care perceperea comisionului de risc, ar putea opera doar până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în speță, o hotărâre în primă instanță, susceptibilă de punere în executare, neavând nicio relevanță în această privință data restituirii integrale și efective a comisionului, cum a cerut reclamanta.
Reclamanta a solicitat de asemenea, ca instanța să oblige pârâta să mențină dobânda fixă de 3,99 % pe an, potrivit art. 3 lit. a din secțiunea condiții speciale a convenției de credit nr. 0161276/AB din_ pe durata derulării convenției de credit și, de asemenea, să emită un nou plan de rambursare a creditului prin eliminarea costurilor relative la comisionul de risc și exonerând împrumutata de obligația plății pe viitor a comisionului de risc, stabilirea dobânzii fixe de 3,99 % p.a. potrivit art. 3 lit. a din secțiunea condiții speciale pe durata derulării convenției de credit.
În privința acestor capete de cerere instanța consideră întemeiată, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului cu respectarea dobânzii contractuale de 3,99% p.a. și eliminarea costurilor relative la comisionului de risc, o atare solicitare fiind întemeiată în opinia instanței având în vedere soluția pronunțată de instanță cu privire la comisionul de risc și a faptului că acesta este cuprins în planul inițial de rambursare, ce trebuie astfel refăcut.
Cu toate acestea, în ceea ce privește solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la menținerea dobânzii fixe de 3,99 % pe an, pe durata derulării convenției de credit, instanța a apreciat un atare capăt de cerere ca fiind
neîntemeiat, atâta vreme cât părțile, prin acordul lor nu au prevăzut că dobânda menționată în contract este fixă pe toată durata contractului, ci doar că aceasta reprezintă dobânda curentă,de la data încheierii convenției, procedând altfel și admițând cererea reclamantei în maniera în care a fost solicitată, ar însemna practic ca instanța să intervină în mod nepermis în contractul încheiat de părți, și să dispună altfel decât acestea au convenit, cu grave repercusiuni asupra principiului libertății contractuale, consacrat de dispozițiile art. 969 Cod civil, motiv pentru care o astfel de solicitare va fi respinsă ca neîntemeiată, cu consecința admiterii doar, în parte, a acțiunii formulate de reclamantă.
Reținând culpa procesuală a pârâtei în declanșarea litigiului, instanța, în temeiul art. 274 alin.1 Cod proc. civ., va admite, cererea reclamantei și va obliga pârâta la plata către aceasta, a cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 4211,60 lei, dovedite a fi efectuate de aceasta în cauză, cu timbru judiciar mobil, și chitanțele depuse la filele 39, 65 și 198, reprezentând contravaloare, timbru judiciar, taxă de timbru și onorariu de avocat.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC V. R. SA solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă.
În motivarea cererii de recurs se arată că sentința atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000,motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Recurenta susține că prima instanță în mod nelegal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în condițiile în care constatarea presupusului caracter abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 lit. a din convenția de credit nr. 0128857/2007 nu poate atrage nulitatea absolută, ci numai o nulitate relativă având în vedere că este ocrotit un interes particular al consumatorului.
Având în vedere că nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripție de 3 ani, iar contractul de credit care face obiectul prezentului litigiu a fost încheiat cu reclamanții în septembrie 2007, dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris.
Recurenta susține că instanța de fond a interpretat greșit atât Legea nr. 193/2000 cât și dispozițiile contractuale supuse analizei, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel se susține că instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la verificarea întrunirii condițiilor cumulative referitoare la calificarea ca abuzive a clauzelor invocate de reclamant, doar în măsura în care se aprecia faptul că clauzele supuse analizei nu fac parte din obiectul contractului, sens în care se impune ca instanța de recurs să constate faptul că pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 instanța neputând trece la analizarea caracterului presupus abuziv al unei clauze dacă acea clauză vizează obiectul principal al contractului.
Se arată că instanța de fond, în baza unui raționament greșit a anulat clauza de la art. 5 lit. a din convenția de credit analizată, referitoare la
comisionul de risc, raportat la dispozițiile Legii nr. 193/2000, sens în care instanța de fond a ignorat apărările recurentei referitoare la aplicabilitatea art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 respectiv clauzele supuse analizei vizează obiectul principal al contractului, fiind exprimate într-un limbaj clar și ușor inteligibil.
Recurenta invocă decizia nr. 4685/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia comisionul de risc constituie un element al prețului, această clauză fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți. Acest comision de risc a fost calculat procentual la soldul lunar al creditului, fapt care era cunoscut de către reclamant la data încheierii convenției de credit, astfel încât nu se poate susține împiedicarea consumatorilor de a aprecia costurile creditului. În speță consumatorii nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale, pe care nu le știau la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestora.
În același sens se invocă opinia exprimată de Curtea Supremă a Marii Britanii în cauza The Office of Fair Trading V Abbey Național pic & Others în care instanța a decis că acele comisioane bancare percepute pentru depășirea limitei de credit, reprezintă o componentă esențială a considerației băncilor, făcând astfel parte din obiectul contractului de credit.
Se arată că este evident faptul că dobânda și comisioanele fac parte din obiectul contractului reprezentând contraprestația datorată de clienții băncii pentru serviciile prestate.
Prin urmare modalitatea de determinare a comisioanelor ca elemente ale prețului contractului, nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională cât mai ales prevederile comunitare.
Se arată că în situația de față, clauza care reglementează comisionul de risc este stipulată într-un limbaj clar și ușor de înțeles care nu necesită cunoștințe de specialitate (ex. "comision de risc în procent de 0,19% aplicat la soldul creditului";).
Se susține că negocierea clauzelor contractuale de către bancă s-a realizat prin posibilitatea reclamanților de a alege moneda în care doreau să contracteze creditul,perioada de rambursare și alte aspecte referitoare la creditul contractat.
Pe de altă parte banca nu a impus clienților să semneze convențiile de credit pe care nu doreau să le încheie. Dimpotrivă clienții au avut inițiativa demarării raporturilor contractuale cu banca prin formularea cererilor de acordare a creditelor.
De asemenea, din actele de la dosarul cauzei,respectiv alte convenții de credit încheiate cu alți consumatori în acea perioadă, rezultă în mod clar faptul
că procentul în care recurenta a perceput acest comision de risc diferă de la un contract de credit la altul.
Astfel, este clar faptul că, reclamanții au negociat și ei procentul de 0,19% stabilit în cadrul contractului analizat în prezenta cauză.
Recurenta susține că în situația de față clauzele indicate ca fiind abuzive nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, situație în care, pentru a putea verifica existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, instanța trebuia să demareze analiza prin stabilirea exactă a contractului de credit analizat.
Fiind vorba de contracte de credit, obiectul acestora este reprezentat de punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o anumită perioadă de timp,în schimbul unui anumit preț. Prețul este format din dobândă și din comisioane, costurile pe care banca le suportă pentru a putea pune la dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Se arată că din ansamblul prevederilor contractuale reiese că nu există un dezechilibru între prestațiile părților iar prevederile contractuale nu îngrădesc posibilitatea clienților de a solicita rezilierea contractelor conform dispozițiilor prevăzute de art. 1020 și 1021 Cod civil, cu toate consecințele ce decurg din exercitarea acestei opțiuni.
Recurenta susține că instanța de fond în mod greșit a considerat că recurenta are obligația de a menționa destinația comisionului de risc respectiv justificarea perceperii acestui comision.
Se arată că în cuprinsul Condițiilor Generale ale contractului de credit la pct. 3.5, este consacrată doar vocația recurentei de a percepe comisionul de- risc și nu dreptul efectiv. Obligația reclamanților de a plăti societății recurente respectivele speze și implicit, dreptul corelativ este consacrată în partea specială a contractului.
Prin urmare, nu poate fi susținută ideea conform căreia o clauză reglementată în cuprinsul Condițiilor speciale nu ar fi fost negociată. Singurele clauze cu privire la care legiuitorul prezumă lipsa negocierii răsturnând în acest sens sarcina probei sunt cele cuprinse în secțiunea contractului ce are natura unui contract standard pre, formulat, respectiv Condițiile Generale de Bancă.
Se arată că atâta timp cât în cazul de față în cuprinsul condițiilor generale este reglementată doar vocația băncii de a primi o plată în schimbul asumării riscului/ de credit, nu poate fi reținută afirmația conform căreia o atare clauză poate fi vătămătoare pe de o parte, și pe de altă parte, nu poate fi reținută nici afirmația conform căreia clauza privind obligarea reclamanții /ei la plata unui comision nu ar fi fost negociată, ținând cont că dreptul băncii de a primi o atare plată s-a născut prin dispoziția contractuală cuprinsă în Condițiile speciale ale convenției de credit de consum.
Riscul bancar este o noțiune inerentă activității de creditare care are la rândul său sorginte economică și se transpune în variate tehnici juridice,
precum împrumutul, descoperitul de cont, scont, acceptare, aval, garanție autonomă, cauțiune. Prin intermediul creditului, băncile își realizează funcția esențială de creație monetară, ce presupune emiterea unei cantități de monedă de cont a băncii care acordă creditul.
Astfel, noțiunii de risc bancar i s-au rezervat varii semnificații, în funcție de diferite criterii de clasificare și pornind de la noțiunea de risc care în contextul comercial îmbracă forma unui pericol potențial asupra unei operații comerciale ce se întinde în timp, susceptibil să genereze anumite inconveniente imprevizibile pentru debitorul unei obligații comerciale.
Riscul bancar a fost clasificat după multiple criterii luând forme diverse în funcție de planul specific respectivei componente a activității bancare.
Parte componentă a riscului operațional reglementat la art. 126 din OG nr. 99/2006, riscul juridic poate apărea la rândul său ca urmare a neaplicării sau aplicării defectuoase a dispozițiilor legale sau reglementărilor interne.
Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003), riscul de credit ca principal risc bancar este definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia.
Conform art. 175 din Regulamentul nr. 18 din 17 septembrie 2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a activităților acestora:
(1) La evaluarea riscului legal și a riscului reputațional, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum și orice alte elemente care le pot afecta activitatea - de exemplu: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri și/sau persoanelor legate de acestea; pierderea încrederii în soliditatea unei instituții de credit cauzată de afectarea gravă a securității acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informațional; întâmpinarea de către clienți a unor probleme în utilizarea anumitor produse fără a avea suficiente informații despre acestea și fără a cunoaște procedurile de remediere a problemelor respective; necunoașterea drepturilor și obligațiilor părților unei tranzacții de tip electronic banking.(2)în vederea reducerii riscului legal și reputațional, instituțiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienților pentru utilizarea noilor produse și servicii oferite, pentru cunoașterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea și a modalităților de soluționare a acestora".
Se arată că în vederea determinării și limitării riscului de credit, banca are obligația de a clasifica creditele acordate în funcție de performanțele financiare ale clientului, prin urmare, fiecare dispoziție contractuală referitoare la perceperea sau nu a comisionului de risc este nuanțată în funcție de
capacitatea acestuia de rambursare la scadență a creditului avansat, evaluat în raport de criteriile interne adoptate.
Prin urmare, consacrarea contractuală a comisionului de risc reprezintă o clauză eminamente particularizată și negociată în funcție de situația economică a fiecăruia dintre consumatori, cu atât mai mult cu cât în sarcina recurentei incumbă obligația legală de a trasa politici de creditare care să includă condițiile de eligibilitate ce trebuie îndeplinite de persoanele care doresc să intre în relații de afaceri cu recurenta.
Se concluzionează că perceperea comisionului de risc este legală iar prima instanță în mod greșit a ignorat Normele Băncii Naționale Române care reglementează dreptul recurentei de a percepe acest comision și a reținut obligația recurentei de a detalia în cadrul convenției de credit rațiunea care a stat la baza perceperii acestui comision de risc.
Se arată că instanța de fond în mod greșit a reținut încălcarea de către bancă a prevederilor art. 9 ind. 3 din OG nr.21/1992 în condițiile în care acest text de lege a fost introdus prin art. II pct. 9 din OUG nr. 174/2008, iar contractul a fost încheiat între părți la data de_ .
Intimata-reclamantă R. C. N. a depus la data de_ întâmpinare(f.44-53)
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență se susține că prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv în contractele încheiate cu comercianții. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial SA versus Rocio Murciano Quintero - C - 240/98 - că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este investit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Rațiunea avută în vedere la adoptarea acestui act normativ l-a constituit faptul că întregul sistem de protecție preluat în dreptul intern are la bază ideea că un consumator se află într-o poziție de inferioritate în raport cu comerciantul în ceea ce privește atât puterea de negociere cât și nivelul de informare. Această situație îl pune în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenta conținutul lor.
Condițiile pentru a fi catalogată o clauză ca abuzivă rezultă din interpretarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 și a actului normativ care a transpus în dreptul intern această directivă, respectiv 193/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit dispozițiilor art. 1 aliniat 3 din Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 "se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii";
Conform art. 4 aliniatul 1 din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și, contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.";
În aliniatul 2 al aceluiași articol se arată că "o clauză contractuală este considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv";, iar în aliniatul 3 al aceluiași articol se stipulează "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai din clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens";.
Aceste dispoziții se regăsesc și în Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, și anume art. 3 potrivit căruia "o clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care în contradicție cu cerința de bună credință provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Convenția de credit nr. 0161276/AB din 22 august 2008 intră sub incidența Legii nr. 193/2000, întrucât împrumutata reclamantă are calitate de consumator, iar banca pe aceea de comerciant.
La data încheierii contractului erau în vigoare dispozițiile art. 7 din Legea nr. 193/2000 și dezideratele fixate prin Directiva 187/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire la armonizarea dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale statelor membre în materie de credit destinat consumului, Directiva 90/102/CEE a Consiliului din 22 februarie 1990 de modificare a Directivei 187/102/CEE, respectiv directiva 98/7/CEE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998, în sensul prevalentei drepturilor și interesului consumatorului în raport cu cele ale împrumutătorului.
Din interpretarea textelor legale - Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 și Legea nr. 193/2000 - rezultă că pentru a fi catalogată ca abuzivă o clauză contractuală trebuie să îndeplinească în mod cumulativ două cerințe: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile
și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
La data încheierii convenției de credit consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.
În drept, se invocă Legea nr. 192/2000, Directiva 93/13 a CEE din 05 aprilie.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând recursul în limitele învestirii prin cererea de recurs și prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă de la 1865,
T. constată următoarele:
Intimații-reclamanți au încheiat cu recurenta-pârâtă Convenția de credit nr.0161276/AB din data de_ în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 75.000 CHF, pe o durată de 240 de luni de la data încheierii convenției.
În partea intitulată "Condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.
Creditul acordat reclamantului urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract (filele 27-34), în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament situat în B. M., str. M., nr.11, jud. M. proprietatea reclamantei, prin Contractul de garanție reală imobiliară (filele 35-37).
În recurs nu s-a criticat soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei privind restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind abuzive, fără a face obiectul recursului această soluție.
În cauza Salvat Editores SA v Jose M Sanchez Alcon Prades C - 241/98, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract* arătând totodată, că această putere, se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește
interesele specifice ale unei părți. Există, cu alte cuvinte un interes public, ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu - și producă efectele.
Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care potrivit dispozițiilor constituționale și ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este obligatorie pentru instanțele românești, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu-și producă efectele recunoscând judecătorului național puterea de a le declara nule chiar din oficiu.
Prima instanță a interpretat clauzele acestei convenții de credit în concordanță cu legislația națională și în scopul principiilor consacrate prin Directiva 93/13/CEE.
În conformitate cu Preambulul Directivei 93/13/CEE, la aprecierea bunei-credințe. trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere și faptul că, în ce privește condiția de bună credință, aceasta poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator
Potrivit art. 3 din Directivă pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, o clauză contractuală care nu s-a negociat individual trebuie să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit art. 4 aliniatul 1 din Legea nr. 193/2000 "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților";.
In aliniatul 2 al aceluiași articol se arată că "o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv";, iar în aliniatul 3 al aceluiași articol se stipulează "faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant
pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens";.
În ambele reglementări - Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 și Legea nr. 193/2000 - se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale un caracter abuziv, și anume: să nu fi fost negociată și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor și contrar cerințelor bunei credințe.
La data încheierii convenției de credit consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract întregul act juridic fiindu-i impus în forma respectivă de către bancă.
Banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauza a cărei nulitate s-a solicitat deși această probă îi incumbă, prezumția relativă instituită de lege nu a fost răsturnată.
Art. 6 aliniatul 4 din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 și are următorul conținut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";. Sub acest aspect, instanța nu poate primi opinia recurentei care exclude orice intervenție a instanței în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce formează obiectul convenției fără nici o circumstanțiere.
Este de observat faptul că nici legea internă și nici Directiva 93/13 nu exclud din start, ab initio de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care acestea nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
In cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit ale cărei clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator deoarece acesta nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.
La data încheierii contractului de credit Legea nr. 193/2000 nu a fost modificată astfel încât abia prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorul la art. IV a modificat Legea nr. 193/2000 introducând la articolul 4 după aliniatul 4 două noi aliniatele 5 și 6, iar aliniatul 6 prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de altă parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";.
Potrivit principiului tempus regit actum se aplică convenției de credit obiect al litigiului Legea nr. 193/2000 în forma din momentul încheierii contractului de credit.
Critica referitoare la faptul că clauza de la pct. 5 litera a din Condițiile speciale, nu putea fi considerată de prima instanță abuzivă cât timp se referă la obiectul principal al contractului sau al prețului datorat pentru prestarea serviciului, deoarece erau clar definite, atât dobânda cât și celelalte comisioane făcând parte din prețul contractului, nu poate fi primită întrucât prețul contractului este acela prevăzut la art. 1 din convenția de credit și anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit. Or, clauza declarată abuzivă se referă la perceperea comisionului de risc.
Clauza care definește obiectul contractului este cea cuprinsă în art. 1 din secțiunea condiții speciale care este intitulată "obiectul convenției"; și conține descrierea în esență a contractului însă acea clauză nu a fost indicată ca abuzivă în prezenta cauză. Nici una din clauzele considerate ca fiind abuzive nu definesc obiectul principal al contractului și nici prețul prevăzut de art. 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 din 05 aprilie 1993.
În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5 lit. a din Condiții Speciale privind comisionul de risc, reținem că aceasta este o clauză abuzivă deoarece este o clauză nenegociată, înscrisă într-un contract standard preformulat, iar dovada efectuării negocierii fiecărei clauze revine băncii potrivit art.4 al. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.
Comisionul de risc nu face parte nici din prețul și nici din obiectul principal al convenției pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă.
Susținerea conform căreia comisionul de risc ar face parte din noțiunea de preț al contractului nu poate fi primită, în condițiile în care prețul trebuie să corespundă unei contraprestații și trebuie să poată fi justificat atât sub aspectul perceperii sumelor cât și sub aspectul cuantumului.
În situația de față, riscul nerambursării creditului la termenele scadente și convenite între părți este acoperit prin constituirea unor garanții de natură materială, și anume instituirea unei ipoteci asupra unui imobil a cărei valoare a fost stabilită de un expert evaluator autorizat și agreat de bancă.
La cererea băncii creditoare s-a încheiat o poliță de asigurare cu o societate de asigurare agreată de bancă pentru ipoteza pieirii bunului în cursul derulării contractului de credit,iar potrivit contractului de asigurare, în situația producerii evenimentului asigurat, banca se subrogă în toate drepturile asiguratului, și implicit, încasează despăgubirea prevăzută în contractul de asigurare, despăgubire care, de asemenea, excede valorii totale a contractului de credit.
Raportat la cele expuse anterior apreciem că această clauză nu a fost negociată, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile
părților, banca având posibilitatea de a o interpreta în mod unilateral. Nu rezultă din cuprinsul convenției riscurile pentru care acest comision este perceput și nici nu s-a indicat modul în care au fost cuantificate aceste riscuri în privința creditului acordat reclamanților.
Următoarea critică vizează anularea clauzei referitoare la modificarea dobânzii.
Interpretarea clauzelor contractuale se realizează tot în favoarea consumatorului, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.
Prima instanță a evidențiat însă că prin necircumstanțierea, însă, în nici un mod a ceea ce se înțelege prin "modificări semnificative pe piața monetară";, se creează un dezechilibru cert și împovărător în detrimentul reclamanților- împrumutați, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start șansa previzibilității asupra consecințelor contractului în care sunt parte.
Contrar susținerilor recurentei că Banca prezintă de fiecare dată care sunt modificările care determină modificarea acestor date, Clienții având posibilitatea de a verifica aceste date cu informațiile pe care le dețin sau cu ajutorul unui expert trebuie reținut că exigența legii nu poate fi apreciată ca fiind respectată în acestă ipoteză limitele obligațiilor fiind necesar a fi cunoscute și neimplicând expertiza unor specialiști ci a părților contractante.
Aserțiunile recurentei potrivit căreia relațiile financiare internaționale și legăturile complexe dintre instituțiile bancare nu pot fi explicate în câteva rânduri sunt corecte în să nu pot corelate cu concluzia acesteia că ar putea fi cunoscute, analizate și eventual combătute, dacă nu sunt considerate corespunzătoare, în urma unui minim de diligență, o astfel de interpretare fiind contrară legii nr 193/2000.
Dispoziția corespunzătoare din Legea 193/2000 este cuprinsă în art. 4 alin 6: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." .
Dacă afirmația că dobânda face parte din obiectul contractului de credit, reprezentând prețul ce trebuie achitat de beneficiar pentru prestațiile băncii, totuși întrucât definirea conținutului nu corespunde exigențelor legale aceasta poate fi analizată din punctul de vedere al clauzelor abuzive.
Clauza prin drepturile discreționare acordate părții mai puternice, chiar și prin informațiile deținute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influențează cuantumul creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru aceste considerente, constatând că sentința primei instanțe este legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod pr.civilă de la 1865 tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
În conformitate cu art. 316 coroborat cu art. 298 și art. 274 Cod pr. civilă de la 1865, recurenta-pârâtă SC V. R. SA aflată în culpă procesuală prin exercitarea nefondată a căii de atac va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată intimaților reclamanți în sumă 3.000 lei reprezentând onorariul avocațial achitat conform chitanței depuse la fila 54 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta-pârâtă SC V.
R. SA cu sediul în B., str. Ș. P., nr.42, et. 3-8 și 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1215 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ .
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimaților reclamanți Crețu D.
I. na și Crețu M. C. suma de 3.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi,_ .
Președinte, M. H. | J. ecător, C. G. | J. ecător, M. P. |
G. ier, C. M. C. |
Red./ tehnored.M.H/2 ex/_
J. ecător la fond:D. Ș.
| ← Decizia civilă nr. 142/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 3140/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
