Decizia civilă nr. 1879/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1879/2013
Ședința publică din data de 13 Februarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR D. M.
JUDECĂTOR G. | -A. | N. |
GREFIER D. | C. |
Pe rol soluționarea recursului declarat de pârâții C. LOCAL AL M.
C. N. PRIN P., M. C. N. PRIN P., M. D. C., B. N. ÎN NUME P. ȘI ÎN C. DE M. și B. I. A ÎN NUME P. ȘI ÎN C. DE
M., împotriva deciziei civile nr. 18 din data de_, pronunțată de T. ul Specializat C., în contradictoriu cu intimații M. E., M. D., C. S.
, M. P., M. P., O. P., O. L., P. I., P. M., M. M.
C., D. V., C. S., C. I., R. L., R. A., C. I., C. A. ,
I. | , B. | N. |
D. | , B. | A. |
R. A., R. C., P. O., M. I. V., SA, S. R. E.
, P. A., P. F., S.
A., N. B., N. A., B.
, B. I., G. M., R.
C., C. M., C. M., P.
M., P. I., P. G., R. A., B. I., B. L., T. I., SA ,
P. B., P. C. R., Ș. E., L. Ș. L., L. V., M. E., M.
D., C. S., M. P., M. P., O. P., O. L., P. I., P.
M., D. V., C. S., C. I., R. L., R. A., C. I., C. A., P.
O., M. I. V., S.
A., S. R. E., P. A., P. F., S.
I., B. N., B. I., R. A., N. B., N. A., B. D., B. A.
C., C. M., C. M., P. M., P. I., P. G., R. A., B.
I., B. L., T. I., SA, P. B., P. C. R., S. E., LS L. ,
L. W., M. E., M. D., C. S., M. P., M. P., O.
P., O. L., P. I., P. M., M. M. C., D. V., C. ,C. I.
, R. L., R. A., C. I., C. A., R. A., R. C., P. O., I.
V., SA, S. R. E., P. A., P. F., S. I., B.
N., B. I., G. M., R. A., N. B., N. A., B., B. A.
C., C. M., C. M., P. M., P. I., P. G., R. A., B.
I., B. L., T. I., SA, P. B., P. C. R., S. E., LS L.
, L. V., având ca obiect - constatare nulitate act.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de_, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, pentru când s-a dispus amânarea pronunțării la data de_ și ulterior la data de _
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 18/A din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului Specializat C. s-a respins apelul declarat de apelanții B. N., B.
M. | M. | |
C. | A. | , |
I. A și M. D. C. în contradictoriu cu intimații M. E., M. D., C. S., M. P., M. P., O. P., O. L., P. I., P. M., C., D. V., C. S., C. I., R. L., R. A., C. I. ,
R. A., R. C., P. O., M. I. V., SA, S.
R. E., P. A., P. F., S. I., B. N., B. I., G.
M., R. A., N. B., N. A., B. D., B. A. C., C. M., C.
M., P. M., P. I., P. G., R. A., B. I., B. L., T. I., S.
A., P. B., P. C. R., S. E., LS L. SI L. V. împotriva sentinței civile nr. 4467/_ pronunțată de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, ca neîntemeiat.
Au fost obligați apelanții la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimaților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
În primul rând, judecătoria era instanța competentă să soluționeze prezenta cauză, acțiunea nefiind una evaluabilă în bani, reclamanții dorind, în principal, evacuarea pârâților din imobilul aflat în litigiu. Simpla evacuare a pârâților din imobil satisface pretențiile reclamanților, ei dorind să folosească acele încăperi ocupate de către apelanți ca și spațiu tehnic al imobilului în care locuiesc. Constatarea nulității absolute a contractului de care se prevalează pârâții, este doar o cerere accesorie, necesar să fie formulată pentru a se ajunge apoi la evacuarea pârâților. Prin urmare, ca urmare a prorogării de competență, instanța comercială judecătoria, este competentă din punct de vedere material să judece și cererea accesorie, indiferent de valoarea ei. S-ar fi putut foarte bine și ca reclamanții să nu fi formulat acea cerere accesorie și instanța, doar pe cale incidentală, analizând temeinicia pretențiilor ambelor părți să constate că actul de vânzare-cumpărare de care se prevalează pârâții este nul absolut. Acesta este un argument pentru a considera ca fiind capăt principal al cererii reclamanților, solicitarea de evacuare a pârâților. Practic, acțiunea formulată are caracterul unei acțiuni în revendicare. Or, cum sunt revendicate unele încăperi ce reclamanții susțin că reprezintă părți comune indivize, este evident că și valoarea obiectului litigiului este una foarte mică, această valoare trebuind să fie apreciată din perspectiva reclamanților. Or, părți comune indivize fiind, ele neputând fi valorificate sau evaluate separat de apartamentele la care ele se raportează, este evident că valoarea lor de sine stătătoare este zero.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului municipiul
C. -N., prin C. local C. -N., aceasta deși a fost inițial invocată de către însuși municipiul C. -N. prin întâmpinarea depusă la instanța fondului cauzei la termenul din data de 19 iunie 2007, nu a mai fost susținută ulterior, în data de 6 septembrie 2007 fiind depusă la dosar o alta, în care s-au făcut doar apărări de fond. Prin urmare, instanța de fond nici nu avea asupra a ce să se mai pronunțe. De altfel, pârâtul municipiul C. -N., nici măcar în apelul declarat nu a mai susținut acea excepție a lipsei calității sale procesuale pasive, excepție pe care doar el o poate ridica, fiind direct interesat în acest sens și nu o altă parte din litigiu. Oricum, este evident că municipiul C. -N. are calitate procesuală pasivă în cauză, fapt necontestat de către nimeni, voința sa fiind exprimată prin
C. local C. -N., autoritate deliberativă, investită de lege cu puterea de a lua decizii, decizii care sunt duse la îndeplinire de către P. ul municipiului C. -
, autoritate executivă, care printre atribuții supravegherea și conducerea activității curente a municipiului. Pe scurt, hotărârile sunt luate de către consiliul local și sunt aduse la îndeplinire prin primar. De aceea întâmpinarea este semnată de către primar, ce nu face altceva decât să apere hotărârea de vânzare a spațiului cu altă destinație decât aceea de locuință, luată de către municipiu, ca urmare a hotărârii adoptate de către consiliul local, însuși contractul fiind semnat de către primar, ca reprezentant al autorității locale.
Pe fondul apelului, faptul că judecătoria s-a pronunțat asupra legalității unui contract care nu se afla depus la dosar, în condițiile în care nu s-a contestat existența acestui act de către niciuna dintre părți, nu este un motiv de modificare
a sentinței, cu atât mai mult cu cât acel contract a fost depus în calea de atac, el având conținutul și prevederile invocate de către părți (filele 40, 41 din dosarul T. ului C. ).
Referitor la destinația inițială a spațiului ce face obiectul litigiului, aceasta nu a fost aceea de spațiu comercial; astfel nu a fost îndeplinită condiția cerută de HG nr. 505/1998, pentru ca imobilul să fie vândut apelanților. Însuși apelanții au arătat că spațiu comercial a fost imobilul în litigiu doar din anul 1990, când ei l-au închiriat de la fostul ICRAL, fără a exista însă vreun acord al locatarilor. În acea perioadă, locatarii nu erau proprietari asupra apartamentelor în care locuiau și prin urmare nu aveau nici un temei legal să se opună la închirierea acelor încăperi; toți aveau calitatea de chiriași atunci. Din cartea funciară inițială a imobilului rezultă, fără putință de tăgadă faptul că parte comună indiviză a clădirii o constituie și subsolul tehnic (fila 82 din dosarul T. ului C. ). Acest lucru a fost întărit și de expertiza efectuată în cauză de către instanța de fond.
Niciunde, în afara contractului de închiriere și apoi în cel de vânzare-cumpărare, nu se specifică faptul că blocul de locuințe ar fi avut prevăzut, din construcție și vreun spațiu comercial. Prin urmare, motivarea instanței de fond, referitoare la ceea ce înseamnă părți comune indivize și regimul juridic al acestora, este legal și corect argumentată. Faptul că subsolul tehnic nu a făcut parte din ceea ce s-a vândut locatarilor, deveniți proprietari, nu este un argument pentru respingerea acțiunii. Părțile comune indivize își păstrează acest caracter, indiferent dacă ele sunt sau nu prevăzute în actele de vânzare-cumpărare ale locuințelor individuale, cel puțin până la o eventuală ieșire din indiviziune. O astfel de operațiune de sistare a stării de indiviziune nu a avut loc niciodată, nefiind operată în cartea
funciară. Nu se poate susține nici că reclamanții ar fi fost de bună credință, din moment ce ei știau sau trebuiau să știe că au închiriat iar apoi cumpărat subsolul tehnic, ei având datoria să verifice, în prealabil ceea ce cumpără. În acest scop au și fost inventate cărțile funciare, ce au ca menire principală evidențierea reală a situației faptice și juridice a tuturor imobilelor, oricine fiind interesat să verifice starea unui imobil fiind liber să o facă. Apelanții s-au bazat pe faptul că locatarii blocului nu vor întreprinde nimic pentru a-și apăra dreptul de proprietate, speranță ce până la urmă s-a dovedit neîntemeiată. Reclamanții nu aveau nici un motiv să conteste legitimitatea contractului de închiriere și apoi a celui de vânzare-cumpărare, contracte neevidențiate și neoperate în cartea funciară și prin urmare, acte secrete pentru ei. Sau poate pur și simplu până acum au fost de acord să-i tolereze pe apelanți în imobil. Din moment ce au invocat un motiv de nulitate absolută a contractului, faptul că până acum reclamanții nu au întreprins nimic, nu este un motiv pentru respingerea acțiunii, neputându-se pune problema existenței vreunei prescripții extinctive în acest litigiu. De altfel nici necontestarea HCL nr. 182/1999 nu trebuia făcută, această hotărâre, ca de altfel nici contractul de închiriere și apoi cel de vânzare- cumpărare nefiindu-le opozabile, ei nefiind părți în așa ceva. Desigur că în legislația română vânzarea lucrului altuia nu este interzisă, însă, instanța de fond, admițând acțiunea în evacuare și anulând contractul de care s-au prevalat apelanții, este în mod evident că a apreciat litigiul ca fiind unul în revendicare. Acest lucru rezultă și din motivarea sentinței, așa cum s-a relevat deja. Evacuarea nu este o consecință directă a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare (cum chiar apelanții au arătat) ci o consecință directă a stabilirii că dreptul de proprietate asupra acelor încăperi aparține intimaților, acțiunea în revendicare presupunând, uneori, pe lângă stabilirea cui aparține dreptul de proprietate și obligarea celui care a pierdut litigiul să predea imobilul celui care a câștigat. Or, evacuarea dispusă de către instanță presupune tocmai lăsarea în posesia apelanților a acelor încăperi. În fine, faptul că nu toți
locatarii blocului au dat împuternicire avocatului să formuleze prezenta acțiune, nu este un argument pentru respingerea cererii. Majoritatea covârșitoare a locatarilor celor 32 de apartamente dorind promovarea acțiunii, face ca acțiunea să fie admisibilă, în mod evident locatarii celor trei apartamente care nu au semnat cererea neavând cum să împiedice voința majoritară care a hotărât să facă demersurile necesare pentru readucerea în posesia tuturor a unor încăperi ce constituie părți comune indivize.
Urmând să cadă în pretenții, în temeiul art. 174 C.pr.civ., apelanții au fost obligați să plătească intimaților, în solidar, suma de 1.500 lei, cheltuieli de jduecată dovedite ca fiind făcute, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții B. N., B. I. A și M. D. -C., precum și pârâții C. LOCAL AL M. C. N. prin P. și M. C. N. prin P. .
Prin recursul declarat de pârâții M. C. -N., reprezentat prin
P. și C. Local al M. C. -N., reprezentat prin P.
s-a solicitat sa se admită recursul si sa se modifice in parte Decizia Comerciala cu nr. mentionat anterior, in sensul diminuarii cheltuielilor de judecata stabilite in sarcina paratilor recurenti.
Învederează instantei ca, in masura in care va aprecia intemeiata dispunerea obligarii paratilor la plata cheltuielilor de judecata in baza culpei procesuale, solicită diminuarea acestora, avand in vedere urmatoarele considerente:
In ceea ce priveste cuantumul sumei de 1500 lei reprezentand cheltuielile de judecata înțelege sa invoce dispozitiile Deciziei Curtii Constitutionale nr. 492 din_, publicata in Monitorul Oficial nr. 583 din 5 iulie 2006. Astfel, "Curtea Constitutionala a retinut ca prerogativa instantei de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata, cuantumul onorariului avocatial convenit, prin prisma proportionalitatii sale cu amplitudinea si complexitatea activitatii depuse, este cu atat mai necesara cu cat respectivul onorariu, convertit in cheltuieli de judecata, urmeaza a fi suportat de partea potrivnica, daca a cazut in pretentii, ceea ce presupune in mod necesar ca acesta sa-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa fata de partea potrivnica, care este tert in raport cu conventia de prestare a serviciilor avocatiale, este consecinta insusirii sale de instanta prin hotararea judecatoreasca prin al carei efect creanta dobandeste caracter cert, lichid si exigibil. In sensul celor aratate este si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului care, investita fiind cu solutionarea pretentiilor la rambursarea cheltuielilor de judecata, in care sunt cuprinse si onorariile avocatiale, a statuat ca acestea urmeaza a fi recuperate numai in masura in care constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real facute in limita unui cuantum rezonabil.
Nicio dispozitie in vigoare nu inlatura prerogativa instantei de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata cuantumul onorariului convenit intre partile contractului de asistenta juridica, prin prisma proportionalitatii in raport cu amplitudinea si complexitatea activitatii depuse.
Avand in vedere relatia procedurala creata intre partea cazuta in pretentii si cea in favoarea careia a fost pronuntata solutia in cadrul procesului civil, învederează ca nu regăsesc caracterul real necesar si rezonabil al cheltuielilor de judecata Fata de aceste aspecte, apreciază ca onorariul solicitat- reprezentand serviciile prestate in vederea solutionarii cererii de chemare in judecata este exorbitant, aratand ca exista o vadita disproportie intre onorariile mentionate si valoarea pretentiei solicitate.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, solicită, in conformitate cu dispozitiile art. 312 C. Proc. Civ. admiterea recursului astfel cum a fost formulat
si motivat, respectiv modificarea in parte a Deciziei Comerciale nr. 18/A/2011 pronuntata de Tribunalul Comercial Cluj in dosarul cu nr._, in sensul diminuarii cheltuielilor de judecata stabilite in sarcina paratilor recurenti.
Reclamanții intimați M. E. și M. D., C. S., M. P. și soția M. P., O. P. și soția O. L., P. I. și soția P. M.
, D. V., C. S. și soțul C. I., R. L. și soția R. A., C. I.
și soția C. A., P. O., M. I. V., SA și soția S. R.
E., P. A. și soția P. F., S. I., B. N. și soția B. I.
, R. A., N. B. și soția N. A., B. D. și soția B. A. C., C.
M. și soția C. M., P. M. și soția P. I., P. G., R. A.
, B. I. și soția B. L., T. I., SA, P. B. și soția P. C. R.
, Ș. E., LS L. și soția L. V., au formulat întâmpinare
la recursul formulat de către M. C. - N. prin P. și de către C. Local al M. C. - N., prin P., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei T. ului C. ca fiind temeinică și legală
- filele 24-27.
Prin recursul declarat de pârâții B. N., B. I. A și M. D. C.
s-a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință, in principal, casarea în totalitate a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță T. ului specializat C., iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a M. C. -N. și a inadmisibilității acțiunii pentru lipsa coparticipării procesuale pasive iar in cazul respingerii excepțiilor sus-invocate, modificarea hotărârii atacate in sensul respingerii cererii de chemare in judecată ca nefondată.
Incidența prevederilor art. 304 pct. 3 " Când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în conditiite legii".
Pârâții au invocat, in cuprinsul completării motivelor de apel, faptul că Judecătoria Cluj-Napoca nu era competentă din punct de vedere material să soluționeze prezentul litigiu în primă instantă. Instanța de apel a respins susținerile reclamanților, reținând faptul că, fiind în prezența unei acțiuni neevaluabile în bani, judecătoria era competentă din punct de vedere material.
Faptul că acțiunea în speță este una neevaluabilă în bani a fost motivat de instanța de apel prin aceea că reclamanții au dorit în principal evacuarea pârâților, iar solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care aceștia au dobândit proprietatea asupra spațiului comercial a constituit doar o cerere accesorie.
Această susținere a instanței de apel nu este numai eronată, dar și în totală contradicție cu modul in care reclamantii au inteles să formuleze actiunea introductivă. Astfel, se poate lesne observa că petitul principal al acesteia a fost acela de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 28/_, iar cel subsecvent de evacuare a pârâților de rândul 2 și 3 din spațiul în discuție.
Înțeleg să contrazică vehement susținerile instanței de apel referitoare la caracterul accesoriu al solicitării de constatare a nulității absolute față de cel privind evacuarea. Aceasta deoarece nu putem vorbi despre o evacuare fără ca aceasta să aibă la bază o fundamentare, o rațiune pentru care este solicitată in fața instanței. Prin urmare, solicitarea de evacuare poate avea doar un caracter subsecvent, și nicidecum principal.
Pe de altă parte, în situația de față, evacuarea nu are caracterul unei evacuări propriu-zise, care, după cum se știe, intervine în cadrul raporturilor de locațiune, ci are caracterul unei repuneri in situația anterioară ca urmare a
constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare(repunerea in situația anterioară fiind una dintre consecințele constatării nulității unui act juridic).
Acesta este motivul pentru care reclamanții au și solicitat respingerea ca inadmisibil a petitului de evacuare. Prin urmare, chiar dacă reclamanții au formulat petitul doi al acțiunii lor în sensul unei solicitări de evacuare, instanța nu poate să facă abstracție de noțiuni juridice elementare și să nu observe că acesta este de fapt inadmisibil în modalitatea în care a fost formulat.
Chiar dacă, prin reducere la absurd, am admite că petitul de evacuare este admisibil, oricum acesta ar fi avut un caracter accesoriu, astfel că solicitarea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare rămâne capătul de cerere principal. Or, in mod evident. aceasta este o solicitare evaluabilă in bani. De altfel. stabilirea taxei de timbru in funcție de prețul stabilit in contract atestă o dată in plus caracterul evaluabil in bani al litigiului.
Ținând cont de faptul că valoarea imobilului la data de_ (data promovării acțiunii) era de 274.650 lei, în mod evident valoarea litigiului se situează peste pragul prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. a C. pr. civ. (forma in vigoare la momentul introducerii acțiunii).
Prin urmare, atât din perspectiva calității părților, cât și din cea a valorii litigiului, acesta atrage competența în primă instanță a T. ului specializat C. .
Încă un aspect care trebuie subliniat și demontează în mod clar motivarea instanței este acela că în respingerea excepției de necompetență instanța afirmă faptul că prezentul litigiu. deși comercial. este neevaluabil in bani. astfel că judecătoria este competentă a-l soluționa in primă instanță. Or este cunoscut faptul că tribunalul are o competență de primă instanță exclusivă asupra cererilor în materie comercială al căror obiect este neevaluabil în bani - art. 2 alin. 1 lit. a C.pr.civ.
Cel de-al doilea aspect reținut de către instanță cu privire la natura acțiunii introductive vizează pretinsul caracter de acțiune în revendicare al acesteia. Astfel, după ce afirmă inițial că de fapt acțiunea introductivă este o acțiune în evacuare, instanța de apel conchide că acțiunea e de fapt una în revendicare a unor spații indivize a căror valoare este zero. Nu putem să fim de acord cu pretinsul caracter de acțiune în revendicare al cererii introductive, din moment ce solicitarea reclamanților e cât se poate de clară în sensul constatării nulității absolute a contractului.
Instanta de fond a solutionat o cerere de constatare a nulitătii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare apreciind că "actul de vânzare-cumpărare Încheiat între pârâți cu privire la spatiul în litigiu este lovit de nulitate absolută".
Dacă instanta ar fi fost investită cu o actiune în revendicare, atunci aceasta ar fi pronunțat o soluție după compararea titlurilor valabile si nedesființate a părților și nicidecum de constatare a nulității titlului.
Pe de altă parte, susținerea potrivit căreia părțile indivize au valoarea zero este falsă, întrucât faptul că părțile indivize deținute de coproprietari au un caracter accesoriu nu le lipsește de valoarea lor materială intrinsecă, astfel că, și în ipoteza în care ne-am raporta la valoarea părților indivize și nu la cea a contractului de vânzare-cumpărare, litigiul tot ar fi unul evaluabil în bani.
În concluzie, solicită instantei de recurs să admită excepția necompetenței materiale a Judecătoriei C. -N. de a soluționa prezentul litigiu în primă instanță. și pe cale de consecință să caseze în totalitate hotărârea atacată și să trimită cauza spre soluționare în primă instanță T. ului specializat C. .
Incidența prevederilor art. 304 pct. 9 " Când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" .
Nelegala respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Mun.
-N.
Instanța de apel a reținut faptul ca, deși excepția lipsei calității procesuale pasive a mun. C. -N. a fost invocată atât de către municipiul C. -
N., aceasta nu a fost reluată în cea de-a doua întâmpinare depusă de mun. C.
-N., astfel că instanța de fond nu avea de fapt asupra a ce să se pronunțe.
Consideră că instanța fondului a procedat în mod greșit prin ignorarea acestei excepții, și implicit instanța de apel care apreciază că soluția instanței de fond este corectă.
Astfel, faptul că mun. C. -N. nu a reiterat în toate actele depuse în fața
instanței de fond excepția calității sale procesuale pasive nu justifică trecerea cu vederea a acestei excepții de către prima instanță, deoarece instanța este datoare să verifice din oficiu atât calitatea procesuală activă cât și calitatea procesuală pasivă, întrucât instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice", instanta având așadar obligatia, și nu facultatea de a analiza calitatea procesuală a părtilor.
În ceea ce privește momentul până la care trebuie să fie stabilită calitatea procesuală a părților, învederează instanței de recurs faptul că examinarea calității procesuale se poate face în tot cursul judecății, în codul de procedură civilă nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare. Așadar, instanta de recurs este tinută a cenzura cele retinute în mod eronat de instantele de fond in privinta calitătii procesuale pasive a mun.
C. -N. .
În ceea ce privește reținerea instanței de apel potrivit căreia lipsa calității procesuale pasive poate fi invocată doar de către pârâtul mun. C. -N., și nicidecum de către o altă parte a litigiului, și aceasta este eronată.
Astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive este o excepție de fond, peremptorie și absolută. Prin urmare. aceasta poate fi invocată nu doar de partea
interesată. ci și oricare dintre părti. de procuror sau de instantă din oficiu. in orice stare a pricinii calitatea procesuală fiind una dintre condițiile de exercitare a actiunii civile.
În ceea ce privește existența calității procesuale pasive a mun. C. -N., dorim să invederează instantei de recurs faptul că reclamantii au inteles să cheme in judecată mun. C. -N. . deși acesta nu fusese parte in contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate s-a solicitat.
Mai mult, a fost chemat în judecată municipiul prin C. local, deși calitatea de reprezentant al municipiului o are primarul, în conformitate cu art. 62 alin. 1 din Legea 215/2001 a administrației publice locale: P. ul reprezintă unitatea administrativ-teritorială În relatiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și În justiție".
Așadar, C. local a fost chemat in judecată doar in calitate de reprezentant al mun. C. -N. . și NU ÎN NUME P. așa cum s-ar fi impus (În calitatea sa de vânzător În contractul de vânzare-cumpărare).
Prezența în proces a C. ui local în nume propriu în calitate de parte se impunea și din perspectiva excepției privind coparticiparea pasivă obligatoriu în materia nulității actelor juridice reglementată de art. 47 C. proc. civ., întrucât, astfel cum au dezvoltat pe larg și în cuprinsul completării la motivele de apel, constatarea nulității unui act juridic trebuie să se facă în raport de toate părțile contractante", Astfel. atunci când printr-o cerere în justitie se solicită constatarea nulitătii absolute a unui contract, chemarea în judecată ca părti a tuturor contractantilor este o necesitate juriridică obiectivă. deoarece nu este de conceput ca același act. expresie a unuia și aceluiași consimtământ, să fie în același timp valabil pentru o parte și nevalabil fată de cealaltă. Neîndeplinirea acestei conditii face ca actiunea să fie inadmisibilă.
Consecința pronunțării unei hotărâri de constatare a nulității contractului doar în contradictoriu cu reclamanții și nu în contradictoriu cu cel care a avut calitatea de vânzător în contract, și anume C. local, ar fi aceea a inopozabilității hotărârii față de C. local, și prin urmare imposibilitatea executării sub toate aspectele a hotărârii.
Consideră așadar că în mod eronat instanta de apel a retinut că mun. C. -
N. detine calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu. motiv pentru care solicită instantei de recurs să admită exceptia lipsei calitătii procesuale a mun. C.
-N. .
Chiar dacă instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Mun. C. -N., aceasta nu s-a pronunțat pe excepția lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile.
Acest ultim motiv de recurs se circumscrie pct. 6 al art. 304 C.proc. civ. "Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii"
Lipsa coparticipării pasive obligatorii a fost invocată prin motivele inițiale de apel fără ca instanța să analizeze acest motiv de apel.
Nelegala respingere a inadmisibilității cererii de chemare în judecată raportat la natura juridică a instituției incidente în prezenta cauză, respectiv vânzarea lucrului altuia
M. ivarea instanței de apel cu privire la susținerile reclamanților conform cărora am fi în prezența unui caz de vânzare a lucrului altuia este de asemenea eronată. Astfel, instanța de apel a respins susținerile potrivit cărora suntem In prezența unei vânzări a lucrului altuia.
Instanța de apel face iarăși confuzie intre diferite instituții de drept, reținând că "instanța de fond, admițând acțiunea În evacuare și anulând contractul de care s-au prevalat apelanții, este În mod evident că a apreciat litigiul ca fiind unul În revendicare". Prin urmare, raționamentul care a stat la baza concluziei instanței este următorul: instanța de fond a admis acțiunea In evacuare a reclamanților, și pe cale de consecință a anulat contractul, ceea ce înseamnă că instanța de fond a apreciat că acțiunea e de fapt una în revendicare.
Nu pot fi de acord cu acest amalgam de instituții juridice, în condițiile în care aceste instituții au, fiecare dintre ele, o individualitate proprie, iar consecințele lor sunt de asemenea distincte.
Astfel, așa cum au afirmat și în cele ce preced, evacuarea este subsecventă unui capăt de cerere principal, astfel că, și în ipoteza in care am admite că suntem in prezența unei evacuări propriu-zise (deși pârâții susțin că aceasta e de fapt o repunere În situația anterioară ca urmare a constatării nulității contractului), aceasta operează în mod subsecvent, ca urmare a admiterii capătului de cerere principal.
De asemenea, așa cum au menționat anterior între actiunea în constatarea nulitătii absolute și cea în revendicare nu poate fi pus semnul echivalentei. În măsura în care instanta a fost lnvestită cu o actiune in constatarea nulitătii si
instanța a admis această acțiune astfel cum a fost formulată, nu se poate susține că de fapt suntem în prezența unui litigiu în revendicare, așa cum afirmă instanța de apel.
Astfel, subliniază încă o dată faptul ca prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulității unui act juridic, iar instanța a admis această cerere, sancționând cu nulitatea absolută ceea ce în esență era o vânzare a lucrului altuia, Insuși instanța reținând că "nimeni nu poate transmite un drept care nu este al său".
Astfel, doctrina și jurisprudența au arătat în mod constant ca vânzarea
lucrului altuia se sanctionează cel mult cu nulitatea relativă - care poate fi
invocată exclusiv de către cumpărător - și nicidecum cu nulitatea absolută care să poată fi invocată de către un tert. Mai mult, inclusiv N.C.civ. (art. 1683) - care, chiar dacă nu e aplicabil în speță, oferă soluții care nu pot fi ignorate - stabilește că cumpărătorul va putea eventual pretinde rezoluțiunea vânzării, însă nu reglementează sub nicio formă o nulitate a vânzării care să poată fi invocată de către cel care se pretinde adevăratul proprietar al bunului.
Consecințele unei astfel de nulități sunt nefaste pentru pârâți și pentru aceea că - printre altele - i-ar lipsi de posibilitatea invocării garanției pentru evicțiune. Garanția pentru evicțiune este o variantă a răspunderii contractuale, răspundere care nu poate fi angajată în lipsa unui contract valabil și existent la momentul invocării ei. În atare condiții, se întreabă cum ar putea angaja răspunderea pentru evicțiune în temeiul unui contract inexistent, pe care tocmai aceasta la desființat.
Așadar, datorită greșit ei aplicări a legii, instanta a sanctionat cu nulitatea absolută vânzarea lucrului altuia desi nu s-a invocat niciun motiv de nulitate asbolută, ceea ce atrage incidenta arte 304 pct. 9 c. pr. civ.
Nelegala respingere a apărărilor pârâților privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată raportat la regula unanimității în materie de coproprietate Instanța de apel a reținut că faptul că majoritatea coproprietarilor asupra cotelor indivize au avut calitatea de reclamanți este suficient pentru ca acțiunea să fie admisibilă.
Nu sunt de acord cu această afirmație, întrucât regula unanimității instituită de doctrină și jurisprudență în materia actelor de dispoziție (care includ și actiunea În revendicare) nu permite derogări de genul celei făcute de instanța de apel în sensul că "majoritatea covârșitoare" a coproprietarilor este suficientă pentru promovarea unei acțiuni în revendicare. Astfel, principiul unanimitătii este de aplicabilitate generală. nefiind permis să se deroge de la el pentru ratiuni ce tin de aprecierea instantei cu privire la numărul covârșitor al celor ce au promovat actiunea.
Pe fond, instanța de apel a reținut că destinația inițială a spațiului ce face obiectul litigiului nu a fost aceea de spațiu comercial nefiind îndeplinită conditia cerută de HG 505/1998
Așa cum au arătat și în cadrul motivelor de apel, potrivit art. II din HG nr. 505/1998 "spațiile comerciale aflate În administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome de interes local de sub autoritatea acestora, construite din fondurile statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, cu modificările ulterioare, se vând comercianților, persoane fizice sau juridice care le folosesc În baza unui contract de Închiriere, de Locațiuni de gestiune sau de asociere ".
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 28/_ a îndeplinit toate conditiile instituite de HG 505/1998 pentru încheierea sa valabilă. spațiul în litigiu fiind în mod evident unul comercial.
Astfel, spațiul situat la subsolul imobilului de pe strada P. nr. 58 a avut destinația de spațiu comercial așa cum reiese din cuprinsul procesului-verbal de predare-primire a suprafeței locative cu altă destinație decât aceea de locuință întocmit la data de_ între ICRAL și reclamanții.
Aceeași destinație de spațiu comercial a subsolului blocului 5 C rezultă cu certitudine și din procesul-verbal de inspecție nr. 959/_ încheiat de către arh. D. M. și ing. M. Giloan, inspectori de specialitate la ICLPUAT jud. C. pe baza controlului efectuat în data de_ și_ la Blocul din str. P. nr. 58, dar și raportul de evaluare a proprietății imobiliare "SPAȚIUL COMERCIAL" întocmit de către D. N ROM SUISSE S.R.L.Acest proces-verbal de inspecție are menirea de a demonstra o dată în plus că întregul subsol tehnic a fost folosit ca
spațiu comercial nu numai de către subsemnatul, dar și de către alte firme, pentru diverse activități de producție.
Prin închirierea acestui spațiu, C. Local și-a manifestat in mod neechivoc optiunea de a valorifica acest spațiu ca și spațiu comercial in conditiile in care imobilul in discutie era construit din fondurile statului iar posibilitatea de valorificare a acestuia prin vânzarea către cei care au deținut un contract de inchiriere era recunoscută prin acte normative - HG 505/1998.
Contrar celor reținute de către instanța de apel, faptul că subsolul tehnic nu a făcut obiectul documentatiei de apartamentate și că acesta nu este inclus in cota parte indiviză aferentă proprietăților reclamanților este un argument extrem de puternic pentru respingerea cererii de chemare în judecată.
La momentul la care reclamanții au cumpărat apartamentele din imobilul în discuție, spațiul în discuție era amenajat ca spațiu comercial astfel încât aceștia nu pot pretinde că ar fi avut reprezentarea faptului că acest spațiu făcea parte din părțile indivize comune.
Din documentația anexată la raportul de expertiză rezultă fără putință de tăgadă că fiecare apartament are o cotă parte indiviză de 2,68 %. Mai exact, potrivit documentației în imobil sunt 32 apartamente a 65 mp fiecare, la care se adaugă spațiul comercial de la parter de 347 mp. Aplicând regula de trei simple rezultă că pentru un apartament de 65 mp., raportat la suprafața utilă luată în considerare de 2.427 mp ( 32*65 mp+341 mp spațiile comerciale de la parter, fără subsol) rezultă cota parte de 2,68 %. Acest procent se regăsește și in contractele de vânzare cumpărare ale fiecărui proprietar de apartament.
În concluzie, atâta timp cât reclamanții nu au achitat și contravaloarea cotei indivize din acest presupus subsol, nu se poate vorbi despre existența vreunei vătămări determinată de opțiunea C. ui Local de a inchiria și ulterior, vinde acest spațiu comercial. Mai mult decât atât, reclamanții nu pot susține că ar fi avut reprezentarea faptului că acest spațiu ar fi făcut parte din părțile
indivize comune in condițiile in care situația faptică a acestui spațiu era publică cunoscându-se destinația acestuia de spațiu comercial.
Contrar susținerilor instanței de apel, pârâții au fost de bună-credință având deplina convingere că nu există nici un impediment pentru a deveni proprietarii spațiului in discuție, deoarece se încadrau in prevederile HG 505/1998.
Această convingere ne-a fost consolidată și de atitudinea C. ui Local al
C. -N., deoarece, așa cum precizau și mai sus, prin adresa nr. 36640/454/_ C. Local le-a adus la cunoștință faptul că, dat fiind că spațiul comercial pe care-l dețineau în chirie întrunește condițiile HG 505/1998, se va da curs cererii pârâților de vânzare a spațiului comercial.
Convingerea pârâților că spațiul comercial pe care-l închiriaseră în anul 1990 îndeplinește condițiile pentru a deveni proprietatea pârâților a fost confirmată și în urma întocmirii procesului-verbal de inspecție nr. 959/_ încheiat de către arh. D. M. și ing. M. Giloan, inspectori de specialitate la ICLPUAT jud. C. pe baza controlului efectuat în data de_ și_ la Blocul din str. P. nr. 58, precum și a procesului-verbal de inspecție nr. 1329/_ încheiat de către arh. M. P. a și ing. M. Giloan, ca urmare a unui nou control la blocul 5 C din C. -N., str. P. nr. 58. Astfel, în condițiile în care în ambele procese-verbale menționate se specifică că asociația de locatari nu a putut prezenta nici o dovadă (foaie de proprietate colectivă) prin care să dovedească afirmația din reclamație că subsolul este tehnic și aparține locatarilor, este evident că nu afirmația privind caracterul litigios al spațiului nu poate fi primită.
Mai mult decât atât, faptul că reclamanții au fost de acord cu acest contract de vânzare-cumpărare reiese cu certitudine din următoarele documente depuse la dosar:
adresa nr. 9501 /P.166 din_ emisă de ICRAL C. -N. prin care se comunică pârâților faptul că instituția este de acord cu racordarea la rețeaua de apă și încălzire a spațiului de la parterul blocului din str. P. nr. 58, cu condiția obținerii acordului locatarilor. Învederează faptul că acordul locatarilor a fost dat și lucrările au fost executate.
avizul favorabil al asociației locatarilor Bloc 5 C str. P. nr. 58, acordat la solicitarea pârâților in calitate de proprietari ai spațiului cu altă destinație conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 28 din_ de a repara fațada spațiului proprietate personală. Acordarea acestui aviz favorabil semnifică, cu certitudine, recunoașterea deplină a calității de proprietari a reclamanților de către locatarii apartamentelor din Blocul 5 C str. P. nr. 58 asupra spațiului în litigiu.
Pe fondul cauzei, instanța mai reține faptul că "nici necontestarea HCL nr. 182/1999 nu trebuia făcută, această hotărâre, ca dealtfel nici contractul de închiriere și apoi cel de vânzare-cumpărare nefiindu-le opozabiie, ei nefiind părți în așa ceva".
Contractul de vânzare-cumpărare este un act subsecvent emiterii hotărârii nr. 182/_ .
De fapt, această hotărâre se materializează prin încheierea contractul atacat.
Potrivit art.2 din Legea 554/2004 "Se poate adresa instantei de contencios administrativ și persoana vătămată intr-un drept al său sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. "
Chiar dacă suntem in prezența unei hotărâri cu caracter individual, aceasta este opozabilă si reclamanților, articolul 2 din legea 55412004 fiind introdus tocmai pentru a da posibilitatea ca, in astfel de situații, persoanele care se consideră vătămate, să poată formula acțiuni pentru anularea acestor acte.
Cu toate acestea, reclamanții nu au contestat niciodată HCL 182/_ prin care a fost aprobat procesul-verbal nr. 28/_ cu privire la negocierea vânzării spațiului in litigiu.
Pronuntarea unei hotărâri de constatare a nulitătii absolute a contractului născut în baza actului administrativ HCL 182/_ ( deși nu există invocat niciun motiv de nulitate absolută) ar lipsi de eficiență actul administrativ fără ca acesta să fie desființat în condițiile prevăzute de legea 554/2004 ceea ce contravine în mod flagrant principiilor care guvernează efectele actului administrativ și situațiilor de exepție în care acesta poate fi desfiintat.
Opțiunea reclamanților de a ataca doar contractul de vânzare-cumpărare este o strategie adoptată de către aceștia pentru a surmonta impedimentul legat de imposibilitatea de a mai ataca HCL nr. 182/_ .
Acesta este motivul pentru care reclamanții au optat pentru invocarea unor motive de nulitate absolută care datorită regimului special al acestei nulități ar putea fi invocate oricând. Doar că motivarea atât a reclamanților cât și a instanței este in sensul că nulitatea absolută este determinată de faptul că spațiul comercial nu ar fi aparținut C. ui Local ceea ce echivalează cu invocarea unui motiv de nulitate relativă și nu de nulitate absolută.
Este adevărat că în ceea ce îl privește pe adevăratul proprietar, Incheierea contractului de vânzare-cumparare a lucrului său de către vânzătorul neproprietar este un act care, în principiu, nu II poate afecta deoarece potrivit arte 973 C. civ. "convențiile nu au efecte decât intre părțile contractante".
Or, tocmai aceasta este rațiunea pentru care, ln astfel de situații, adevăratul proprietar trebuie să recurgă la revendicarea bunului de la pesoana care a contractat cu vânzătorul neproprietar,motiv de recurs dezvoltat de către pârâți in cadrul prezentului recurs la pct. 2.2.
Pentru toate aceste motive, se impune admiterea recursului astfel cum acesta a fost formulat.
În drept, actele normative la care s-a făcut referire în cadrul prezentului recurs.
Reclamanții intimați M. E. și M. D., C. S., M. P. și soția M. P., O. P. și soția O. L., P. I. și soția P. M.
, D. V., C. S. și soțul C. I., R. L. și soția R. A., C. I.
și soția C. A., P. O., M. I. V., SA și soția S. R.
E., P. A. și soția P. F., S. I., B. N. și soția B. I.
, R. A., N. B. și soția N. A., B. D. și soția B. A. C., C.
M. și soția C. M., P. M. și soția P. I., P. G., R. A.
, B. I. și soția B. L., T. I., SA, P. B. și soția P. C. R.
, Ș. E., LS L. și soția L. V., au formulat întâmpinare
la recursul formulat de către pârâții B. N., B. I. A și M. D. C., prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei T. ului C. ca fiind una temeinică și legală - filele 28-34.
Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Litigiul dintre părți poartă asupra imobilului situat în C. -N., str. P., nr. 58, spațiu cu altă destinație, obiect al unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de M. C. -N. cu pârâții recurenți B. N. și B. Ana, contract lovit de nulitate absolută în opinia reclamanților ca urmare a faptului că vânzătorul nu era proprietarul imobilului, fiind vorba în realitate de cotele indivize comune aferente apartamentelor proprietatea reclamanților.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei C. -N. la data de_, instanța pronunțând la_ sentința nr. 4467 prin care s-a admis acțiunea și s-a constatat nulitatea absolută a contractului menționat.
Apelul declarat de către pârâți a fost inițial înregistrat pe rolul Secției civile a T. ului C. care prin încheierea nr. 171/_ a statuat irevocabil în sensul că sunt incidente prevederile art. 56 Cod comercial astfel încât apelurile se impun a fi soluționate de către Tribunalul Comercial Cluj.
Această precizare s-a impus datorită faptului că recurenții persoane fizice invocă ca prim temei al demersului lor art. 304 pct. 3 C.pr.civ., respectiv necompetența Judecătoriei C. -N. de a soluționa litigiul în primă instanță.
Acestor susțineri li se poate reproșa faptul că nu au avut în vedere statuările irevocabile ale Secției civile a T. ului C. care prin încheierea de declinare a competenței au stabilit că tribunalul comercial este investit cu judecarea apelurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate de judecătorie.
Curtea nu achiesează la considerentele avute în vedere de instanța de apel potrivit cărora petitul principal al acțiunii reclamanților era cel de evacuare și nu cel de constatare a nulității absolute, putând fi vorba eventual de un petit accesoriu sau incidental.
Jurisprudența a oscilat în ceea ce privește calificarea acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, inițial apreciindu-se că este vorba despre o acțiune neevaluabilă în bani pentru ca ulterior urmare a intervenirii unui recurs în interesul legii să se reconsidere această poziție statuându-se în sensul că ne aflăm în prezența unei acțiuni evaluabile în bani.
Astfel, prin Decizia dată în interesul legii având nr. 32/1998, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în sensul că :
,, Potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă judecătoriile judecă în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.
În art. 2 pct. 1 lit. a) din același cod, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 219/2005, se prevede că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste
100.000 lei, precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b), în competența materială, ca primă instanță, a tribunalului intră procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Pentru determinarea competenței de atribuțiune a instanțelor judecătorești, competența după materie în termenii legii de procedură civilă, legiuitorul folosește mai multe criterii referitoare la obiectul, natura sau valoarea cauzelor.
Criteriul obiectiv, determinant pentru stabilirea competenței materiale a instanței, este natura litigiului, la care însă uneori se asociază și alte criterii subsidiare: importanța interesului în litigiu, adică valoarea economică a acestuia sau expresia lui bănească, calitatea părților și urgența.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani, deoarece, cu privire la cererile neevaluabile în bani, din interpretarea art. 2 pct. 1 lit. a) și b) din Codul de procedură civilă rezultă că legiuitorul le include în competența în prima instanță a judecătoriilor, în materie civilă, respectiv a tribunalelor, în materie comercială.
Același criteriu valoric este utilizat de legiuitor și pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță.
Astfel, după ce în art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 39 din Legea nr. 219/2005, este prevăzută regula potrivit căreia hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, prin art. 2821alin. 1, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a instituit excepții de la această regulă, și anume că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse, pe cale principală, privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, precum și cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii și în alte cazuri prevăzute de lege.
… în reglementarea în vigoare, începând cu data de 29 mai 2004, se extinde sfera hotărârilor judecătorești care sunt supuse unei singure căi de atac, respectiv a recursului.
Aceasta exprimă voința legiuitorului de a suprima posibilitatea exercitării apelului împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță în litigiile patrimoniale considerate de o importanță valorică mai redusă, în scopul asigurării celerității de soluționare a acestora.
Totodată, intenția legiuitorului a fost aceea de a se îndepărta de reglementarea anterioară, care viza exclusiv acțiunile în realizare având ca obiect obligații de plată a unor sume de bani sau de predare a unui bun mobil de o anumită
valoare, și de a extinde sfera de aplicare a dispozițiilor art. 2821alin. 1 din Codul de procedură civilă prin includerea tuturor litigiilor patrimoniale evaluabile în bani, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, indiferent dacă acestea vizează acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței dreptului, acțiuni în constituire sau de transformare, acțiuni personale, reale sau mixte etc., singura condiție impusă fiind doar aceea ca obiectul litigiului să aibă o valoare de până la 100.000 lei inclusiv.
Atât acțiunea civilă, cât și acțiunea comercială pot fi definite ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat concursul unui organ jurisdicțional în vederea recunoașterii sau realizării unui drept ori interes - nesocotit, contestat sau încălcat - fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent sau constituirea unei situații juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau și prin plata unei asemenea despăgubiri.
Cu toate că în unele reglementări legale noțiunile de "acțiune civilă (comercială)" și "cerere de chemare în judecată" sunt întrebuințate cu aceeași semnificație, fiind considerate identice, în realitate cele două concepte sunt diferite.
Acțiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală și permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situație juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acțiunea este o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană deschide această cale, sesizând instanța și obligând-o astfel să hotărască.
Cererea este actul de învestire a instanței, nu acțiunea însăși, asupra căreia judecătorii sunt chemați să decidă.
Acțiunea are ca obiect, de regulă, protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Obiectul acțiunii se concretizează și nuanțează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenția concretă a reclamantului.
Potrivit cu natura și obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acțiuni personale (atunci când se valorifică un drept personal, de creanță), acțiuni reale (când dreptul a cărui protecție se urmărește este unul real) și acțiuni mixte (când se valorifică deopotrivă un drept personal și unul real), acțiuni extrapatrimoniale și acțiuni patrimoniale, acțiuni mobiliare și acțiuni imobiliare, acțiuni petitorii și acțiuni posesorii.
Acțiunile patrimoniale sunt cele care au un conținut economic, pe când acțiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent dacă este persoană fizică sau juridică, drepturi fără conținut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale.
Natura acțiunilor corespunzătoare acestor din urmă drepturi, precum și caracterele juridice ale acestor acțiuni sunt atribuite de natura și specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, este adevărat incomplet, de art.
54 din Decretul art. 1368 din Codul civil drept acțiune reală, cu toate consecințele ce rezultă de aici, inclusiv competența teritorială exclusivă (excepțională) a instanței de judecată.
Atât în dreptul substanțial, cât și în cel procedural comercial se aplică legea comercială, iar în lipsa unei reglementări speciale comerciale se aplică Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă (art. 721 din Codul de procedură civilă).
Dispozițiile privind soluționarea litigiilor în materie comercială sunt cuprinse în art. 111 din Codul de procedură civilă.
Totodată, hotărârile judecătorești pronunțate în materie comercială sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile pronunțate în cauzele civile.
În aceste condiții, problemele de drept care fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt comune materiei civile și comerciale.
Faptul că există acțiuni și cereri specifice materiei comerciale nu poate să conducă la o altă concluzie, întrucât și aceste acțiuni sunt evaluabile sau neevaluabile în bani.
Pe de altă parte, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este o lege fiscală, circumscrisă dreptului financiar, și nu dreptului procesual civil.
De aceea nu se poate face apel la dispozițiile Legii nr. 146/1997 pentru a găsi criterii de clasificare a acțiunilor cu consecințe asupra competenței materiale a instanțelor judecătorești și a căilor de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de aceste instanțe.
Actul normativ menționat conține o reglementare specială, limitată la materia taxelor judiciare de timbru, reglementare ale cărei consecințe procedurale nu se pot produce decât în legătură cu condiția de formă a timbrării.
Obligația de plată a taxelor judiciare de timbru este o obligație fiscală și este prevăzută de legea specială numai în sarcina celor care apelează la justiție.
Între beneficiarul serviciului public al justiției și instanța de judecată se stabilește un raport de drept financiar, caracterizat prin relația de subordonare a părților.
Plătitorul taxei judiciare de timbru se află într-un raport de autoritate cu instanța de judecată, separat și distinct de raportul juridic pe care îl are cu partea cu care se judecă și care este, de regulă, unul de drept privat, procesul civil sau comercial debutând numai în măsura în care obligația de plată a taxei judiciare de timbru a fost executată.
În mod impropriu, printre acțiunile și cererile neevaluabile în bani ce se taxează cu sume fixe, art. 3 din Legea nr. 146/1997 prevede și acțiuni și cereri cărora nu li se poate nega însă, sub nicio formă, caracterul patrimonial: cererile pentru stabilirea masei succesorale, cererile de raport, cererile de reducțiune a
liberalităților, acțiunile de partaj.
Clasificarea pe care Legea nr. 146/1997 o face în acțiuni neevaluabile și evaluabile în bani are la bază rațiuni fiscale și nu are nimic comun cu natura patrimonială sau nepatrimonială a dreptului dedus judecății și deci cu caracterul evaluabil sau neevaluabil în bani al proceselor și cererilor în materie civilă și comercială la care se referă art. 329 alin. 2 și 3 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, a fost admis recursul în interesul legii șis-a stabilit că:,, ,,
Dispozițiile art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și b) și art. 2821 alin. 1 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că, în vederea determinării competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situației anterioare,,
.
Așa fiind, cel puțin după data publicării în Monitorul Oficial a acestei decizii care marchează momentul producerii efectelor juridice a unei atari decizii (efectul obligatoriu pentru instanțele judecătorești conform art. 3307alin. 4 din Codul de procedură civilă și că această decizie nu afectează hotărârile judecătorești examinate și situația părților în acele procese conform art. 3307alin. 2 din același cod) s-a clarificat în mod unitar sensul și conținutul normei interpretate.
Trebuie notat că Î. Curte prin completul specializat să judece recursul în interesul legii exercită nu numai o prerogativă legală, procedurală, ci și una de natură constituțională.
Astfel, conform art. 126 alin. 3 din Constituție Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Pentru ca demersul nostru să fie în consens cu exigențele de calitate a unei legi compatibile cu statul de drept, o sa facem apel la practica judiciară pertinentă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea noțiunii de lege folosită de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legea trebuie să fie:
- accesibilă
(cazul Gillow contra Regatului Unit, Hot. Din 24 nov. 1986, cazul Silver și alții contra Regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Barthold contra germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Groppera Radio AG și alții contra Elveției, Hot. din 28 martie 1980, cazul Autronic AG contra Elveției, Hot. din 22 mai 1990);
- previzibilă
(cazul C.R. contra Regatului Unit, Hot. din 22 noiembrie 1995, cazul ‚Cantoni contra Franței, Hot. din 15 nov. 1996, cazul Leander contra Suediei, Hort. Din 26 martie 1987, cazul Silver și alții contra regatului Unit, Hot. din 25 martie 1983, cazul Kruslin contra Franței,și cazul Huvig contra contra Franței, hotărârile din 24 aprilie 1990, cazul Mitropolia Basarabiei și alții contra Moldovei, Hot. din 13 decembrie 2001, cazul Sundaz Times contra Regatului Unit, Hot. din 26 aprilie 1979, cazul Barthold contra Germaniei, Hot. din 25 martie 1985, cazul Lingens contra Austriei, Hot. din 8 iulie 1986, cazul Grande oriente Da Italia di Palazzo Giustiniani contra Italiei, Hot. din 2 august 2001, cazul Hentrich contra Franței, Hot. din 3 iulie 1995).
În ceea ce privește accesibilitatea și previzibilitatea, Curtea a arătat în cauza Sunday Times vs. Regatul Unit, cererea nr. 6538/74, hotărârea din 26 aprilie 1979 că, în primul rând "trebuie ca legea să fie suficient de accesibilă, adică cetățeanul trebuie să poată dispune de informații suficiente, ținând seama de circumstanțele cauzei, în legătură cu normele juridice aplicabile într-un caz dat. În al doilea rând nu poate fi considerată drept lege decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a-i permite cetățeanului să-și adapteze conduita cerințelor legale, folosindu-se dacă este nevoie de sfaturi competente, el trebuie să fie capabil să prevadă, cu un grad de exactitate rezonabil, ținând seama de circumstanțele cauzei, consecințele ce pot decurge dintr-un act determinat comis de el. Aceste consecințe nu trebuie să fie previzibile cu certitudine absolută. De altfel, deși certiitudinea este de dorit, ea determină uneori o rigiditate excesivă; or legea trebuie să se poată adapta schimbărilor de situație";.
În ceea ce privește determinarea previzibilității normei juridice așa cum am arătat în precedent, Curtea folosește un criteriu practic, respectiv posibilitatea de a se recurge la sfaturi calificate, arătând că și în aceste circumstanțe, neclaritatea unei legi poate fi compensată de existența în dreptul intern al statului în cauză a unei practici judiciare constante (cauza Markt Intern Verlag Cmbh și Klaus Beerman vs. Germania, 10572/83, 20 noiembrie 1989).
Rezumând, pentru aceasta este esențial ca legea să fie, cum arătam mai sus, clară și precisă. Fără îndoială, această claritate trebuie apreciată în lumina "experienței juridice normale";, iar instanța europeană admite o anumită suplețe în sensul în care o dispoziție legală puțin neclară poate fi considerată ca fiind "clară"; în cazul în care confruntarea cu alte dispoziții ale legii sau diferite interpretări jurisprudențiale permit previzibilitatea și accesibilitatea normei în cauză.
De asemenea, conform jurisprudenței aceleiași Curți, legea trebuie să mai îndeplinească și alte cerințe, adică să fie:
validă
(cazul Olson contra Suediei, Hot. din 2 martie 1988, cazul Gilow contra Regatului Unit, Hot. din 24 noiembrie 1986) și
de calitate
(cazul Kruslin contra Franței și cazul Huvig contra Franței, Hot. din 24 aprilie 1990).
Pe de altă parte, plecând de la teza că decizia pronunțată în recurs în interesul legii înlătură orice incertitudine cu privire la interpretarea și aplicarea unui textului legal ce face obiectul interpretării aceasta poate fi calificată conform jurisprudenței CEDO (cauza Sunady Times vs. Regatul Unit) drept o lege deoarece menirea principală a acesteia este să organizeze executarea legii și să pună în aplicare în concret dispozițiile legale.
În speță, acțiunea a fost înregistrată la_ iar raportat la valoarea obiectului imobilului - 25.000 RON, indicată în contractul de vânzare-cumpărare, instanța competentă din punct de vedere material a judeca pricina fiind
judecătoria potrivit art. 2 pct. 1 C.pr.civ.
În altă ordine de idei, atât în primul ciclu procesual cât și în fața instanței de apel au fost analizate aspectele legate de cadrul procesual, respectiv calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. C. -N., reținându-se faptul că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză "voința sa fiind exprimată prin C. Local C. -N., autoritate deliberativă… pe scurt hotărârile sunt luate de către consiliul local și sunt aduse la îndeplinire prin primar… însuși contractul fiind semnat de către primar ca reprezentant al autorității locale";.
Susținerile recurenților persoane fizice potrivit cărora instanța de apel nu ar fi analizat această excepție sunt astfel contrazise prin chiar considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce privește cadrul procesual stabilit de către reclamanți trebuie avut în vedere principiul disponibilității, eventuala sancțiune a nechemării în judecată a tuturor contractanților nefiind respingerea acțiunii ca inadmisibilă ci eventual inopozabilitatea hotărârii față de persoanele omise a fi menționate ca părți în proces.
Regula unanimității invocată de către recurenți este contrazisă de o jurisprudență amplă a Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat în sensul că regula unanimității aplicată la literă de către instanțele române a împiedicat analiza în fond a cererilor justițiabililor și a constituit un obstacol insurmontabil față de orice încercare a acestora de a-și valorifica drepturile - cauza Lupaș c/a României. Nu trebuie ignorat nici argumentul invocat de către reclamanții intimați în sensul că, fiind vorba de acte de conservare se urmărește doar protecția bunului, ele putând fi prin urmare înfăptuite doar de o parte din coproprietari.
Distincția între nulitățile relativă și absolută care ar interveni în cazul vânzării lucrului altuia este dezvoltată în jurisprudență, într-o majoritate covârșitoare în sensul în care pentru protecția terțului adevărat proprietar, sancțiunea ce se impune a fi reținută este aceea a nulității absolute. Referirea la art. 1683 din Noul cod civil nu poate fi reținută pe de o parte deoarece raporturile juridice dintre părți s-au născut sub vechea reglementare a Codului civil, iar pe de altă parte chiar textul indicat reglementează situația juridică a părților contractante - relația vânzător-cumpărător și nu cum este cazul în speță situația terțului proprietar.
În ceea ce privește destinația inițială a spațiului, ea a fost analizată în mod
judicios de către instanțele de fond, constatându-se că subsolul tehnic este parte indiviză comună a blocului potrivit mențiunilor cuprinse în CF care înlătură apărările pârâților cu privire la buna credință.
Nu li se poate reproșa reclamanților faptul că nu au contestat HCL nr. 182/1999 respectiv că nu au negat legitimitatea contractelor de închiriere,
opțiunea lor fiind în sensul de a cere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare apreciat ca nelegal și evacuarea pârâților cumpărători.
În ceea ce privește recursul declarat de M. C. -N. și C. Local C.
-N., Curtea constată că acesta este nefondat în condițiile în care se critică doar cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acestora omițându-se a se avea în vedere soluția dată cererii de completare a dispozitivului deciziei nr. 18/A/2011 prin care se precizează faptul că M. C. -N. datorează intimaților doar suma de 750 lei.
Raportat la complexitatea cauzei, munca prestată de apărătorul intimaților și durata mare de timp în care apelul a fost soluționat, Curtea apreciază că suma de 750 lei stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată în sarcina M. C. -N. este una rezonabilă și menită a răspunde exigențelor art. 274 C.pr.civ.
Față de toate aceste considerente, în baza art. 312 C.pr.civ. Curtea va respinge recursurile declarate de pârâții B. N., B. I. A și M. D. -C., C. LOCAL AL M. C. N. prin P. și M. C. N. prin P. împotriva deciziei civile nr. 18 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului Specializat C. pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții B. N., B. I. A și M. D. -C.
, C. LOCAL AL M. C. N. prin P. și M. C. N. prin P.
împotriva deciziei civile nr. 18 din_, pronunțată în dosarul nr._ al T. ului Specializat C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte, M. H. | Judecător, D. M. | Judecător, G. -A. N. |
Grefier, D. C. |
Red.M.H./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.apel: Hamciuc D., I. n P. Jud.fond: M. Lazăr
| ← Decizia civilă nr. 184/2013. Constatare nulitate act | Decizia civilă nr. 502/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
