Decizia civilă nr. 1385/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1385/R
Ședința publică din 06 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. F.
J. ecător V. P.
J. ecător N. B.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de către recurenta- reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., str. general B. nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 5346 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC C. C. S.
, cu sediul în B. M., str. S. nr. 13A, județul M., având ca obiect pretenții
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 29 noiembrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5346 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. M., s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.
R. DE RADIODIFUZIUNE
, cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta SC C. C. S.
, cu sediul în B. M., str. S. nr. 13A, jud. M. .
S-a respins cererea reclamantei cu privire la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în B., este conform legii proprii de organizare și funcționare, serviciul public autonom de interes național.
În litigiul dedus judecății, reclamanta pretinde astfel obligarea pârâtei în temeiul art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 modificată, la plata contravalorii taxei pentru serviciul de radiodifuziune.
Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele di România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Din cuprinsul acestor reglementări se constată, fără echivoc, faptul că obligația achitării unei asemenea taxe revine doar acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari ai unui asemenea serviciu.
În speță, reclamantei, în temeiul art. 1169 Cod civil, se reține că îi revine obligația de a dovedi faptul că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o, atribuindu-și, în schimb, prerogative de instanță de control judiciar, prin răspunsul la întâmpinare aducând critici modului de interpretare a textului legal de către instanța de fond.
Un alt argument în susținerea existenței obligației reclamantei de a dovedi calitatea de beneficiar a pârâtei cu privire la serviciul de radiodifuziune, îl constituie și Decizia nr. 297/_ a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că nu contravin Legii fundamentale prevederile art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994, care prevăd obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România, de a plăti în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Astfel, s-a relevat că dispozițiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc faptul că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune provin, între altele, și din taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, dar așa cum rezultă din cuprinsul al. 3 al acestui articol, care a și făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, asemenea taxe sunt datorate de către subiectele de drept menționate, numai în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În susținerea cererii deduse judecății reclamanta a invocat și prevederile art. 5 al. 1 din H.G. nr. 977/2003 precum și art. 6 al. 1 și 2 din aceeași hotărâre de guvern, dispoziții legale ce vizează modalitatea de încasare a unor asemenea taxe, precum și obligația plății penalităților de întârziere în caz de neplată la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune.
Și aceste prevederi legale trebuie interpretate în același sens ca și cele ale Legii nr. 41/1994, în aplicarea căreia a fost adoptată H.G. nr.977/2003.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. de Radiodifuziune solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că:
Instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată la interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul în care reclamanta nu a dovedit faptul că pârâta ar fi beneficiara serviciului public de radiodifuziune, asimilând noțiunea de beneficiar cu aceea de deținător de receptoare radio.
Prin interpretarea pe care o face dispozițiilor Legii 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond se află în evidență eroare, în condițiile în care art. 40 alin. 2 prevede în mod expres posibilitatea instituită pentru persoanele fizice de a se excepta de această obligație în situația nedeținerii de receptoare radio, iar art. 40 alin. 3 prevede că obligația de a achita taxa radio incumbă tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, fără a prevedea posibilitatea pentru acestea de a se excepta de la plata taxei radio, și de asemenea fără a face trimitere la alineatul precedent.
Așadar înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din chiar cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin. 3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei acre declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale (art. 40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_, pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004, dar mai ales criticile invocate de textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
Potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.
În drept s-au invocat prevederile art. 299, art. 304 pct. 9, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă
Pârâta a formulat întâmpinare, filele 6 și 7 din dosar, solicitând respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
RESPINGE ca nefundat recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în B., str. G. B. nr. 60-64, sector 1,
împotriva sentinței civile nr. 5346 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică azi, 06 decembrie 2013.
Președinte, V. F. | J. ecător, V. P. | J. ecător, N. B. |
G. ier, T. H. |
Red.N.B. / _
Tred. T.H. /_ -2 ex
J. ecător la fond: C. C. P.
| ← Sentința civilă nr. 1788/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 427/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
