Decizia civilă nr. 511/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R.
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 511/R/2013
Ședința publică din data de:_ Instanța este constituită din: PREȘEDINTE - M. B. JUDECĂTOR - D. D. JUDECĂTOR - N. K. GREFIER - T. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta S.C. V. T. S.
S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4981/_ pronunțate de către Judecătoria C. -N., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata SC G. R. A. R. SA, cauza având ca obiect în primă instanță, pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta recurentei, d- na avocat C. G., în substituirea avocatului titular FLORIN B., cu delegație de substituire depusă la acest termen de judecată, lipsind reprezentantul intimatei.
Procedura de citare nu este legal îndeplinită față de recurenta S.C. V.
SSR.L., dar viciul de procedură se acoperă prin prezența reprezentantei recurentei.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că s-au depus la dosar următoarele:
la data de_, de către recurentă dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 236 lei și timbru judiciar în cuantum de 3 lei.
la data de_, prin fax de către intimată întâmpinare, din care se comunică un exemplar reprezentantei recurentei.
T. ul, în conformitate cu dispozițiile art. 159 ind. 1 alin. 2 Cod procedură civilă, constată că este competent material, teritorial și general să soluționeze prezentul recurs.
Reprezentanta recurentei solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a studia întâmpinarea depusă de către intimată.
La a doua strigare a cauzei se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat C. G., în substituirea avocatului titular FLORIN B., cu delegație de substituire depusă la acest termen de judecată, lipsind reprezentantul intimatei.
Reprezentanta recurentei arată că nu mai are cereri de formulat și probe de administrat împrejurare față de care instanța, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri judiciare.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului formulat împotriva sentinței civile nr.4981/_ pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosar nr._, în sensul de a se dispune prin hotărârea ce urmează a se pronunța modificarea în tot a sentinței nr. 4981/2013 în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, conform facturilor pe care le depune la dosar. Arată că în considerentele sentinței atacate prima instanță a reținut în mod corect susținerile părții pe care o reprezintă, instanța are în vedere că asiguratul s-a
obligat să plătească despăgubiri având ca limite suma asigurată valoarea reală a bunului sau paguba efectiv suferită de către reclamant. Aceste limite prevăzute atât în condițiile generale de asigurare cât și în condițiile speciale, însă nu se poate recurge la ele în mod izolat, fără raportare la dispozițiile art. 9 din condițiile speciale de asigurare care se referă la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor. Fiind vorba de un caz de daună totală, după cum a recunoscut și pârâta în cuprinsul răspunsului la interogatoriu, despăgubirea datorată de către societatea de asigurări trebuie să fie egală cu suma cheltuielilor ocazionate de achiziționarea din nou a bunului asigurat mai puțin uzura și valoarea eventualelor resturi recuperabile. Admițând faptul că tipul de seif distrus nu se mai fabrică și nu se mai găsește decât pe piața second - hand, aspect recunoscut și de către pârâtă. În mod cert partea pe care o reprezintă avea sarcina probei despăgubirilor adică, aplicând art. 9 din Condiții generale a cheltuielilor ocazionate de achiziționarea din nou a bunului asigurat mai puțin uzura și valoarea eventualelor resturi recuperabile și a
făcut această probă prin prezentarea ofertelor de produse similare.
Dacă suma asigurată era cunoscută încă din momentul încheierii poliței de asigurare, pârâtei îi rămânea să probeze valoarea reală a bunului asigurat din momentul producerii riscului, însă pârâta nu a administrat un asemenea probatoriu și, pe cale de consecință, această valoare nu a fost stabilită. În aceste împrejurări, prima instanță a reținut în mod greșit că valoarea reală a bunului asigurat la momentul producerii riscului este criteriul care trebuie luat în considerare, deoarece valoarea reală a seifului la momentul producerii furtului prin efracție nu era un criteriu de stabilire a despăgubirii ci reprezenta doar o limită care, eventual, ar fi putut plafona cuantumul indemnizației de despăgubire, dacă era stabilită și probată.
Mai arată în plus, că prima instanță a făcut o greșită apreciere a probelor. În opina sa, prima instanță era datoare să facă o apreciere explicită cu privire la similaritatea produselor la care se referă ofertele depuse de către partea pe care o reprezintă și, separat, a celor depuse de către pârâtă, prin raportate la principiile caracteristici tehnice disponibile și necontestate de către părți. Odată înlăturate ofertele care nu se referă la produse similare instanța era datoare să aleagă argumentat oferta pe care o consideră preferabilă ori să procedeze la stabilirea valorii medii ori să argumenteze o altă abordare. Aprecierea instanței cu privire la devalorizarea accelerată a seifului în decurs de un an nu are la bază nici un argument substanțial și este contrazisă de probatoriul administrat care a relevat că valoarea seifului, acceptat de aceeași pârâtă în anii precedenți, nu s-a schimbat prin trecerea timpului întrucât această categorie de produse nu suportă uzura morală, fiind prevalentă utilitatea/funcționalitatea, siguranța pe care o asigură,
independent de apariția pe piață a unor produse noi, mai colorate, mai tehnologizate dare care, în final, asigură securitatea unor bunuri de valoare, nimic mai mult. Față de cele relatate și detaliate în recursul formulat solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L,
Deliberând, reține că, prin sentința civilă nr.4981/2013, pronunțată la data de 13 martie 2013, Judecătoria C. N. a respins cererea de chemare
în judecată formulată de reclamanta SC V. T. SS în contradictoriu cu pârâta SC G. R. A. R. SA, ca neîntemeiată.
În considerentele sentinței pronunțate, instanța de fond a reținut că la data de_, s-a încheiat între reclamantă și SC A. R. Ardaf SA contractul seria IMM nr. 116, având ca obiect asigurarea bunurilor de la sediul creditoarei. La data de_, la sediul acesteia a fost săvârșit un furt, în urma căruia seiful a fost distrus total, acesta fiind evaluat în cuprinsul poliței de asigurare la suma de 10.000 lei, dar pârâta nu a plătit decât suma de 4.000 lei, conform extrasului de cont (f. 41), cu motivarea că s-a asigurat un bun, iar nu o sumă de bani, și că oferta de despăgubire făcută reclamantei în cuantum de 4.000 lei permitea achiziționarea unui alt seif la preț avantajos.
De asemenea, instanța de fond a reținut că în conformitate cu art. 969
C. civ. convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, iar potrivit art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, iar potrivit art. 45 din contractul de asigurare seria IMM nr. 116/_, despăgubirea se plătește în limita sumei asigurate, dar nu poate depăși suma asigurată, valoarea reală a bunului din momentul producerii riscului asigurat chiar dacă suma asigurată este mai mare și paguba este totală și nici cuantumul pagubei efectiv suferite de către asigurat.
Instanța de fond a mai reținut că, potrivit anexei la contractul de asigurare, seiful a fost evaluat ca având o valoare de 10.000 lei la data de _
, acceptată de către asigurător prin încheierea contractului. De asemenea, a constat că furtul din sediul reclamantei, în urma căruia a rezultat distrugerea totală a bunului asigurat, a avut loc la data de_ .
Din cuprinsul clauzelor contractuale, prima instanță a avut în vedere că asigurătorul s-a obligat să plătească despăgubirea având ca limite suma asigurată, valoarea reală a bunului sau paguba efectiv suferită de către reclamant. Mai exact, despăgubirea nu poate depăși sumele rezultate ca urmare a aplicării acestor criterii.
Raportat la cele două momente temporale antemenționate, instanța de fond a constat că de la data încheierii contractului de asigurare, când bunul a fost evaluat la suma de 10.000 lei, și până la data producerii riscului a trecut aproximativ un an. Având în vedere că valoarea bunurilor din categoria celui asigurat, respectiv casă de bani, se modifică pe măsura dezvoltării tehnologiei și apariției unor produse superioare din punctul de vedere al fiabilității și performanței lor, instanța de fond a apreciat că după trecerea unui an, valoarea seifului asigurat a scăzut, neputând rămâne la același nivel ca în momentul evaluării sale.
Așadar, având în vedere că valoarea reală a bunului asigurat la momentul producerii riscului este criteriul care trebuie luat în considerare, prima instanță a apreciat că era în sarcina reclamantei să facă dovada că suma oferită de către pârâtă drept despăgubire nu constituie echivalentul valorii reale a seifului și că ofertele de seifuri pe care pârâta le-a luat în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirii au caracteristici diferite față de cele ale bunului asigurat. Or, deși i s-a solicitat expres acest lucru, reclamanta nu a depus la dosarul cauzei cartea tehnică a seifului distrus ori alte înscrisuri asemănătoare pentru a demonstra că pârâta a determinat cuantumul despăgubirii prin raportare la bunuri care nu sunt similare celui asigurat și pentru a proba că ofertele pe care reclamanta le-a atașat la dosar (f. 20-24) sunt de fapt cele corecte în aprecierea despăgubirii cuvenite.
În lumina considerentelor expuse anterior, prima instanță a reținut că pârâta a respectat prevederile contractului de asigurare seria IMM nr.
116/_ și a executat obligațiile care i-au incumbat drept urmare a încheierii acestuia, astfel încât a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs recurenta SC V. T. S.
S., solicitând modificarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că limitele în care trebuie plătită despăgubirea sunt cele prevăzute atât în condițiile generale, cât și în cele speciale, însă nu se poate recurge izolat la acestea, fără raportare la dispozițiile art.9 din condițiile speciale care se referă la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Astfel, fiind vorba de un caz de daună totală, despăgubirea datorată trebuia să fie egală cu suma cheltuielilor ocazionate de achiziționarea de nou a bunului asigura, mai puțin uzura și valoarea eventualelor resturi recuperabile.
Recurenta a mai arătata că este real că sarcina probei îi revenea și, în acest sens a transmis societății de asigurare oferte pentru seifuri similare celui asigurat. Astfel, valoarea despăgubirii trebuia să fie raportată la cele trei limite prevăzute contractual, iar proba limitelor prevăzute contractual la art.12, erau în sarcina pârâtei.
Astfel, în opinia recurentei, prima instanță a reținut în mod greșit că valoarea reală a bunului asigurat la momentul producerii riscului este criteriul care trebuie luat în considerare, deoarece valoarea reală a seifului la momentul producerii furtului prin efracție nu era un criteriu de stabilire a despăgubirii, ci reprezenta doar o limită care, eventual ar fu putut plafona cuantumul îndemnizației de despăgubire dacă era stabilită și probată.
A mai arătat recurenta că lipsa cărții tehnice nu impietează asupra analizei probelor administrate seiful, chiar distrus, a fost examinat de către pârâtă, fără a fi contestate caracteristicile tehnice ale acestuia. În plus, în răspunsul la interogatoriu, pârâta a recunoscut ofertele prezentate, iar această recunoaștere confirmă că ofertele pe care le-a avut în vedere pârâta în faza extrajudiciară, nu erau pentru produse similare.
În concluzie, recurenta a apreciat că prima instanță a confundat modalitatea de evaluarea prejudiciului reglementat de art.9, cu limitele de acordare a despăgubirilor, reglementate la art.12. de asemenea, prima instanță a făcut o greșită apreciere a probelor întrucât, odată înlăturate ofertele care nu se referă la produse similare, instanța de fond era datoarea să aleagă argumentat oferta pe care o considera preferabilă ori să procedeze
la stabilirea valorii medii ori să argumenteze o altă abordare.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, invocând dispozițiile art.45 din clauzele contractuale, potrivit cărora despăgubirea se plătește în limita sumei asigurate, dar nu poate depăși suma asigurată, valoarea reală a bunului din momentul producerii riscului asigurat, chiar dacă suma asigurată este mai mare - supraasigurare - și paguba este totală, și nici cuantumul pagubei efectiv suferite de asigurat. Beneficiul nerealizat și lipsa de folosință nu sunt supuse reparării.
De asemenea, intimata arătat că criticile recurentei privind stabilirea valorii despăgubirii sunt neîntemeiate, în condițiile în care nu se putea achiziționa un bun cu caracteristici similare celui asigurat pentru că acest tip de seif nu se mai fabrică, respectiv comercializează.
Analizând sentința primei instanțe prin prisma motivelor de recurs invocate, tribunalul următoarele:
Criticile recurentei cu privire la hotărârea primei instanțe sunt nefondate.
Astfel, critica referitoare la sarcina probei va fi înlăturată, întrucât, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, aceasta revenea recurentei, independent de cele două dispoziții contractuale invocate, respectiv art. 9 din condițiile speciale sau art.12 chiar și în ipoteza în care art.12 nu ar fi conținut o clauză referitoare la sarcina probei. În acest sens, tribunalul apreciază că sarcina probei cu privire la întinderea sau limitele despăgubirilor pretinse asigurătorului de către recurentă, în fața justiției, îi revenea acesteia din urmă, în temeiul art.1169 C. civ.
În plus, sub aspectul limitelor despăgubirii, tribunalul nu poate reține susținerea recurentei potrivit căreia din cele trei limite stabilite contractual trebuia și a fost exclusă limita pagubei efectiv suferite întrucât aceasta ar fi aplicabilă doar în ipoteza unui caz de daună parțială, întrucât aceasta este contrară dispozițiilor art.12 din condițiile speciale, potrivit cărora "în nici un caz despăgubirile acordate nu vor putea fi mai mari decât cuantumul pagubei, valoarea reală a bunurilor asigurate imediat înainte de producerea riscului asigurat și nu vor putea depăși suma asigurată menționată în poliță. Suma asigurată înscrisă în contract nu poate fi considerată ca o probă a existenței bunului și valorii acestuia. Asiguratului îi revine obligația de a proba și de a justifica realitatea daunei și însemnătatea ei";, iar aceste criterii, desigur, trebuie avute în vedere cumulativ.
În aceste condiții, susținerea recurentei că valoarea reală a bunului asigurat înainte de producerea riscului asigurat nu reprezintă un criteriu de stabilire a despăgubirii, ci reprezintă doar o limită, constituie o distincție lipsită de relevanță, dat fiind faptul că această valoare reprezintă un criteriu, alături, desigur, de celelalte două reglementate de textul citat, în funcție de care se stabilesc despăgubirile acordate.
În plus, tribunalul reține că în mod corect prima instanță a reținut și dispozițiile art.45 din contractul de asigurare care, practic, stabilesc același criterii în temeiul cărora se stabilește despăgubirea.
În fine, criticile potrivit cărora prima instanță era datoare să aleagă argumentat o ofertă, sunt neavenite, în condițiile în care instanțe de fond a înlăturat motivat ofertele depuse de către reclamanta recurentă întrucât, în lipsa unor dovezi cu privire la caracteristicile tehnice ale bunului, nu a fost în măsură să stabilească dacă ofertele se referă la bunuri similare. În plus, în virtutea rolului activ, a solicitat probe suplimentare, însă reclamanta nu a înțeles să suplimenteze probatoriul.
Pentru toate considerentele reținute, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., tribunalul va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta SC V. T.
SS în contradictoriu cu intimata SC G. R. A. R. SA împotriva sentinței civile nr.4981/_, pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosarul nr._, pe care o va menține în întregime.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta SC V. T. S.
S. în contradictoriu cu intimata SC G. R. A. R. SA
împotriva sentinței civile nr.4981/_, pronunțată de Judecătoria Cluj- Napoca în dosarul nr._, pe care menține în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 7 octombrie 2013.
PRESEDINTE, JUDECATOR, | JUDECATOR, | GREFIER, | |
M. B. D. D. N. | K. | T. G. |
Thred. NK 2 ex./_
Judecător fond: A. M. n P. Judecătoria C. N.
| ← Decizia civilă nr. 833/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 1923/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
