Decizia civilă nr. 411/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR._
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.411/2013
Ședința publică din data de 17 iunie 2013 Instanța este constituită din: PREȘEDINTE: N. K.
JUDECĂTOR: F. -IANCU M. JUDECĂTOR: D. -M. D. GREFIER: C. P.
Pe rol fiind recursul declarat de recurenta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC G. C. S., împotriva sentinței civile nr. 1488/25 ianuarie 2013, pronunțată de Judecătoria C. N. în dosarul nr._, cauza având ca obiect, în primă instanță, pretenții.
La apelul nominal se constată lipsa părților, atât la prima cât și la a doua strigare a cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că în data de 14 iunie 2013 au fost înregistrate la dosar note de ședință formulate de intimată, având anexată împuternicirea avocațială dată în favoarea d-ului avocat Capătă Antoniu Domițian
M. .
Instanța din oficiu, ridică excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și reține cauza în pronunțare asupra excepției ridicate din oficiu.
T. UL,
Prin sentința civilă nr.1488/2013 pronunțată la data de 25 ianuarie 2013 în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. C. S.R.L. în ceea ce privește taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe perioada ianuarie 2010-decembrie 2011 și a penalităților de întârziere, a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a fost obligată reclamanta la plata în favoarea pârâtei la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 40 alin 3 din Legea nr.41/1994 persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, iar potrivit aliniatului 4 din același articol, cuantumul taxelor pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în
cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Conform art. 4 din HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cuantumurile lunare ale taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din HG nr.977/2003.
De asemenea, potrivit art. 6 din HG nr. 977/2003, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune platitorii platesc penalitati pentru fiecare zi de întarziere, penalitatile determinandu-se în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distributie si Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A. pentru intarzierea la plata a facturii de energie electrica, fiind într-un cuantum procentual egal cu nivelul dobanzii datorate pentru neplata la termen a obligatiilor bugetare, stabilite conform reglementarilor legale in vigoare, aplicate la suma restanta.
Analizând textele legale mai sus citate se referă în mod expres la beneficiarii și deținătorii de receptoare radio, situație în care admisibilitatea unei cereri privind plata taxei radio este condiționată de dovedirea faptului că partea chemată în judecată a deținut un receptor radio și a beneficiat efectiv de serviciul prestat, neputând opera prezumția că toate persoanele fizice sau juridice beneficiază de acest serviciu și ca atare au o obligație de plată, dispozițiile legale neprevăzând expres o asemenea prezumție.
Mai mult, împotriva dispozițiilor art. 3 din HG nr. 977/2003 din interpretarea cărora s-a dedus existența unei prezumții în favoarea reclamantei
S.R.R. a fost admisă excepția de nelegalitate prin sent.civ. nr. 278/2009 a Curții de Apel C., menținută prin dec-nr. 4949/2009 a I., urmând ca la soluționarea cauzelor de acest tip să nu se țină cont de dispozițiile art. 3 din HG nr. 977/2003.
În speță, reclamanta nu a făcut dovada faptului că pârâta a beneficiat în fapt de serviciile de radiodifuziune și să facă dovada comunicării facturii reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, în condițiile art. 1169 c.civ.
Ca atare, instanța a constatat că reclamanta nu a făcut dovada pretențiilor sale în condițiile art. 1169 c.civ. deși sarcina probei îi aparține, motiv pentru care față de cele mai sus reținute a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei pentru taxa radio și penalitățile aferente perioadei ianuarie 2010-decembrie 2011 și a penalităților de întârziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta S. R. DE R.
, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii introductive de instanță, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că instanța de fond a respins în mod eronat cererea formulată pe motiv că nu se impune obligarea pârâtei la plata sumei de 513.45 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, deoarece pârâta nu beneficiază de aceste servicii, raportând soluția data, la Sentința nr. 278/2009 a Curții de Apel C. și nu s-a făcut dovada pretențiilor în condițiile art 1169 Cod civil, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a
pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003.
Referitor la contractul încheiat cu pârâta, recurenta a arătat că, așa cum a menționat în cererea de chemare în judecată, pârâta datorează taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, care stipulează în mod clar faptul că persoanele juridice au obligația de a plăti o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune. De asemenea, potrivit art.40 alin 1 din Legea nr.41/1994, veniturile proprii ale SRR provin_ din taxa radio.
S-a arătat faptul că obligativitatea plății taxei radio izvorăște/rezultă din lege șl nu este necesară încheierea unui contract pentru furnizare servicii în acest sens cu pârâta. Astfel, SRR furnizează servicii publice de radiodifuziune potrivit Legii nr.41/1994, în calitatea sa de serviciu public autonom de interes național, nu în baza unor contracte incheiate cu persoanele fizice sau juridice înregistrate potrivit legii.
In acest sens, s-a precizat că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția. Astfel, s-a reținut că "...obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare...". Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plații taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în Hotărârea Guvernului nr.977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor.
Prin HG nr. 1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii.
S-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, s-a susținut că intimata trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care a făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutire la plata taxei radio, fapt nedovedit de către aceasta. Până la momentul de față intimata nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care s-a făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
S-a arătat că potrivit prevederilor art.40 alin 3 din Legea 41/1994,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele
sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar in accepțiunea Legii nr.41/1994 art.40 alin 3., iar în cazul de față nu se poate da o alta interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr.297/2004 că textul de lege este constituțional.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin Decizia nr. 1930/_, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: "în cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ...obligativitatea plății acestor două taxe". "De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..." "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o".
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome.
Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura
și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
Prin notele de ședință depuse la dosar, intimata SC G. C. S.R.L. a invocat excepția necompetentei materiale a T. ului Specializat C. si in consecința a solicitat admiterea excepției si declinarea competentei de soluționare a recursului declarat in favoarea T. ului C. .
În susținerea excepției invocate intimata a arătat că pentru determinarea instanței competente din punct de vedere material sa soluționeze acțiunea recurentei reclamante, trebuie determinata in prealabil natura juridica a litigiului, pornind de la raportul juridic dedus judecații. Astfel, este incontestabil faptul ca prezenta cerere reprezintă o cerere prin care recurenta reclamanta S. R. de
(S.R.R.), serviciul public de interes național, a solicitat obligarea subscrisei intimata parata la plata contravalorii taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Potrivit disp. art. 40 alin, 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul in România au obligația sa plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune. Prin art. 5 alin. 1 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se prevede ca aceasta taxa se incaseaza de la plătitori prin
Comerciala de Distribuție si Furnizare a E. rgiei Electrice "Electrica" - S.A., prin filialele sale in baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice.
In alin, 2 al aceluiași articol din HG nr. 977/2003, se prevede ca persoanele juridice care isi asigura pe cont propriu energia electrica si nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plați taxa direct S. R. de R. (S.R.R.).
Astfel, atâta timp cat societatea comerciala achita taxa datorata pentru serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei electrice incheiat cu societatea comerciala de furnizare a energiei electrice (asa cum ne aflam in prezenta speța), rezulta ca izvorul obligației ii constituie contractul incheiat intre doua societăți comerciale, ca persoane juridice de drept privat, dintre care una acționează in calitate de mandatar al Societății R. e de R. (S.R.R.).
Se impune precizarea ca Legea nr. 41/1994 de înființare si organizare a Societății R. e de R. (S.R.R.) nu precizează instanța competenta a soluționa astfel de litigii urmând a se aplica dispozițiile dreptului comun, in acest caz competenta fiind judecătoria in funcție de câtimea obiectului cererii.
Mai mult prin disp. art. 219 din Legea nr. 71/2011 a fost abrogat art. 2 pct. 1 lit. a) a C. proc. civ. din 1865, in prezent aceste categorii de litigii revenind judecătoriilor din punct de vedere al competentei materiale.
Astfel fiind, competenta de soluționare a acțiunii aparține instanței de drept comun civile, determinata in raport cu valoarea pretențiilor deduse judecații, conform prevederilor art. 1 pct. 1 si ale art. 2 pct. 1 C. proc. civ. din 1865.
In considerarea considerentelor expuse, intimata a apreciat ca, competenta de soluționare a cauzei deduse prezentei judecați aparține T. ului C. .
Analizând excepția necompetenței materiale invocată, tribunalul reține următoarele:
Litigiul dedus judecății are ca obiect pretențiile formulate de S. R. DE R. împotriva SC G. C. S., pretenții constând în contravaloarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Pentru a se stabili instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca trebuie să se stabilească, în prealabil, natura litigiului dedus judecății.
Astfel, tribunalul specializat consideră că prezenta acțiune are o natură civilă, neexistând nici un element care să atragă competența unei instanțe specializate, nefiind incidente prevederile art. 3, 4 sau 56 C.comercial, întrucât nu pot fi reținute considerente conform cărora natura comercială ar rezulta din împrejurarea că reclamanta, ar fi o societate comercială.
Așadar, tribunalul comercial apreciază că nu este vorba despre o cauză de natură comercială, deoarece S. R. DE R. nu face parte din categoria comercianților, așa cum este ea reglementată potrivit art.7 Cod comercial, iar prin prestarea serviciului public de radiodifuziune nu săvârșește un act de comerț în sensul art.3 Cod comercial.
Pe de altă parte, chiar dacă intimata are calitatea de comerciant, prestația de care a beneficiat din partea recurentei reclamante nu are natură comercială, neprezentând nici unul din elementele caracteristice unui act de comerț.
Astfel, chiar dacă de principiu, art.4 C.com., instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, prezumția de comercialitate este înlăturată, dacă obligația are caracter civil, cum este cazul în speță, sau necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant. Așadar, dacă o anumită obligație asumată de comerciant este de natură civilă, prezumția de comercialitate este înlăturată, întrucât este știut faptul că în afara actelor și operațiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face și acte de natură civilă, care, evident nu pot fi supuse regimului Codului comercial.
Întrucât legea nu precizează ce se înțelege prin acte civile, se consideră a fi avute în vedere actele de drept privat care prin structura și funcția lor esențială, nu se pot referi la activitatea lor comercială și care rămân civile indiferent de persoana care le săvârșește (necomerciant sau comerciant).
Ca atare, nu se poate reține caracterul comercial al cauzei, întrucât, raportând obligația de plată a serviciului public de radiodifuziune la disp. art.4 Cod comercial, tribunalul apreciază că nu este vorba despre o obligație comercială impusă în sarcina SC G. C. S., ci mai degrabă de o obligație de natură civilă.
Pe cale de consecință, soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în legătură cu drepturi și obligații de natură civilă nu este de competența instanței specializate, ci a tribunalului de drept comun.
Față de aceste considerente, în baza art.158 C.pr.civ., raportat la art.2 pct.3 C.pr.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale a T. ului
Specializat C. și în consecință va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S. R. DE R. împotriva sentinței civile nr. 1488/25 ianuarie 2013, pronunțată de Judecătoria C. N. în dosarul nr._, în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ULUI SPECIALIZAT C., ridicată din oficiu și, în consecință:
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S.
R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC G. C. S., împotriva sentinței civile nr. 1488/25 ianuarie 2013, pronunțată de Judecătoria C. N. în dosarul nr._, in favoarea T. ului C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
N. K. F. -IANCU M. D. M. D. C. P.
In concediu de ingrijire a copilului Semneaza presedintele instantei
Red.DMD/MM
2 ex./_
Judecător fond: C. S. N., Judecătoria Cluj-Napoca.
| ← Decizia civilă nr. 110/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 58/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
