Decizia civilă nr. 163/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. UNIC _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.163/R/2013
Ședința publică din data de_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - M. C. B. JUDECĂTOR - C. C. JUDECĂTOR - D. H. GREFIER - T. G.
Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de către recurenta B. T.
- SUCURSALA D. împotriva sentinței civile nr. 1232/2012 pronunțată la data de_ de către Judecătoria Dej în dosar nr._, intimații fiind I. E. și I. M., având ca obiect în primă instanță, contestație la executare.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentata recurentei, d- na consilier CHIREA C., cu delegație depusă la acest termen de judecată, lipsind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, în temeiul art. 1591Cod procedură civilă, tribunalul constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze prezentul recurs.
Reprezentanta recurentei depune dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru în cuantum de 58 lei și 4,80 lei timbru judiciar.
Reprezentanta recurentei arată că nu mai are cereri de formulat și probe de administrat împrejurare față de care instanța, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri judiciare.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în sensul de a se dispune prin hotărârea ce urmează a se pronunța desființarea în totalitate a sentinței civile nr. 1231/2012 pronunțată de Judecătoria Dej, ca fiind netemeinică și menținerea ca temeinică și legală clauza din contractul de credit privitor la dobânda penalizatoare înserată la punctul nr. 4, menținerea ca legală și temeinică a întregii executării silite pe care netemeinic și nelegal a anulat-o instanța de fond și respingerea cheltuielilor de judecată. Arată că recursul părții pe care o reprezintă se întemeiază pe art. 304 art. 6, 8 și 9 Cod Procedură Civilă deoarece instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut fără a ține cont de probele depuse de recurentă la dosar, a interpretat în mod greșit probele depuse de către recurentă, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În cuprinsul recursului a făcut referire la legislația bancară în vigoare și a arătat clar că în contractele de credit nu se poate vorbi de o clauză penală prevăzută de o lege adoptată când nu există o activitate bancară. Faptul că se face referire la această lege, respectiv Legea nr. 313/1879 nu poate intra în contradicție cu
legislația în vigoare care reglementează activitatea bancară. Mai mult contractele de credit și de garanție sunt titluri executorii prin efectul legii speciale O.UG. nr. 99/2006 legea instituirilor de credit care modifică Legea nr. 58/1998 dar a preluat dispozițiile vechii legi.
Chiar și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 11/2005 în baza căreia s-a judecat contestația la executare consideră nulă doar clauza
referitoare la penalitățile de întârziere și obligă creditorul la recalcularea creanței cu aplicarea procentului de dobândă convențional. În acest litigiu instanța de fond a anulat atât punctul 4 din contracte cât și executarea silită în totalitate cu toate că fiind învestită cu judecarea contestației la executare avea statut de instanță de executare fiind obligată să reglementeze toate aspectele privind executarea silită. Totodată, s-a dispus stoparea tuturor dobânzilor și penalităților care s-ar fi calculat în toată această perioadă. B. fiind de bună credință a stopat dobânzile curente cât și cele restante, la data actuală fiind același debit ca la declanșarea executării silite. În situația în care nu s-ar fi stopat dobânzile, la această dată debitul datorat băncii ar fi cu mult mai mare. A invocat o serie de acte normative care admit o dobândă penalizatoare în cazul creditelor restante pe care le datorează debitorii băncii fără a putea fi asimilate aceste dobânzi cu o clauză penală dar instanța de fond nu le-a luat în considerare în pronunțarea sentinței atacate.
În cazul în care instanța de recurs înțelege să mențină sentința civilă atacată privitor la anularea punctul 4 din contactul de credit referitoare la dobânzi penalizatoare stabilite de comun acord între părți, solicită a se dispune menținerea actelor de executare silită întocmite conform legii în dosarele de executare silită ca fiind temeinice și legale, pentru faptul că instanța de fond în mod greșit a considerat ca întreaga executare silită este nulă doar pentru că a anulat punctul 4 din contract. Față de cele arătate și detaliate în recursul formulat și în concluziile scrise pe care le depune la dosar solicită admiterea recursului desființarea în totalitate a sentinței atacate ca fiind nelegală și netemeinică, fără cheltuieli de judecată.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L,
Deliberând, constată că prin sentința civilă nr. 1232/_ pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul cu nr. de mai sus a fost admisă contestația la executare formulată de contestatoarele I. E. M. și I. M. în contradictoriu cu intimata B. T. dispunându-se anularea somațiilor din data de_ emise în dosarele execuționale nr. 15 și 16/2012 ale BEJ MAIER IOAN precum și a întregii executări silite.
Prin aceeași sentință a fost constatată nulitatea absolută a unor clauze din contractele de credit modificate prin acte adiționale ce reprezentau titlurile executorii, clauze inserate în cuprinsul articolelor 4 lit. a referitoare la dobânda penalizatoare, art. 4 lit. b și c referitoare la penalități pentru neplata dobânzii, a comisioanelor și a spezelor bancare din contractele de credit nr. 599/_ și nr. 277/_ și a clauzelor din art. 4 referitoare la dobânda penalizatoare din contractul de credit nr. 994/_ .
Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut faptul că încheierea contractelor de credit în baza cărora s-au derulat raporturile dintre părți s-a făcut sub imperiul vechiului cod civil care în cuprinsul dispozițiilor art. 1066 definește clauza penală ce îndreptățește părțile să stabilească indemnizația pe care debitorul o va datora creditorului cu titlu de daune
interese în caz de neexecutare sau executare cu întârziere a obligațiilor asumate convențional.
S-a mai reținut că, în baza acestor dispoziții legale părțile au stabilit anticipat în cuprinsul contractelor încheiate, daunele ce se cuvin în caz de neexecutare de către debitor a obligațiilor de plată scadente, în condițiile în care prevederile art.1 ale Legii nr. 313/1879 clauza penală este nulă iar
dispozițiile art. 2 prevăd posibilitatea anulării inclusiv a clauzelor penale deghizate și tacite fără a se face distincție sub aspectul naturii juridice a actului încheiat (contract civil sau comercial).
Prin raportare la norma legală enunțată și la interdicția reglementată de lege, prima instanță a considerat că dobânda penalizatoare stipulată convențional de părți în contractele de împrumut încheiate între contestatoare și intimată este o clauză penală prohibită de lege motiv pentru care a constatat nulitatea absolută a clauzelor care o conțineau, clauze înserate în contractele de credit în baza cărora a fost demarată executarea silită.
Împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a formulat recurs în termen legal intimata B. T. SA solicitând desființarea în totalitate a sentinței atacate ca netemeinică și nelegală cu consecința menținerii executării silite anulate și obligarea contestatoarelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, s-a susținut că dispozițiile Legii nr. 313/1879 nu se pot aplica în activitatea bancară care este guvernată de o legislație specială, dispozițiile OUG nr. 99/2006 prevăzând în cuprinsul art. 177 pct. 2 interdicția ca instituțiile bancare să pretindă dobânzi, penalități comisioane ori alte costuri și speze bancare dacă plata acestora nu este stipulată în contract.
În cuprinsul acestui act normativ este reglementat dreptul instituțiilor de credit de a pretinde dobânzi penalizatoare și alte comisioane cu condiția ca acestea să fie cuprinse explicit în cuprinsul contractului de credit.
Recurenta consideră că a procedat în mod legal la data încheierii contractelor de credit cu debitoarea I. E. M. și cu SC Stilvan SRL acordându-i persoanei juridice două împrumuturi pentru continuarea activității acesteia și un împrumut pentru nevoi personale persoanei fizice care avea și calitatea de asociat și administrator statutar al societății comerciale. Totodată, se susține că în cuprinsul contractelor de credit au fost precizate clar și fără echivoc toate condițiile de creditare asupra cărora părțile semnatare au căzut de acord și că dispozițiile legale care reglementează activitatea instituțiilor de creditare permit aplicarea unei dobânzi penalizatoare în cazul creditelor restante ratelor restante pe care le datorează debitorii, dobânzi care însă nu pot fi asimilate clauze penale reglementate de Legea nr. 313/1879. În acest sens s-au invocat dispozițiile OG nr. 9/2000 care prevăd că în materie de împrumut este permisă stipularea unei dobânzi contractuale mai mari decât dobânda legală stabilită conform art. 3 precum și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 289/2004 conform cărora în cazul neachitării la termen a obligațiilor contractuale asumate de client pot fi percepute dobânzi majorate sau penalizatoare.
Recurenta susține că a înțeles să aplice o dobândă majorată cu câteva puncte procentuale față de dobânda contractuală percepută în condițiile normale de achitare a creditului și că nu poate fi asimilată perceperea unor dobânzi penalizatoare, în cazul neachitării la scadență a ratelor prevăzute contractual, cu o clauză penală de natura celei reglementate de dispozițiile Legii nr. 313/1879.
În plus, activitatea bancară este o activitate distinctă de raporturile civile și este reglementată de legi speciale neputându-se imputa băncii faptul că în contractele de credit s-ar insera clauze ilicite în condițiile în care întreaga activitate bancară este supravegheată și monitorizată de instituții ale statului.
În situația în care ar fi menținută sentința pronunțată recurenta solicită a se avea în vedere faptul că instanța de fond a considerat în mod greșit că întreaga executare silită este nulă doar pentru că a anulat pct. 4 din contract în condițiile în care s-ar fi impus să se stabilească în sarcina sa reconsiderarea
creanței și nicidecum anularea întregii executări silite întrucât nu este nul întregul titlu executoriu. Așa fiind se apreciază că prima instanță ar fi trebuit să aibă în vedere o recalculare a creanței cu aplicarea procentului de dobândă convențională.
Intimatele deși legal citate nu s-au prezentat în instanță și nu au depus întâmpinare la dosar.
Analizând sentința recurată cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 304, 304 indice 1 și 312 C.pr.civ. și a ansamblului probelor existente la dosar tribunalul reține următoarele:
Esențială pentru soluționarea cererii deduse judecății în cazul în speță este împrejurarea dacă dispozițiile Legii nr. 313/1879 sunt aplicabile în cazul raporturilor juridice dintre părțile litigante, în condițiile în care prima instanță a fost învestită cu soluționarea unei contestații la executare în cadrul căreia s- a susținut nulitatea absolută a clauzelor înserate în cuprinsul contractelor de credit prin care se stabiliseră obligații de plată în sarcina debitorilor, prin raportare la dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 313/1879.
Aceasta în condițiile în care executarea silită împotriva contestatoarelor
I. E. M. și I. M. a fost demarată la solicitarea creditoarei B. T. SA adresată executorului judecătoresc Maier Ioan, fiind formate două dosare execuționale nr.15 și 16/2012.
Titlurile executorii invocate de creditoare în demararea executării silite erau reprezentate de contractul de credit nr.994/_, modificat prin actul adițional nr.3/994/_ și, respectiv, contractele de credit nr.599/_ și nr.277/_, modificat prin actul adițional nr.2/277/_ .
Se impune a se preciza faptul că, astfel cum rezultă din cuprinsul contestației la executare, debitoarele nu contestă demararea executării silite în ceea ce le privește, susținând însă faptul că acele clauze cuprinse în conținutul contractelor de credit referitoare la dobânzile penalizatoare sunt lovite de nulitate absolută, prin raportare la disp. art. 1 și 2 din Legea nr.313/1879.
Conform clauzelor contractuale inserate în cuprinsul art.5, art.2.4 și respectiv art.4, părțile semnatare au convenit aplicarea unei dobânzi penalizatoare pentru orice sumă care nu este plătită la scadență, cu excepția acelor sume ce provin din calculul dobânzii, pentru perioada începând cu data scadenței și până la data plății integrale, această dobândă fiind egală cu 20% pe an (contract nr.994/_ ).
În cuprinsul contractului de credit nr.599/_ părțile au reglementat, de asemenea, o dobândă penalizatoare de 30%, reglementată în același cuantum și prin contractului nr.277/2008.
Susținerea contestatoarelor în sensul că acele clauze penale inserate la articolele menționate din contract ar fi nule în temeiul disp. art.1 și 2 din Legea nr.313/1879 se impune a fi înlăturată ca fiind nefondată.
Aceasta întrucât, pe de o parte, raportul juridic obligațional s-a născut în condițiile art.942 C.civ., astfel încât obligația împrumutatului de a restitui la scadență suma împrumutată, sub sancțiunea plății unei dobânzi penalizatoare alături de dobânda stabilită contractual, produce consecințe juridice în temeiul disp. art.969 C.civ., conform cărora convențiile legale făcute au putere de lege
între părțile contractante.
Pe de altă parte, potrivit art.1088 C.civ. se impune a se reține faptul că
"la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, dauna interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală afară de regulile speciale în materie comercială de fidejusiune și societate";.
Criteriul de determinare a dobânzii legale este cel stabilit prin art.3 din OG nr.9/2001, aprobată prin Legea nr.356/2002.
Este real faptul că prin legea nr.313/1879 ale cărei dispoziții erau în vigoare la data încheierii raporturilor contractuale, s-a prevăzut la art.1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură și că "judecătorul în caz de împrumut va putea obliga numai la plata dobânzii prevăzute de art.1589 C.civ. sau, în caz de alte obligații, la daune interese conform art.1084 C.civ.";, dar se observă că aceste dispoziții legale se aplică exclusiv raporturilor juridice de drept civil.
În raporturile juridice comerciale se aplică, în principiu, dobânda pieții potrivit principiului libertății de voință a părților.
În aceeași ordine de idei este și decizia nr.11/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul recursului în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În baza acestei decizii a fost admis recursul declarat, Curtea statuând asupra faptului că în aplicarea disp. art.1, art.2 și art.3 alin.1 și 2 din OG nr.9/2000 aprobată prin Legea nr.356/2002, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală contravine prevederilor legii.
Se impune însă a se preciza faptul că în cuprinsul considerentelor acestei decizii s-a făcut sublinierea că nu există temei legal care să permită stabilirea în cadrul raporturilor civile a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an sau de sancțiuni constând în penalități de întârziere.
Înalta Curte a stabilit, astfel, că acea clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită în raport cu disp. art.968 C.civ. contravine prevederilor legii, însă această statuare vizează doar raporturile civile nu și raporturile comerciale, cum este în cazul în speță.
Se impune se preciza faptul că referirea la raporturile comerciale se face ținând cont de data nașterii raporturilor juridice deduse judecății, precum și de faptul că acestea au la bază contracte de împrumut și, respectiv, contracte de garanție care, din perspectiva normelor legale aplicabile, erau supuse legii comerciale prin raportare la disp. art.56 Cod comercial în vigoare la data nașterii raporturilor juridice.
De altfel, contractele ce constituie titlurile executorii în baza cărora a fost demarată executarea silită sunt, din perspectiva disp. art.3 pct.11 Cod comercial, fapte de comerț, prin raportare la faptul că una dintre părțile contractante este o instituție bancară, raporturile derulate din cuprinsul acestor convenții neavând o natură civilă, ci dimpotrivă una comercială.
Incontestabil, raportul dedus judecății este unul de natură comercială, dedus din disp. art.3 pct.11 Cod comercial, prevedere care stipulează că legea consideră fapte de comerț operațiunile de bancă și schimb, considerent față de care tribunalul apreciază că în speță nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.313/1879, ci prev. art.329 alin.3 C.pr.civ. cu privire la care se face referire în Decizia nr.11/_, decizie pe care prima instanță a invocat-o și a menționat-o în cuprinsul considerentelor hotărârii pentru a argumenta soluția de admitere a contestației formulate de debitoare și a dispune anularea acelor
articole din cuprinsul contractelor de credit referitoare la dobânzile penalizatoare.
T. ul consideră că, în soluționarea contestației, judecătoria a apreciat în mod eronat că sunt nule absolut acele clauze referitoare la dobânzile penalizatoare inserate în cuprinsul titlurilor executorii reprezentate de contractele de credit puse în executare silită de creditoarea B. T. SA.
Dispozițiile art.1 alin.2 din Legea nr.313/1879 sunt cu certitudine aplicabile raporturilor juridice de natură civilă, nefiind aplicabile în raporturile care se nasc între instituțiile bancare și clienții acestora, raporturi care nu sunt guvernate de dispozițiile dreptului comun, fiindu-le aplicabilă legislația specială.
Pentru considerentele mai sus reținute, tribunalul va admite recursul declarat de recurenta B. T. SA în contradictoriu cu intimatele I. E.
M. și I. M. și, prin raportare la disp. art.312 alin.3 C.pr.civ. va modifica în întregime sentința pronunțată de prima instanță, în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației la executare precizată formulată de contestatoare, apreciind că nu există vreun motiv pentru ca în baza disp. art.399 C.pr.civ. executarea silită demarată de executorul judecătoresc să fie anulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de recurenta B. T. SA în contradictoriu cu intimatele I. E. M. și I. M. împotriva sentinței civile nr.1232/_ pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr._, pe care o modifică în întregime, în sensul că respinge ca neîntemeiată contestația la executare precizată formulată de contestatoarele I. E. M. și I. M. în contradictoriu cu intimata B. T. SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 11 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
M. C. B. C. C. D. H. T. G.
în concediu medical, semnează prim grefier
Red.CC/MM 2 ex./_
Judecător fond: Cătinean C. -L., Judecătoria Dej, județul C. .
| ← Decizia civilă nr. 410/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 432/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
