Decizia civilă nr. 289/2013. Rezoluțiune contract
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. Dosar nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 289/2013
Ședința publică din data 29 aprilie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: F. M.
JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: N. K. GREFIER: A. V.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurenta-pârâtă SC E. S.
, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC DS, împotriva sentinței civile nr. 4392/1 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. _
, cauza având ca obiect în primă instanță rezoluțiune contract.
La primul apel nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta intimatei, d-na avocat Bădău Adela Ionela, în substituirea avocatului titular, d-na B. Luiza I. a, lipsind reprezentantul recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că intimata SC DS a depus la dosar întâmpinare, la data de 23 aprilie 2013.
Reprezentanta intimatei depune la dosar împuternicirea avocațială a apărătorului titular (f.19) și împuternicirea sa avocațială de substituire (f.20). De asemenea, depune la dosar și dovada achitării diferenței de taxă judiciară de timbru în valoare de 115 lei pentru fond (f. 21). Arată că taxa de timbru a fost achitată în contul Consiliului local Băișoara, deoarece societatea intimată și-a mutat sediul în localitatea Băișoara, după cum rezultă din extrasul ORC pe care îl depune anexat adresei de la fila 22.
Instanța constată faptul că recurenta a fost citată cu mențiunea de a achita o taxă judiciară de timbru în valoare de 1208,19 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei, iar prin actele anexate recursului s-a făcut dovada achitării de către recurentă a unei taxe judiciare de timbru în valoare de 1131 lei și a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, rămânând de achitat o diferență de 77,19 lei. Raportat la această împrejurare, instanța pune în discuție lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea recurentei să achite diferența de taxă judiciară de timbru.
Reprezentanta intimatei nu se opune lăsării cauzei la a doua strigare.
La cel de al doilea apel nominal efectuat în cauză se prezintă pentru intimată d-na avocat Bădău Adela Ionela, lipsind reprezentantul recurentei.
Instanța constată că recurenta a fost citată cu mențiunea de a achita o taxă judiciară de timbru în sumă de 1208,19 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei și a făcut dovada achitării doar a unei taxe de timbru în valoare de 1131 lei și a timbrului judiciar de 5 lei, împrejurare în care instanța, din oficiu, ridică excepția nelegalei timbrări a recursului și acordă cuvântul asupra acestei excepții.
Reprezentanta intimatei solicită admiterea excepției, raportat la faptul că recurenta a fost citată cu această obligație, obligație la care nu s-a conformat. Solicită și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanței pe care o depune la fila 25 din dosar.
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției nelegalei timbrări a recursului.
T R I B U N A L U L :
Deliberând asupra recursului de față prin prisma excepției nelegalei timbrări:
Prin sentința civilă nr. 4392/1 noiembrie 2012, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Turda a admis acțiunea formulată de către reclamanta SC
DS în contradictoriu cu pârâta SC E. S., a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, a dispus restituirea sumei de 17.573,51 lei de către pârâtă către reclamantă, a admis excepția nelegalei timbrări a cererii reconvenționale, și în consecință, a anulat ca nelegal timbrată cererea reconvențională formulată de către pârâta SC E. S. . A obligat-o pe pârâta SC E. S. la plata către reclamanta SC DS a sumei de 3507 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că între pârâta SC E.
S., în calitate de vânzător, și reclamanta SC DS, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, având ca obiect material o stație de tratament ape menajere model EDM 80. Prețul asupra căruia părțile au convenit a fost de 10350 euro, cu TVA, care urma să se achite în lei, la cursul BNR de la data eliberării facturilor. Potrivit art. 6.2 din contract, plata prețului urma să fie făcută astfel: la 30 de zile de la semnarea contractului, un avans de 4140 euro; la 50 de zile lucrătoare de la semnarea contractului, 3622,50 euro; 2587,50 euro la 14 zile de la livrarea stației. Termenul de livrare a stației asupra căruia părțile au convenit la art.4.1 din contract este de 38 de zile lucrătoare după achitarea avansului. A mai reținut că, potrivit art. 6.3 din contract, stația rămâne în proprietatea societății comerciale vânzătoare până la achitarea integrală a prețului de către cumpărătoare. Astfel, scadența obligației de predare a bunului este decalată
(devansată) față de scadența obligației de transfer a dreptului de proprietate asupra respectivului bun.
A mai reținut că, în fapt, contractul s-a încheiat la data de 17 iunie 2010, iar reclamanta-cumpărătoare a achitat avansul, în condițiile art. 6.2 din contract, respectiv a achitat la data de 29 iunie 2010 suma de 17573 lei, fapt dovedit cu înscrisul depus în probațiune la fila 24 din dosarul de fond, care se coroborează cu recunoașterea pârâtei de la fila 32 din dosarul de fond, din cuprinsul întâmpinării, dar și cu răspunsul pârâtei la întrebarea nr. 4 din interogatoriu. Astfel, conform art. 4.1 din contract, pârâta avea obligația ca în termen de 38 de zile lucrătoare după data de 29 iunie 2010 să își execute obligația de predare (livrare) a bunului, aceasta fiind una dintre obligațiile principale ale vânzătorului în orice contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, conform art. 4.1 din contract, pârâta trebuia să predea bunul reclamantei până la data de 20 august 2010.
A mai reținut că pârâta nu și-a îndeplinit această obligație de livrare, aspect recunoscut de către pârâtă în răspunsul de la întrebarea nr. 3 din interogatoriu. Neexecutarea obligației de predare (livrare) este justificată de către pârâtă prin neplata prețului de către reclamantă.
Față de cele de mai sus, prima instanță a reținut cu prioritate că, prin voința lor, părțile au instituit termene diferite pentru executarea obligațiilor lor contractuale, apărând decalaje în executarea obligațiilor reclamantei față de cele ale pârâtei, precum și decalaje între înseși obligațiile incumbând pârâtei (obligația de predare și obligația de transfer a proprietății). Din aceste considerente, prima instanță a apreciat că pârâta nu se poate prevala de excepția neexecutării de către reclamantă a contractului (exceptio non adimpleti
contractus
), deoarece pentru a putea invoca exceptio non adimpleti contractus
trebuie întrunite cumulativ o serie de condiții: să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă; neexecutarea să nu se datoreze culpei celui care invocă excepția; părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligațiile reciproce. În cauză, pe fondul termenelor instituite contractual de către părți, a dispărut simultaneitatea executării obligațiilor, astfel încât nu este
îndeplinită cea de a treia condiție mai sus enunțată. Totodată, prima instanță a apreciat că neplata integrală a prețului de către reclamantă este generată tocmai de culpa pârâtei care invocă exceptio non adimpleti contractus, astfel încât nu este îndeplinită nici cea de a doua condiție enunțată.
Concluzionând, prima instanță a apreciat că nu este operantă în cauza de față excepția neexecutării contractului, care nu poate fi opusă de către pârâtă reclamantei, nefiind aplicabil nici art. 1322 C.civ., care reprezintă o aplicație particulară a exceptio non adimpleti contractus în materie de vânzare-cumpărare, deoarece reclamanta beneficiază de un termen suspensiv instituit prin art. 6.2 din contract.
Cât privește neexecutarea obligației de predare a bunului de către pârâtă, prima instanță a reținut că aceasta justifică, teoretic, solicitarea de rezoluționare a contractului, întrucât există o neexecutare a unei obligații principale a vânzătorului, care are opțiunea între a cere executarea silită a obligației și a cere rezoluțiunea contractului. În cazul de față, reclamanta a optat pentru a cere rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.
Analizând în continuare dacă sunt întrunite condițiile necesare pentru a opera rezoluțiunea, a reținut că este necesar să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă; neexecutarea să fie imputabilă părții care nu își execută obligația; debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere. În privința primei condiții - să existe o neexecutare, chiar parțială, dar suficient de importantă - prima instanță a reținut că pârâta nu și-a executat obligația de predare a bunului scadentă la data de 20 august 2010, deci această condiție este îndeplinită.
În privința celei de a doua condiții - neexecutarea să fie imputabilă părții (pârâtei) care nu își execută obligația - prima instanță a reținut că, fiind vorba despre o răspundere contractuală și despre o obligație de rezultat ce incumbă pârâtei, culpa acesteia este prezumată. Pentru a înlătura această prezumție relativă, pârâta trebuia să dovedească o cauză fortuită, dar nu a făcut vreo dovadă în acest sens (art. 1082-1083 C.civ.). Pârâta s-a limitat la a susține că nu a executat obligația de predare din pricina faptului că reclamanta nu a achitat prețul. Prima instanță nu a primit această susținere, reținând că obligația de predare devenea scadentă raportat la plata de către reclamantă a avansului, iar plata avansului a fost dovedită de către reclamantă și recunoscută de către pârâtă. Totodată, obligația de predare ce incumba pârâtei devenea scadentă înainte de a deveni scadentă obligația reclamantei de a plăti a doua parte din preț: obligația de predare era scadentă la 20 august 2012; obligația de plată a celei de a doua părți din preț e scadentă, potrivit art.6.2 din contract, la 58 de zile lucrătoare după semnarea contractului, deci în 26 august 2010. A concluzionat în sensul că nu se poate reține vreo culpă reclamantei deoarece prima care și-a nesocotit obligațiile contractuale a fost pârâta și că nu se poate reține vreo culpă a reclamantei nici prin aceea că, în paralel cu executarea contractului în cauză, a încercat renegocierea unor clauze contractuale, deoarece atâta timp cât nu s-a încheiat un act adițional însușit de către ambele părți, părțile contractante trebuiau să se conformeze acordului de voință materializat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, fiind astfel îndeplinită și cea de a doua condiție pentru a opera rezoluțiunea.
În privința celei de a treia condiții - debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere - prima instanță a apreciat-o îndeplinită, raportându-se la notificarea depusă în probațiune la filele 8-10 din dosarul de fond și față de dispozițiile art. 1079 și urm. C.civ.
A apreciat că, astfel, sunt întrunite cumulativ toate condițiile pentru a opera rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 11/17 iunie 2010. A mai reținut că potrivit art. 20.1 din contract, acesta încetează de plin drept, fără a mai fi necesară intervenția unei instanțe judecătorești în cazul în care una dintre părți nu își execută obligațiile esențiale stipulate în contract. A reținut că, așa cum a argumentat mai sus, obligația de predare a bunului este o obligație esențială a pârâtei vânzătoare. Prima instanță a mai reținut că inserarea pactului comisoriu de la art. 20.1, liniuța 1, prin raportare la art. 1020-1021 C.civ., are ca efect o limitare a rolului instanței la a constata doar îndeplinirea condițiilor pentru rezoluționarea contractului, fără posibilitatea de a mai acorda termene de grație și fără a mai putea să aprecieze asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii.
În consecință, prima instanță a admis acțiunea introductivă de instanță. Apoi, întrucât rezoluțiunea are drept efect și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 17573,51 lei achitată de reclamantă cu titlu de avans.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., reținând că pârâta a căzut în pretenții și se află în culpă procesuală, prima instanță a obligat-o la plata către reclamantă a următoarelor sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 2262 lei - taxă judiciară de timbru; 5 lei - timbru judiciar; 1240 lei - onorariu avocațial, în total rezultând suma de 3507 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC E. S., solicitând, în principal, casarea sentinței civile nr. 4392/2012 a Judecătoriei Turda, în sensul admiterii excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Turda și al trimiterii cauzei Judecătoriei B. ca instanță competentă.
În subsidiar, a solicitat admiterea excepției de neexecutare a contractului nr. 11/17 iunie 2010, cu referire la neachitarea prețului în condițiile stabilite de art. VI.6.2, respingerea cererii de chemare în judecată privind rezoluțiunea din culpa sa exclusivă a contractului de vânzare cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, având în vedere neplata prețului și exprimarea în scris a dorinței de a nu plăti prețul și a refuza vânzarea până la darea în folosință, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304, pct. 3, C.proc.civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. În acest sens, a arătat că sediul său este în circumscripția teritorială a Judecătoriei B., iar potrivit art. 5 C.proc.civ., instanța învestită cu competența de a judeca cererea de chemare în judecată este cea de la domiciliul pârâtului, respectiv acolo unde persoana juridică de drept privat are sediul principal (art. 7 C.proc.civ.). În condițiile în care recurenta își are sediul principal în raza teritorială a Judecătoriei B., a apreciat că competența teritorială este cea a Judecătoriei B. . A mai arătat că, potrivit art. 167 C.proc.civ., a invocat excepția calificată de către instanță în mod corect și judicios ca excepție a necompetenței teritoriale a Judecătoriei Turda,
însă prin încheierea din 19 aprilie 2012, prima instanță a respins-o. A arătat că încheierea nu i-a fost comunicată și este supusă recursului odată cu fondul.
A mai arătat că în conformitate cu art. 261 C.proc.civ., prima instanță avea obligația motivării respingerii excepției, respectiv întemeierii în drept a respingerii. A învederat că în cauză nu este aplicabilă niciuna din normele competenței alternative instituite de art. 10 C.proc.civ. Contractul 11/17 iunie
2010 s-a încheiat la B., obligațiile comerciale fiind cârmuite de instanța unde obligația a luat naștere, sau acea a locului plății. A apreciat că argumentul că executarea în parte a obligației ar fi fost în raza Judecătoriei Turda nu poate fi primit, cu referire la obiectul cauzei care urmărește plata sumei de bani ce a constituit avansul. A concluzionat în sensul că executarea obligațiunii nu privește, așadar, instanța din Turda.
A apreciat că se impunea pentru prima instanță, avându-se în vedere că bunul a rămas în proprietatea recurentei până la plata prețului, trimiterea cauzei la Judecătoria Brașov.
A invocat și art. 304, pct. 9, C.proc.civ. apreciind nelegală hotărârea pronunțată, cu referire la executarea contractului de către reclamantă. A arătat că la dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri, ignorate de către prima instanță, în apărare, ce dovedeau împrejurarea că: stația de epurare nu putea fi amplasată de vreme ce construcția nu era finalizată, la data de 6 octombrie 2010, d-l IANCU ȘERBĂNESCU, din partea reclamantei își cere scuze pentru nerespectarea înțelegerii, din cauza unui constructor neserios, sens în care avansează o propunere de act adițional; în actul adițional se face mențiunea expresă că termenul de livrare este după achitarea celei de-a doua tranșe în 60 zile; Factura pro-forma și chestiunile legate de TVA nu au fost satisfăcute pentru că era imposibil de terminat construcția.
A mai arătat că culpa procesuală pentru nerealizarea contractului este atestată sub semnătură și ștampilă la data de 5 noiembrie 2010, când se recunoaște că cumpărătorul nu putea plăti prețul, pe de o parte, nici cheltuielile de transport, iar construcția unde trebuia amplasată stația nu era finalizată, urmând ca aceasta să fie terminată în 2011. A învederat că, în condițiile în care culpa contractuală este a reclamantului, iar propunerea de prelungire a termenelor vine din partea acestuia la data de 16 noiembrie 2010, apare evident că concluziile instanței de judecată sunt în afara stării de fapt reliefate de corespondența dintre părți. A apreciat că prima instanță a reținut judicios că a existat o anumită necorelare între termenele de plată și obligația de livrare ca și obligație a vânzătorului, însă interpretarea trebuia să se facă așa cum rezultă din voința părților și din recunoașterile acestora. A apreciat că instanța era obligată să aplice legea și nu să califice ca neoperantă în cauză condițiile legate de excepția neexecutării contractului, respectiv că încercările de renegociere a unor clauze atestă că recunoașterile părților de culpă în neîndeplinirea contractului produc consecințe juridice cu privire la stabilirea acesteia.
În fine, recurenta a arătat că este conștientă chiar de o culpă comună, în ultimă instanță, motiv pentru care a înțeles să formuleze o propunere de tranzacție, ca prejudiciul să fie împărțit în mod egal între cele două părți până la jumătatea sumei debit.
A solicitat judecarea și în lipsă în conformitate cu art. 242, alin. 2 C.proc.civ.
În drept, a invocat art. 304, pct. 3, pct. 9 C.proc.civ., art. 1020 - 1021
C.civ.
Pentru dovedirea recursului, a arătat că înțelege să se servească de proba
cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă la 23 aprilie 2012, intimata SC DS a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta recurentă SC E. S., împotriva sentinței civile nr. 4392/2012 a Judecătoriei Turda, ca nefondat, menținerea în întregime a soluției instanței de fond, ca fiind legală și temeinică, atât în ceea ce privește respingerea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Turda cât și în ceea ce privește admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea apărărilor sale, a arătat că prin încheierea de ședință din data de 19 aprilie 2012 instanța de fond a recalificat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Turda, invocată de pârâtă, în excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Turda și a respins această excepție.
A apreciat critica adusă soluției instanței de fond în ceea ce privește respingerea excepției necompetenței teritoriale a Judecătoriei Turda ca fiind total nefondată. A apreciat că afirmația recurentei potrivit căreia "în cauză nu este aplicabilă niciuna din normele"; competenței alternative instituite de art. 10 C.proc.civ. nu poate fi primită raportat la textul art. 10, pct. 1 C.proc.civ. "în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele
instanțe: 1) în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar și în parte, a obligațiunii";. A arătat că dispozițiile legale mai sus citate prevăd în mod expres faptul că, în afară de domiciliul pârâtului, reclamantul are posibilitatea de a alege și altă instanță competentă din punct de vedere teritorial care să soluționeze cauza dedusă judecății. Or, potrivit art. 2.2. din contractul de vânzare-cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, locul de recepție al stației de tratament ape menajere model EDM 80 este stațiunea Buscat Resort din localitatea Băișoara, județul C. . Așadar, în cuprinsul contractului s-a stabilit în mod expres locul de executare al contractului, respectiv stațiunea Buscat Resort din localitatea Băișoara, județul C. . Având în vedere faptul că localitatea Băișoara se află în circumscripția Judecătoriei Turda, coroborat cu faptul că executarea contractului urma să aibă loc în localitatea Băișoara, a considerat că instanța de fond în mod corect a apreciat că este competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Raportat la faptul că prin convenția încheiată părțile au stabilit în mod expres ca executarea, chiar parțială, a contractului să se facă în alt loc decât acela aflat în circumscripția instanței în care pârâta recurentă își are sediul, argumentul recurentei în sensul că "executarea obligațiunii nu privește instanța din Turda"; nu poate fi primit.
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, a apreciat că și acesta se impune a fi respins având în vedere următoarele aspecte:
Neexecutarea contractului, întemeiată pe principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor contractuale, nu este nici o excepție de procedură propriu-zisă si nici o excepție de fond, în sensul legii, ci doar un mijloc de apărare pe care o parte, de regulă pârâtul, îl poate invoca și asupra căruia
instanța se pronunță pe baza probelor administrate în cauză.
A arătat că între ea, în calitate de cumpărător, și pârâta recurentă, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 11/17 iunie 2010, prin care pârâta s-a obligat să îi livreze STAȚIA TRATAMENT APE MENAJERE MODEL EDM 80, contra unui preț. Conform contractului, termenul de livrare a bunului ce a făcut obiectul contractului era de 38 de zile, după achitarea avansului. Prin același contract s-a stabilit că prețul total al contractului era de 10.350 euro cu TVA, din care suma de 4.140 euro urma să se achite în termen de 30 de zile de la semnarea contractului, suma de 2.587,50 euro la 14 zile de la livrarea stației, iar suma de 3.622,50 euro, la 50 de zile
lucrătoare după semnarea contractului.
A învederat că, așa cum rezultă din actele justificative depuse de ea ca anexe ale acțiunii, și de altfel după cum a recunoscut chiar pârâta recurentă prin întâmpinare și prin răspunsul la interogatoriu, intimata a achitat avansul stipulat în contract, respectiv suma de 4.140 euro, în termenul stipulat, urmând ca, în termen de 38 de zile de la achitarea avansului, pârâta să îi livreze bunul achiziționat.
Așadar, livrarea bunului nu era condiționată de plata celei de-a doua tranșe de preț, ci era condiționată doar de plata avansului de către intimată, plată pe care intimata a efectuat-o și care a fost recunoscută de către pârâtă.
Pe de altă parte, în cuprinsul contractului s-a specificat foarte clar faptul că, în urma achitării avansului, în termen de 38 de zile lucrătoare, bunul achiziționat urma să fie livrat subscrisei, cu specificațiile tehnice dorite. Pârâta recurentă nu a fost în măsură să facă în fața instanței de fond dovada faptului că reclamanta este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile asumate, atâta timp cât, în termenele și condițiile stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare reclamant a achitat avansul stipulat, urmând ca pârâta recurentă, la rândul său să își îndeplinească obligația principală asumată și anume, aceea de livrare a bunului achiziționat.
Raportat la cele mai sus arătate a apreciat că în mod corect prima instanță a statuat că "nu este operantă în cauza de față excepția neexecutării contractului care nu poate fi opusă de către pârâtă reclamantei".
În ceea ce privește înscrisurile la care pârâta recurentă a făcut referire în memoriul de recurs, a arătat că acestea au fost analizate de către instanța de fond, aspect ce rezultă din lecturarea cu atenție a considerentelor sentinței recurate iar, pe de altă parte, aceste înscrisuri nu au nici o valoare probatorie în ceea ce privește soluția în prezenta cauză.
A mai arătat că propunerea unui act adițional de către ea nu are nicio relevanță în cauza de față întrucât acest act adițional nu a fost semnat niciodată de către părți și, pe cale de consecință, nu are nicio forță juridică între părțile contractante. În al doilea rând, a arătat că pretinsul act adițional a prevăzut prelungirea perioadei de livrare, deci aspect stipulat în favoarea pârâtei, pentru ca aceasta să își îndeplinească obligația de livrare a bunului.
Cât despre faptul că, pe parcursul derulării contractului de vânzare- cumpărare cota TVA a fost majorată de la 19% la 24 % a arătat că aceste afirmații ale pârâtei exced cadrului procesual și, mai mult decât atât, acestea nu sunt aspecte ce ar putea fi imputate intimatei. Practic, pârâta recurentă solicită modificarea prețului bunului achiziționat în sensul majorării acestuia, raportat la faptul că modificările legislative îi sunt nefavorabile, aceasta fiind nevoită să plătească o cotă mai mare de TVA.
În ceea ce privește susținerile pârâtei recurente cu privire la nefinalizarea construcției unde urma a fi amplasată stația, a arătat că acestea sunt simple supoziții, nesusținute de nici una dintre probele de la dosarul cauzei. Chiar dacă, construcția menționată nu ar fi fost finalizată, acest aspect nu ar fi avut nici o legătură cu obligația pârâtei recurente de livrare (și nu montare!) a stației în condițiile în care avansul aferent bunului ce trebuia livrat fusese deja achitat.
Prin urmare, a apreciat că pârâta recurentă nu a reușit să dovedească prin nici una din probele administrate în cauză pretinsa "culpă procesuală" a reclamantei intimate pentru nerealizarea contractului. Din contră, intimata a încercat soluționarea diferendului pe cale amiabilă, prin avansarea unei propuneri în acest sens, însă, din păcate, buna-credință de care a dat dovadă pe parcursul relațiilor contractuale a fost calificată în mod eronat de către recurentă drept o "recunoaștere de culpă".
Pe de altă parte, a mai arătat că, după cum a reținut și instanța de fond, cea care și-a nesocotit obligațiile contractuale este pârâta, aspect care rezultă atât din probele administrate în cauză, cât și din paragraful "final"; al memoriului de recurs.
În drept, a invocat art. 115 C.proc.civ. precum și celelalte texte legale invocate în cuprinsul întâmpinării.
Deși legal citată pentru termenul din 29 aprilie 2013, ora 8:00, cu mențiunea de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru de 1208,19 lei și de timbru judiciar în valoare de 5 lei (f.1 dosar recurs Tribunalul Comercial Cluj), recurenta nu și-a îndeplinit această obligație stabilită de instanță, depunând doar dovada achitării unei sume de 1131 lei și timbre judiciare în valoare de 3 lei, contrar dispozițiilor art. 11 alin. 1 liniuța a 2-a și art. 2 alin. 2 din Legea nr. 146/1997.
Potrivit prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată și modificată, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului, apar elemente care determină o valoare mai mare, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată… Neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii
sau a cererii. Deși recurentei i s-a pus în vedere cuantumul taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar datorate și termenul până la care aceste obligații trebuiau îndeplinite, acesta nu a înțeles să-și îndeplinească obligația stabilită de instanța de recurs în termenul acordat, astfel încât, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, tribunalul va admite excepția nelegalei timbrări a recursului, ridicată din oficiu, și, în consecință, va anula ca nelegal timbrat, recursul formulat de recurenta SC E. S., în contradictoriu cu intimata SC
DS, împotriva sentinței civile nr. 4392/1 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr._, pe care o va menține în întregime.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. și reținând culpa procesuală a recurentei, care a demarat nejustificat prezentul demers judiciar, tribunalul o va obliga pe recurenta SC E. S. să plătească intimatei SC DS suma de 1355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs (1240 lei onorariu avocațial - f.25-26 dosar recurs și 115 lei rest taxă judiciară de timbru fond - f.21 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite excepția nelegalei timbrări a recursului, ridicată din oficiu, și, în consecință:
Anulează, ca nelegal timbrat, recursul formulat de recurenta SC E. S.
, în contradictoriu cu intimata SC DS, împotriva sentinței civile nr. 4392/1 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr._, pe care o menține în întregime.
Obligă recurenta SC E. S. să plătească intimatei SC DS suma de 1355 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29 aprilie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR | GREFIER | |
F. M. | D. D. N. | K. | A. V. |
Thred./FIM/2 ex/Judecător fond: C. M. MACARIE, Jud. Turda
| ← Sentința civilă nr. 551/2013. Rezoluțiune contract | Sentința civilă nr. 2980/2013. Rezoluțiune contract → |
|---|
