Decizia civilă nr. 1389/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
cod operator 4204
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1389/R
Ședința publică din 06 Decembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE V. F.
J. ecător V. P.
J. ecător N. B.
G. ier T. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de către recurenta- reclamantă S. R. DE R., cu sediul în B., sector 1, str. General Berthelor nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 3700 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. M. S. Ș.
, cu sediul în Ș. M., str. Someș, nr. 23, județul M., având ca obiect pretenții
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de 29 noiembrie 2013, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3700/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ a respins cererea introdusă de reclamanta S. R. DE R., cu sediul în B., Sector 1, str. General B., nr. 60-64, de obligare a S.C. F. M. S.R.L., cu sediul în Ș. M., str. Someș, nr. 23, județul M., la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță reține în considerente următoarele:
Reclamanta S. R. DE R. B. este, conform legii de organizare și funcționare, serviciu public autonom de interes național, independent editorial, rezultat prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
S. R. de R. are obligația să asigure, prin întreaga sa activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice.
În îndeplinirea atribuțiilor pe care le are, S. R. de R. trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.
Potrivit art. 40 alin. 1 și 3-5 din Legea nr. 41/1994:
"Veniturile proprii ale Societății Române de R. provin, după caz,
din:
sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
sume încasate din publicitate;
sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;
donații și sponsorizări;
alte venituri realizate potrivit legii.
Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului";.
În baza textului legal precitat, a solicitat S. R. de R. a fi obligată societatea pârâtă la plata taxei pentru serviciul de radiodifuziune, dar din cuprinsul acestei reglementări rezultă fără echivoc că obligația achitării taxei pentru serviciul public de radiodifuziune revine persoanelor juridice cu sediul în România "în calitate de beneficiari"; ai acestui serviciu.
Reclamanta nu a făcut dovada că societatea pârâtă este beneficiar al serviciului de radiodifuziune și prin aceasta nu a dovedit nici creanța pretinsă, deși sarcina probei îi revine, conform art. 1169 C.civ.
A invocat reclamanta disp. art. 5 alin 1 din HG nr. 977/2003, al căror cuprins este:
"Taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuți la art. 1 și 3, de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (1), precum și persoanele juridice prevăzute la art. 3 alin. (2), care își asigură pe cont propriu energia
electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de R. .
Condițiile de prestare a serviciilor prevăzute la alin. (1) vor fi stabilite prin contractul de mandat";.
Împrejurarea că taxa de radiodifuziune, conform acestui text legal, se va încasa de la "plătitorii"; acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica"; - SA, prin filialele sale și în baza unui contract de mandat, nu este în măsură a conduce la o concluzie contrară celei reținute.
Astfel, prin înscrierea automată a taxei de radiodifuziune în facturile emise cu scopul de a se încasa prețul datorat de destinatarul facturii pentru serviciile de furnizare a energiei electrice, nu se face dovada calității de beneficiar al serviciului de radiodifuziune, fiind dovedită numai pretinderea acestei taxe de la cel care, conform interpretărilor reclamantei, este obligat la plata ei.
Instanța nu a primit interpretarea extensivă data de S. R. de R. dispozițiilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, în însuși cuprinsul textului legal fiind cuprinsă condiția de exercitare a dreptului afirmat de reclamantă, anume cea constând în calitatea pretinsului obligat corelativ, de a fi beneficiar al serviciului pentru care se pretinde plata taxei, orice persoană fizică sau juridică putându-și manifesta liber dreptul de opțiune între a beneficia sau nu de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune.
Acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, deci, cu atât mai puțin vor putea fi instituite taxe obligatorii pentru serviciile de radiodifuziune, cu ignorarea împrejurării dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale s-a reținut că nu sunt contrare Legii fundamentale prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. S-a relevat că disp. art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de
beneficiari ai acestor servicii".
Pentru a se decide astfel, s-a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al
unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu a fost reținută.
Cu privire la disp. art. 5 din H.G. nr. 977/2003, invocate de reclamantă, instanța a reținut că nu vor putea primi o altă interpretare, întrucât Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește.
Legile sunt adoptate de către Parlament, iar Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect.
O hotărâre a Guvernului nu poate, deci, decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor, iar nu să creeze drept.
Raportat la considerentele expuse, în baza textelor legale precitate, instanța a respins cererea reclamantei, respingând, în baza art. 274 C.p.civ., și cererea având ca obiect cheltuieli de judecată
Reclamanta S. R. de R. a formulat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței și admiterea în tot a cererii.
Prin motivele de recurs sunt invocate următoarele critici:
Prima instanță a respins în mod eronat cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Recurenta mai invocă și jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_
.
În motivarea căii de atac recurenta susține că potrivit art. 1 din Legea nr. 41/1994 s-a înființat ca serviciu autonom public de interes național iar potrivit art. 4 din aceeași lege are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de educație, informare și divertisment prin programele difuzate pe posturile de radio.
Întrucât în tot intervalul de timp pentru care s-a realizat facturarea, recurenta, ca și post public de radio, a funcționat și a transmis programe de radio, rezultă în mod clar că a prestat efectiv servicii de radio.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin.3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la
momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Recurenta mai face trimitere la jurisprudența stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care prima instanță de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței. Se susține că prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 și a statuat următoarele:" În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar….obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție, acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice .
Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat- o.";
În motivarea recursului se mai arată că rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care prima instanță trebuia să țină seama a pronunțarea hotărârii, este aceea că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței recurentei, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art. 31 alin. 5 din Constituția României, care stabilește printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art.
56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
Intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul potrivit art. 304 și art. 3041Cod procedură civilă, prin prisma motivelor pe care se întemeiază, T. îl va respinge ca
nefondat pentru următoarele considerente:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care apelanta-reclamantă le-a reținut
ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Prima instanță a făcut o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită prin Decizia nr. 297/2004.
T. achiesează la concluzia primei instanțe, în sensul că din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la restituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public, numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de
drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Or, recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, T. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de R.
, cu sediul în B., str. General B. nr. 60-64 sector 1, împotriva sentinței civile nr. 3700/2013 pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi, 06 decembrie 2013.
Președinte, V. F. | J. ecător, V. P. | J. ecător, N. B. |
G. ier, T. H. |
Red.V.F. / _
Tred. C.C.-_ / - 2 ex
J. ecător la fond: E. M. S.
| ← Decizia civilă nr. 575/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 1222/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
