Decizia civilă nr. 762/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 762/R
Ședința publică din 05 Iulie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: N. B.
JUDECĂTORI: V. F.
V. P.
G. ier: A. O.
Pe rol fiind pronunțarea soluției la recursul declarat de recurenta - reclamantă S. R. DE R. , cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 2499 din_ a Judecătoriei B. M., pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC T. B. S., cu sediul în B. M., str. B.
, bl. 14,ap. 53, județul M. .
Se constată că prezenta cauză a fost reținută în pronunțare în ședința publică din_, încheierea de ședință făcând parte integrantă din prezenta, pronunțarea soluției s-a amânat la data de azi când, în urma deliberării s-a pronunțat hotărârea de mai jos:
T.
Deliberând asupra recursului de față,constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 2499/2013 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei B. M. s-a dispus:
Respingerea cererii formulată de reclamanta S. R. de R., împotriva pârâtei SC T. B. S. .
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta pretinde contravaloarea taxei radio de la pârâtă în temeiul art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994 și art. 5 din HG 977/2003.
Este de menționat că, prevederile art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 au fost anulate prin sentințele Curții de Apel C. nr. 185/2010 și nr. 471/2010.
Art. 3 alin. 2 din HG 977/2003 instituie obligația pentru persoanele juridice cu sediul în România de a achita lunar o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.
Potrivit art. 23 din Legea 554/2004 "hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.
Așadar, întrucât s-au anulat, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prevederile cu caracter normativ care instituiau obligația în sarcina persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, urmează a se respinge cererea reclamantei.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, arătând următoarele:
Subliniază faptul că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este întemeiată în drept pe dispozițiile cuprinse în art. 40. alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la acel moment, potrivit cărora toate persoanele juridice cu sediul social în România au obligația de a achita taxa radio în calitate de beneficiari ai serviciului public de radiodifuziune.
H.G nr. 977/2003, emisă în aplicarea Legii nr. 41/1994, reglementează modalitatea de încasare a taxei radio, de exceptare de taxă radio, cuantumul taxei pe categorii de plătitori, și în acest sens a fost invocată în cererea de chemare în judecată.
Înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă din cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, mai precis din cuprinsul art. 40 alin. 3 din acest act normativ; dacă în cazul persoanelor fizice a fost prevăzută posibilitatea exceptării de la obligația de plată a taxei pentru cei care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice sunt instituite doar derogări legale ) art. 40 alin. 6), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele kiridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Astfel, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice cu sediul social în România, iar instanța trebuie să rețină faptul că în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune noțiunea de ,, beneficiar"; a primit alte valențe față de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art. 2 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române.
În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune, rezultând din cele prezentate, aplicabilitatea prevederilor art. 40 alin. 3 din legea 41/1994 republicată.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor/beneficiar al serviciului respectiv, legiuitorul ar fi reglementat și în cazul persoanelor
juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.
Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_, pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții constituționale care au condus la luarea Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004, dar mai ales criticile invocate de textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994.
În acest sens, precizează, cp potrivit Deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Redau alăturat criticile: ,,..obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare ca unele dintre acestea să nu dețină receptoare…";.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității platei taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare radio.
Astfel prin Decizia nr. 1930/_, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele: ,, În cazul persoanelor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cere nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar .. obligativitatea plății acestor două taxe";.
,, De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..";
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, menționăm faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.
31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5 ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează
cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Analizând recursul prin prisma prevederilor art. 304 și art. 304 indice 1 Cod pr. civ., precum și în raport de motivele invocate, T. reține următoarele:
Obiectul recursului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care recurenta-reclamantă le-a ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2004.
Contrar susținerilor recurentei T. constată că în mod corect prima instanță a soluționat cauza în raport de temeiul de drept stabilit prin cererea de chemare în judecată . Recurenta a invocat HG nr.977/2004 adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994. Chiar dacă nu s-a invocat în mod expres în cuprinsul cererii textul art.3 alin.2 care a făcut obiectul controlului de legalitate la instanța de contencios administrativ, prima instanță a stabilit în mod corect incidența acestuia în cauză întrucât identificarea cadrului legal aplicabil litigiului dedus judecății este atributul judecătorului.
În mod neîntemeiat afirmă recurenta că reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 determină exclusiv cadrul legal .
T. reține că HG nr. 977/2004 a fost adoptată în scopul de a organiza punerea în aplicare a Legii nr. 41/1994, așa cum se prevede în mod expres în art.II din Legea nr.41/1994 pentru a face legea cât mai clară și a o aplica cât mai corect, fiind în mod corect avută în vedre la soluționarea cauzei cu atât mai mult cu cât textul art.3 din HG nr. 977/2004 reglementează obligația de plată a taxei de către persoanele juridice ,calitate pe care o are și intimata-pârâtă împotriva căreia recurenta și-a formulat pretențiile.
Intervalul de timp pentru care s-a solicitat plata taxei este ulterior modificărilor aduse art.3 din HG nr. 977/2003 prin HG nr. 1012/2009, intrată în vigoare la 1510.2009 și prin care a fost instituită o singură exceptare la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor și care au activitatea suspendată conform legii.
Dispozițiile art.3 alin.2 din HG nr. 977/2003,în conținutul modificat, au fost anulate prin Sentința civilă nr.471/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ și care în temeiul art. 23 din Legea 554/2004 și-au încetat aplicabilitatea, fiind în mod corect înlăturate de către prima instanță, cu consecința rămânerii cererii fără suport legal întrucât art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu poate fundamenta unilateral admiterea cererii .
Contrar susținerilor recurentei, tribunalul apreciază că art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 nu instituie o prezumție legală relativă și cu atât mai puțin absolută pentru toate categoriile de persoane juridici, ci are în vedere exclusiv pe beneficiarii reali ai acestui serviciu public.
Concluzia T. ui este fundamentată pe următoarele argumente care impun o corectă aplicarea a dispozițiilor legale, precum și a jurisprudenței instanței de contencios constituțional stabilită în această materie prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004.
Din întreaga reglementare legală rezultă cu certitudine și claritate că legiuitorul a avut în vedere la instituirea obligației de plată a taxei pentru acest serviciu public numai acele persoane juridice române care au beneficiat în mod efectiv de acest serviciu.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de beneficiar include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice. Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de recurentă ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia, oficial, legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor..
Chiar dacă această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Acest drept
constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.
În dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.
Ori recurenta-reclamantă nu a făcut această dovadă, prevalându-se în mod nefundamentat de o obligație legală necondițională.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, T. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
RESPINGE
ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. R. de
R., cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, împotriva sentinței civile nr. 2499/2013 pronunțată de Judecătoria Baia Mare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi_ .
Președinte, N. B. | J. ecător, V. F. | J. ecător, V. P. |
G. ier, A. O. |
Red. F.V./ _
Tred. A.O. /_ - 2 ex
J. ecător la fond D. D. R.
| ← Decizia civilă nr. 466/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Sentința civilă nr. 5149/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
