Decizia civilă nr. 1388/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1388/R
Ședința publică din 06 Decembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE V. F.
J. ecător V. P.
J. ecător N. B.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de către recurenta- reclamantă recurent S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în B., sector 1, str. G. B. nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 7309 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata-pârâtă M.
T. S., cu sediul în B. M., str. M. i, bl. 21, ap. 64, județul M., având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 29 noiembrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7309 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. M., s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE RADIODIFUZIUNE, cu sediul în B., str. G. Berthelot, nr. 60-64, sector 1, în contradictoriu cu pârâta S.C. M. T. S.R.L., cu sediul în B. M.
, str. M. i, nr. 21, ap. 64, jud. M. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 253,26 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune si penalități de întârziere.
Potrivit art. 40 al. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele
acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";.
Raportat la aceste dispoziții legale instanța a reținut că pentru a se putea pretinde contravaloarea serviciului public de radiodifuziune este necesar ca acest serviciu sa fi fost efectiv prestat pârâtei. Obligația achitării taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine doar persoanelor juridice care au beneficiat de aceste servicii. Calitatea de beneficiar se impune a fi dovedită.
În cauză nu s-au propus probe în dovedirea calității de beneficiar a pârâtei si nu s-a dovedit calitatea de beneficiar a pârâtei.
In temeiul art. 1169 Cod civil, îi revenea reclamatei obligația de a dovedi faptul că pârâtă este beneficiară a serviciului de radiodifuziune, obligație pe care aceasta nu și-a îndeplinit-o.
Un argument în susținerea existenței obligației de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune condiționat de calitatea de beneficiar a acestui serviciu, îl constituie și Decizia nr. 297/_ a Curții Constituționale, în motivarea căreia se reține că obligația prevăzută de dispozițiile art. 40 alin.
3 din Legea nr. 41/1994 este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Potrivit art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 977/2003 "pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere";.
Constatând că pârâta nu datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și având în vedere caracterul accesoriu al penalităților de întârziere, se reține ca pârâta nu datorează nici aceste penalități.
Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta S.
R. de Radiodifuziune solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că:
Pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea raportului juridic pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod
particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos de serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care se consideră total greșită interpretarea dată de instanță, "calității de beneficiar";.
Stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art. 40 al Legii 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și a SRTV prin Legea nr. 533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr. 297/2004, nr. 331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade în sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Urmare a Deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr. 1012/2009, argumentele Î .C.C.J. regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Consideră că Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei de radio tv.
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr. 533/2003 de aprobare a
O.U.G. nr. 71/2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este pârâta, s-a născut din lege.
Art. 8 din HG nr. 977/2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a declara eronat c nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanelor juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. R. de
Radiodifuziune, serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispozițiilor legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare nu sunt incidente prevederile legii comerciale. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă";, care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii";, în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, (calitatea prezumată pentru
toate persoanele juridice, așa cum s-a arătat mai sus).
Pârâta, deși legal citată, nu și-a exprimat poziția procesuală cu privire la recursul declarat în cauză.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect. Textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea.
T. apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridice, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia tribunalului este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest
serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de Radiodifuziune, cu sediul în B., str. G. Berthelot nr. 60-64, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 7309 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi, 06 decembrie 2013.
Președinte, V. F. | J. ecător, V. P. | J. ecător, N. B. |
G. ier, T. H. |
Red.N.B. / _
Tred. T.H. /_ - 2 ex
J. ecător la fond:D. E. -S.
| ← Decizia civilă nr. 217/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 380/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
