Decizia civilă nr. 507/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA-N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 507/2013
Ședința publică din 02 Octombrie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: V. C.
JUDECĂTOR I. U. JUDECĂTOR D. E. L. GREFIER L. C. A.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de recurent S.
R. DE R. împotriva Sentinței civile nr. 799/_ pronunțată de Judecătoria Năsăud în dosar civil nr._ în contradictoriu cu intimata SC. M.
C. S., având ca obiect pretenții .
Se constată că prezenta cauză s-a dezbătut în ședința publică din 18 septembrie 2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea din aceeași ședință, încheiere care face parte integrantă din hotărârea ce se va pronunța, pronunțarea acesteia fiind amânată la termenul din 25 septembrie 2013 pentru a da posibilitatea părților de a formula concluzii scrise, când din lipsă de timp pentru deliberare s-a amânat pentru data de azi, când;
Deliberând, constată:
T R I B U N A L U L
Prin sent.civ.nr.799/_ pronunțată de Judecătoria Năsăud in dos.civ.nr._
, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S. R. DE R., în contradictoriu cu pârâta S.C. M. C. S.R.L., ca neîntemeiată.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Potrivit art. 3 din HG 977/2003 astfel cum a fost modificat prin HG 1012/2009
- "(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale";.
Prin decizia nr. 2102/09 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr. 691/14 octombrie 2009 dispozițiile art. 3 din HG 977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru
serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. În urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate.
Aceeași soluție a fost adoptată de instanța supremă și prin decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, pronunțată în dosarul_, din a căror considerente se citează:
"1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune.
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva" sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare".
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Aceleași considerente au fost avute în vedere și prin pronunțarea Deciziei nr. 331/2006 a Curții Constituționale.
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiți parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speță, folosind principiile și metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voința exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, și nu din eventualele amendamente formulate.
2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinței de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din codul de procedură civilă și al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.";
În concluzie, în conformitate cu aceste decizii, obligația de a plăti taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune incumbă doar persoanelor care au beneficiat de aceste servicii.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat prin prisma principiului preeminenței dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor semnatare ale Convenției, principiu enunțat în preambulul Convenției. Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preemineței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi rediscutate (Brumărescu c. României, § 61). Mai mult, în cauza Amurăriței contra României, din data de_, Curtea Europeană a mers mai departe arătând că instanțele trebuie sa țină cont chiar și de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare finalizate prin hotărâri definitive, și să nu le mai repună în discuție într-o nouă procedură, ba mai mult, în funcție de particularitățile cauzei, trebuie să analizeze și posibilitatea ca în anumite situații, constatările din hotărârile judecătorești să poată fi opuse și terților (§ 31-38).
Prin urmare, față de starea de fapt reținută și având în vedere că în prezenta cauză reclamanta nu a făcut dovada că pârâta a beneficiat în perioada de referință, de servicii de radio, pretenția formulată este neîntemeiată.
Chiar și dacă s-ar aprecia altfel, pretenția reclamantei este nefondată. Astfel, înscrisurile depuse la dosar - facturile fiscale emise de S.C. FFEE "electrica Furnizare Transilvania Nord"; S.A. - nu fac dovada cuantumului pretențiilor solicitate de reclamantă și nici dovada că aceste pretinse servicii nu ar fi fost achitate de către pârâtă.
Pentru cele ce preced, dând eficiență și principiului de drept probatio incubit qui dicit non qui negat, instanța va pronunța o soluție de respingere a acțiunii promovate de reclamantă.
Fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate.
Împotriva sent.civ.nr.799/2013 pronunțată în dos.civ._ Judecătoria Năsăud a declarat recurs S. R. DE R. în contradictoriu cu SC M. C.
S., în temeiul art.304/1 și art.312 C.pr.civ. solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 252,21 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și penalități de întârziere.
Potrivit art.40 alin.3 din Leg.nr.41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească a taxă pentru serviciul public de
radiodifuziune și o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
În ceea ce privește dovada calității de beneficiar a serviciilor de taxă radio, această rezultă din conținutul art.40 alin.3 din Leg.41/1994. Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice. Așadar, obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune este o obligație legală, emiterea H.G.nr.977/2003 fiind justificată, așa cum în preambul este precizată de punerea în aplicare a prev.art.40 din Leg.nr.41/1994.
Pe cale de consecință, anularea dispozițiilor cuprinse în art.3 din hotărârea de guvern mai sus menționată nu poate avea ca efect anularea obligației de plată a taxei radio de către toate persoanele juridice cu sediul în România, având în vedere că actul normativ ce reglementează această obligație, respectiv Leg.nr.41/1994 republicată, este în vigoare.
Prin prezumția absolută prevăzută expres în dispoziția legală s-a stabilit astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși l-a considerat că există și cu privire la care nu se admite și nici nu se cer probe. În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune.
Rezultă din cele prezentate, aplicabilitatea prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 care menționează faptul că "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Leg.nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV prin Leg.nr.533/2003. Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționare SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade în sarcina celor care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective.
2. De asemenea, în ceea ce privește sintagma de beneficiar al serviciului public de radio, solicită instanței să aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr.297/2004, dar mai ales criticile înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art.40 alin.3 din Leg.41/1994.
În acest sens se precizează că prin Decizia nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redând alăturat criticile: "…obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare…";.
Totuși pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "… celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respectiv";, consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituționale prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art.40 alin.3 din L.41/1994.
Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prev.art.40 a reținut prin deciziile nr.159/2004, nr.297/2004 și nr.331/2006, că art.31, 134 și 135 alin.1 din Constituția României nu sunt încălcate, deoarece serviciile publice, definite ca activități desfășurate sau autorizate de administrația publică, prin care se realizează nevoi sociale de interes public, au regim specific de drept public, derogatoriu de la dreptul comun. S-a mai arătat că "în funcție de contextul economico-financiar și de strategia de dezvoltare a anumitor ramuri de activitate, statul poate interveni prin măsuri care să răspundă nevoilor de stimulare a anumitor activități, fără ca opțiunea legiuitorului care stabilește destinatarii acestor măsuri să aibă caracter discriminatoriu.
De asemenea, Înalta Curtea de Casație și Justiție prin Decizia nr.1930/_, s- a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr.297/2004.
Astfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
"În cazul persoane juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar… obligativitatea plății acestor două taxe";.
De altfel, dacă în intenția legiuitorul ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice…";. "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o";.
Față de cele de mai sus arătate, consideră întemeiat prezentul recurs și solicită instanței admiterea recursului, casarea hotărârea atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă disp.art.299, 316. 304/1, 309 C.pr.civ., Leg.41/1994.
Tribunalul examinând în baza prev.art.304 și art.304/1 Cod procedură civilă hotărârea atacată atât prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu constată că aceasta este temeinică și legală nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii.
Prima instanță în mod justificat a reținut că prin decizia nr.2102/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, publicată în Monitorul Oficial nr.691/14 octombrie 2009 disp.art.3 din HG nr.977/2003 au fost anulate în mod irevocabil.
Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele,
sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, iar potrivit art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994, republicată, și persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai acelorași servicii, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune. În urma analizării normelor legale incidente, instanța supremă a constatat că nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar";, astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva"; sau "o autoritate, instituție, societate etc. pentru care se face o lucrare";. Prin urmare, s-a apreciat că prevederile art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, republicată, motiv pentru care aceste prevederi au fost anulate. În același sens au fost pronunțate și Decizia nr.607/2011 pronunțată de I.C.C.J.
în dos.nr._ precum și Deciziile nr.297/2004 și nr.331/2006 a C.C.R.
Din deciziile menționate se desprinde concluzia rezonabilă că pot fi obligate să plătească taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune numai persoanele fizice și juridice care beneficiază de acest serviciu.
Or în prezenta cauză recurenta nu a făcut dovada că intimata ar fi beneficiat de serviciul de radiodifuziune care să justifice obligarea sa la plata taxei aferente.
Pentru considerentele menționate tribunalul în baza prev.art.312 alin.1 Cod proc.civ., urează să respingă ca nefondat recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. R. DE R. cu sediul în B., str.G. B., nr.60-64, sector 1, în contradictoriu cu intimata SC M.
C. S.
cu sediul în N. ,Bdul.G., nr.40B jud.Bistrița-N. . Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 octombrie 2013.
PRESEDINTE, | JUDECATORI, | GREFIER, | ||||
V. C. | I. | U. | D. E. L. L. | C. | A. |
Ch.V./VF.
2 ex./_Jud.fd.C. S.
| ← Decizia civilă nr. 185/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 37/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
