Decizia civilă nr. 52/2013. Constatare nulitate act
| Comentarii |
|
Dosar nr._ *
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 52/2013
Ședința publică de la 05 Aprilie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE S. Al H.
Judecător M. B. Grefier A. B.
S-au luat în examinare - în rejudecare după casare - apelurile declarate de reclamanta SC A. SA C. N. și pârâta SC SC P. T. C. DE I. SA F. împotriva sentinței civile nr. 1453 din_ pronunțată de către Tribunalul Comercial Cluj, având ca obiect constatare nulitate act.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 22 martie 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru data de 29 martie 2013 și, ulterior, pentru termenul de azi.
C. EA
Prin sentința comercială nr.1453 din 0_ pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește suprafața de 21 ha, excepție invocată din oficiu de către instanță. A fost" respinsă ca neîntemeiată excepția "lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, excepție invocată de către pârâta SC P. TRANSIL VANIA C. DE I. SA. A fost admisă în parte cererea de chemare în
judecată formulată și precizată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC P. T. C. DE I. SA și în consecință s- a constatat nulitatea absolută a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P. V. Budușan încheiat între părți și pentru diferența de 137.678 mp situat în extravilanul localității F. în locul numit "Șesul de Jos" sau "Șapca Verde", înscris inițial în CF nr. 4620 F. și CF nr. 4621 F. și reînscris în urma parcelării ant7rioare în CF nr. 4532, sub A - 2+3, menționat ca fiind situat în extravilanul localității F., str. DNI -_, nr. F.N., jud. C. și actualmente înscris în CF nr. 51704 F., provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 F., sub nr. cad. 4622/1, CF nr. 50336 F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 F., sub nr. cad. 4622/3/1, CF nr. 51726
F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 F., sub nr. cad. 4622/3/2, CF nr. 51666 F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8900 F., sub nr. cad. 4622/2, cu privire la imobilul situat administrativ în F.
, str. A. I., nr. 492-500. A fost respinsă cererea reclamantei pentru constatarea nulității absolute a aceluiași înscris pentru suprafața de 210.000 mp, nulitate ce a fost constatată prin Decizia civilă nr. 74/2010 a Curții de Apel
C., ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că prin actul de parcelare și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de N.P. S. V. Budușan, SC A. SA C. a solicitat parcelarea
imobilului înscris în CF nr. 4532 F., teren pentru construcții în suprafață de
347.678 mp, în două parcele cu nr. top. noi, una constând în teren pentru construcții în suprafață totală de 247.678 mp situat în intravilanul comunei F.
, str. DN 1 -_, nr. F.N., care se reînscrie în aceiași carte funciară, în favoarea reclamantei și cealaltă parcelă constând în teren pentru construcții în suprafață de 100.000 mp situat în intravilanul comunei F., str. DNI -_, nr. F.N., care se reînscrie în aceiași carte funciară, în favoarea reclamantei. Prin același act, reclamanta a înstrăinat pârâtei SC P. T. C. DE I. SRL, actualmente SC P. TRANSIL VANIA C. DE I. SA imobilul teren în suprafață de 247,678 mp situat în intravilanul comunei F., str. DNI -_, nr. F.N. pentru prețul de 2.849.500.000 lei + TVA în cuantum de 626.890.000 lei, preț ce urma a fi achitat în termen de 30 de zile, precum și suprafața de teren de
100.000 mp, teren pentru construcții situat în intravilanul comunei F., str. DN1 -_, nr. F.N. pentru prețul de 1.150.500.000 lei + TVA în sumă de 253.110.000 lei, preț care urma a fi achitat tot în termen de 30 de zile de la data încheierii actului.
Prin sentința civilă nr. 6477/C/2006 pronunțată in dosarul nr._ al Tribunalului Comercial C. s-a admis acțiunea precizată formulată de CHERECHEȘ V., CHERECHEȘ I. și alții în contradictoriu cu SC A. SA și SC P. T. C. DE I. SA și s-a constatat nulitatea absolută a înscrisului "act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către N.P. S. V. Budușan, doar în ceea ce privește terenul pentru construcții în suprafață de 247.678 mp, reînscris urmare a parcelării în CF nr. 4532 F. sub A+2. situat în intravilanul comunei F., str. DNI -_, nr. F.N. și terenul pentru construcții în suprafață de 100.000 mp reînscris în urma parcelării în CF nr. 4532 F. sub A+ 3 situat în intravilanul comunei F., str. DNI --_, nr. F.N.
Prin decizia civilă nr. 74/2010 pronunțată de C. ea de Apel C. s-a admis apelul declarat de SC P. T. C. DE I. SA și a fost modificată sentința civilă nr. 6477/C/2006 din_ a Tribunalului Comercial C. în sensul că s-a constatat nulitatea absolută parțială a înscrisului "act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către N.P. S. V. Budușan încheiat între SC A. SA și SC P. T.
C. DE I. SA privind suprafața de 21 ha teren parte a obiectului contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, situat în extravilanul localității F., înscrise inițial în CF nr. 4620 F. și CF nr. 4621 F. și reînscrise apoi în CF nr. 4532 sub A+ 2-3, menționat a fi situat în extravilanul comunei F., str. DNI-_, nr. F.N.
Prin decizia nr. 4150/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială s-a respins recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 74 din 27 mai 2010 pronunțate de C. ea de Apel C. - Secția comercială de contencios administrativ și fiscal (filele 163-175).
Având în vedere cele două cereri de chemare judecată, cea care a facut obiectul dosarului civil nr._ al Tribunalului Comercial C. cât și prezenta cauză, instanța reține că există identitate de părți, atât reclamanta cât și pârâta fiind părți in ambele cauze. De asemenea mai reține faptul că obiectul material și dreptul subiectiv invocat este identic în cele două cauze, iar sub aspectul cauzei instanța constată aceiași identitate, în ambele cauze solicitându-se constatarea nulității absolute a actului intitulat "act de parcelare și contract de vânzare- cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de către N.P. S. V. Budușan încheiat între SC A. SA și SC P. T. C. DE I. SA.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 1201 Cod civil, raportat la art. 166 Cod procedură civilă, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat în
ceea ce privește suprafața de 21 ha, excepție invocată din oficiu de către instanță și a respins cererea reclamantei SC A. SA pentru constatarea nulității absolute a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P. V. Budușan încheiat între părți pentru suprafața de 210.000 mp, nulitate ce a fost constatată prin decizia civilă nr. 74/2010 a Curții de Apel C., ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
Referitor la excepția lipsei interesului reclamantei de a formula acțiunea în constatarea nulității absolute a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P. V. Budușan, trebuie plecat de la faptul că interesul de a formula actiunea civilă trebuie subsumat și regimului juridic specific nulității absolute.
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia, interes care, poate fi material, dar și moral. Pentru a fi în prezența unei justificării pertinente a interesului trebuie îndeplinite cumulativ, o serie de condiții, respectiv: interesul să fie legitim, să fie născut și actual, să fie personal și direct.
Condiția interesului legitim, juridicește proteguit este evidențiată îndeobște prin temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, mai precis, trebuia stabilit dacă interesul este în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.
Astfel, din sentința penală nr.1432/2001 a Judecătoriei C. -N. (filele 245- 250) reiese că prin acțiunea infracțională a reprezentantului pârâtei a făcut posibilă autentificarea actului a cărui anulare se solicită, în lipsa unei atari activități autentificarea nefiind posibilă, ori având în vedere și interpretarea per a contario a dispoziției art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, nu se poate reține că actele acestuia sunt actele persoanei juridice reclamante. De asemenea, nu se poate reține, raportat la regimul nulității absolute, că doar Statul Român avea interesul și posibilitatea de a contesta actul, căci prin instituirea sancțiunii nulității absolute se proteguiește un interes public, general, ori în cazul de față Statul Român avea doar calitatea unui acționar, și nu singurul al reclamantei, neexistând nicio normă de favoare în beneficiul acestuia care să îi confere interes și calitate în anularea actului juridic. Concluzia pârâtei cum că doar statul avea legitimare și interes în anularea actului este invalidată de chiar sentința civilă nr. 6477/C/2006 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Comercial C. modificată prin decizia civilă nr. 74/2010 pronunțată de C. ea de Apel C. devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 4150/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială.
De asemenea, nu se poate reține o exercitare abuzivă a dreptului de către reclamantă, căci aceasta are interesul de a clarifica situația juridică a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P. V. Budușan, act care, la solicitarea unor persoane fizice terțe, a fost considerat lovit de nulitate absolută pentru suprafața de 21 ha, aceasta fiind limita investirii instanței. Mai mult, motivul invocat drept temei al nulității îl constituie frauda la lege.
Mai reține instanța faptul că interesul este născut și actual, precum și personal și direct, căci prin constatarea nulității absolute reclamanta tinde la readucerea în patrimoniul său a unui drept de proprietate, drept care a fost transferat prin fraudarea legii.
Astfel, având în vedere interesul protejat de legiuitor prin aplicarea sancțiunii nulității absolute, respectiv un interes general, protejat de norme
juridice imperative, în cauză nu are eficiență principiul de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, principiu aplicabil doar în cazul nulității relative când interesul protejat este unul particular. De asemenea, mai subliniază
instanța că interesul public general nu trebuie și nu poate fi confundat interesul Statului.
Față de aceste motive, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată, excepție invocată de către pârâta SC P. T. C. DE I. SA.
Prin sentința civilă nr. 6477/C/2006 pronunțată in dosarul nr._ al Tribunalului Comercial C. modificată prin decizia civilă nr. 74/2010 pronunțată de C. ea de Apel C. devenită irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 4150/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția comercială, s-au analizat tocmai motivele de nulitate invocate de reclamantă cu privire la același act juridic, obiectul material fiind însă diferit.
Astfel din probele administrate cu ocazia pronunțării hotărârilor menționate se reține faptul că la data încheierii contractului de vânzare- cumpărare, respectiv 16 iunie 1999, reclamanta se A. SA, avea capital social de stat, drepturile și obligațiile Statului Român, ca acționar, erau îndeplinite de către AVAS (fostul FPS) și, fiind în vigoare prevederile OUG nr.88/1997 privind vânzarea activelor aparținând societăților comerciale cu capital de stat, conform art.24 din OUG nr.88/1997, vânzarea activelor societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale, este acționar majoritar, se efectuează pe bază de licitație, cu strigare sau în plic, cu adjudecare la prețul de piață, în baza raportului dintre cerere și ofertă, iar excepțiile sunt prevăzute de art.27 și se referă la societățile care au în derulare contracte de locație de gestiune, de închiriere sau de asociere în participațiune, care pot vinde, prin negociere directă cu beneficiarii contractelor, în situațiile în care aceștia au efectuat investiții în activele pe care le utilizează, caz în care din prețul de vânzare se scade valoarea investițiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de părți.
Astfel, în ceea ce privește incidența art.27 din OUG nr.88/1997 și nesocotirea acestora cu prilejul încheierii contractului, corect s-a reținut, inclusiv cu trimitere la prevederile art.24 din același act normativ că, vânzarea activelor aparținând societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar majoritar, se efectuează pe bază de licitație cu strigare sau în plic, cu adjudecare la prețul de piață, în baza raportului dintre cerere și ofertă.
Excepțiile de la regula vânzării, prevăzute anterior, consacrate de art.27 din OUG nr.88/1997 se circumscriu unor situații expres determinate și se referă la societățile care au în derulare contracte de locație de gestiune, de închiriere, sau de asociere în participațiune, care pot vinde, prin negociere directă cu beneficiarii contractelor, în situația în care, aceștia din urmă, au efectuat investiții în active le pe care le utilizează, caz în care, din prețul de vânzare se scade valoarea investițiilor, pe bază de raport de evaluare, avizat de părți.
Așa cum s-a reținut și în cadrul hotărârilor anterior menționate, vânzarea din litigiu s-a făcut direct către pârâta SC P. T. C. DE I. SA C. -
N., în condițiile în care, în perioada 1991 - 2005, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a folosit terenul din litigiu.
Contractul de asociere între SC A. SA și SC P. TRANSIL VANIA C. DE I. SA încheiat la 25 septembrie 1998, vizează asocierea având ca scop o investiție pe care pârâta SC P. T. C. DE I. SA urma să o facă pe
teren, însă singura situație în care aceasta din urmă ar fi putut dobândi, prin negociere directă, terenul în litigiu, era aceea în care ar fi efectuat investiții edificate pe teren în baza contractului de asociere, a căror valoare să fie determinată pe baza unui raport de evaluare acceptat de părți, raportul fiind singura probă admisă pentru existența unor investiții, contractul de asociere având ca finalitate faptică, schimbarea destinației din teren agricol, în teren de construcții și scoaterea terenului din circuitul agricol, însă nu există nicio hotărâre AGA prin care să fi fost aprobată asocierea menționată.
De asemenea, s-a mai reținut că deși prin procesul - verbal din 28 mai 1999, încheiat cu ocazia AGA, se aprobă în principiu vânzarea, iar ulterior, prin procesul - verbal din 2 iunie 1999 (f. 158,159 dosar_ al Tribunalului Comercial C. ) este aprobată vânzarea, nu există însă o hotărâre prealabilă AGA de aprobare a acestei înstrăinări.
Dincolo de orice speculații, cu privire la contextul și realitatea contractului de asociere dintre reclamantă și pârâtă, potrivit probațiunii administrate, semnarea contractului de vânzare-cumpărare dintre părți s-a facut cu încălcarea prevederilor legale imperative, ce reglementează necesitatea unui aviz al FPS și, deosebit de acesta, era necesar un mandat special în AGEA care să fi luat în discuție amploarea vânzării.
În ceea ce privește interpretarea conținutului normei legale, instanța a reținut că, Legea nr.54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, a prohibit înstrăinarea terenurilor, cu privire la titlul cărora, existau litigii deduse judecății instanțelor judecătorești, pe tot timpul soluționării acestor litigii. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a făcut nicio distincție cu referire la natura și regimul titlului la care se referă dispozițiile art.15 din Legea nr.54/1998, nici interpretul nu poate realiza o atare diferențiere, reținându-se că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în cartea funciară a terenului era notată acțiunea civilă ce viza un contencios în legătură cu o parte din terenul ce a făcut obiectul contractului, fiind apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea că, obiectul acțiunii nu se circumscria constatării titlului vânzătoarei, și ca fiind semnificativ faptul că, la momentul înstrăinării terenului a existat notată în CF o acțiune prin care, o parte dintre reclamanți au urmărit eliberarea titlului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 6000 mp, ceea ce a . fost considerat suficient pentru reținerea incidentului și a efectelor prevăzute de art.l5 din Legea nr.54/1998.
Independent de cât de excesivă ar fi fost o sancțiune legală, instanța nu poate face abstracție de aplicarea normei în sine, iar abrogarea Legii nr.54/1998 nu înlătură eficacitatea normei legale.
De asemenea, nu poate fi reținută nici inadmisibilitatea acțiunii reclamantei raportat la garanția pentru evicțiune pe care aceasta o datorează, căci garanție de evictiune se circumscrie unui contract valabil, pe când în cauză este vorba de un act juridic lovit de nulitate absolută. Mai mult, în cadrul evicțiunii vânzătorul ar trebui să pretindă un drept real asupra bunului, ceea ce nu este cazul în prezenta speță. A admite susținerea pârâtei cum că vânzătorul nu poate promova o acțiune în constatarea nulității absolute, este inadmisibilă atâta vreme cât aduce atingere regimului acesteia, unul din elementele constitutive ale acestuia fiind și acela că nulitatea poate fi invocată de orice parte interesată, ori în ipoteza susținută de către pârâtă vânzătorului i se creează o situație mai defavorabilă.
În ceea ce privește susținerea pârâtei privitoare la abuzul de drept, abuz care reiese din reaua - credință a reclamantei și poziția sa oscilantă în cadrul procedurilor judiciare, instanța reține că pârâta nu a facut dovada relei - credințe, dovadă la care era ținută potrivit dispozițiilor art. 1169 Cod civil, căci
potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil, "buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credință", iar pe de altă parte poziția oscilantă nu este de natură a creiona, prin ea însăși un abuz de drept.
Față de cele de mai sus, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta SC A. SA.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât pârâta S.C. P. T. C. DE I. S.A. cât și reclamanta SC A. S.A.
Prin decizia civilă nr.238 din 21 noiembrie 2011 pronunțată de C. ea de Apel C. - Secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins apelul declarat de reclamanta SC A. S.A. și s-a admis apelul declarat de pârâta SC P. T. C. DE I. S.A. A fost schimbată sentința civilă nr.1453 din 9 martie 2011 a Tribunalului Comercial C., în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. S.A. urmare a admiterii excepției lipsei de interes.
Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Prima critică formulată de apelanta pârâtă SC P. T. COMP ANIE DE I. S.A a vizat maniera de soluționare de către prima instanță a excepției privind lipsa interesului reclamantei intimate în promovarea acțiunii introductive.
Prima instanță a reținut: condiția interesului legitim, juridicește proteguit este evidențiată îndeobște prin temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, mai precis, trebuia stabilit dacă interesul este în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.
Interesul de acționa în justiție însă nu poate fi confundat cu calitatea procesuală și dreptul subiectiv care sunt entități juridice distincte.
Din punct de vedere procedural interesul de a uza de acțiunea în justiție e principiul necesității practice a acțiunii și a autonomiei dreptului la acțiune. Autorii care au reținut această dihotomie au concluzionat că în lipsa recurgerii la oficiul organelor jurisdicționale reclamantul s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil.
Interesul este legitim doar atunci când apare ca fiind în concordanță cu dreptul obiectiv adică numai dacă pretențiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de lege, iar aceasta conduce la concluzia că dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinația sa.
Examinarea așadar de către instanță a legitimării interesului are drept consecință transpunerea din plan procesual în planul dreptului substanțial material, analizându-se așadar fundamentul juridic al cererii.
Analizând excepția lipsei de interes prima instanță a procedat la examinarea motivelor invocate și a tezelor susținute de reclamantă prin raportare la interesul afirmat de către aceasta referitor la clarificarea situației juridice a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P. V. Budușan, act care, la solicitarea unor persoane fizice terțe, a fost considerat lovit de nulitate absolută pentru suprafața de 21 ha, aceasta fiind limita investirii instanței. Mai mult, motivul invocat drept temei al nulității îl constituie frauda la lege.
Procedând în această manieră, instanța de fond a transgresat verificarea condiției interesului din planul dreptului procedural în cel al dreptului material procedând la analiza raporturilor de drept material și la temeinicia demersului judiciar chiar dacă în fapt soluționa o excepție de procedură, dirimantă și care făcea de prisos antamarea fondului.
Prima instanță în fapt nu a procedat la verificarea caracterului legitim al interesului afirmat.
Apelanta intimată S.C. A. S.A a justificat legitimitatea interesului în promovarea demersului judiciar susținând că prin aceasta se restabilește legalitatea, se suprimă efecte care contrazic dispoziții legale încălcate la încheierea actului însă nu poate apare ca fiind un interes legitim, juridicește protejat acela care se fundamentează pe propria culpă.
Contrar susținerilor apelantei potrivit cărora culpa prepusului său, care a trecut în sfera faptelor penale nu este fapta persoanei juridice însăși trebuie reținut că comitentul răspunde pentru fapta prepusului său având ca temei culpa in eligendo și nu se poate detașa de fapta prepusului în manierea dorită.
Chiar și în ipoteza în care obiectul acțiunii este constatarea nulității absolute, verificarea condițiilor de exercitare a acțiunii rămân aceleași iar interesul trebuie justificat în mod similar întrucât chiar legiuitorul determinând sfera persoanelor care pot promova o acțiune în constatarea nulității absolute nominalizează orice persoană interesată. Așadar, invocarea existenței unei nulități absolute nu dispensează pe titularul cererii de obligația de a proba existența unui interes legitim în ceea ce îl privește.
Constatând că nu este îndeplinită una din condițiile ce trebuie să caracterizeze interesul ca și condiție de exercitare a acțiunii, curtea a apreciat apelul declarat de către pârâta SC P. T. C. DE I. S.A. ca fiind întemeiat, iar în baza art.296 și urm C.pr.civ. a admis apelul declarat de pârâtă și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. S.A. urmare a admiterii excepției lipsei de interes și drept consecință pentru aceleași considerente a respins apelul declarat de reclamantă, C. ea nefiind ținută la examinarea celorlalte excepții având în vedere admiterea unei excepții peremtorii și dirimante.
Impotriva acestei decizii, reclamanta S.c. A. s.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cproc.civ., prin care s-a solicitat admiterea lui, casarea deciziei recurate și, reținând cauza spre soluționare, respingerea apelului pârâtei S.c. P. T. C. DE I. S.A., menținerea deciziei recurate în ceea ce privește respingerea apelului său, și, pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond.
ÎCCJ, prin decizia nr. 3644 din_, pronunțată în dosar nr._ a admis recursul, a casat hotărârea dată în apel, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel C. .
Pentru a dispune astfel, s-a reținut, în esență, că motivarea instanței de apel este contradictorie, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Verificarea legitimității interesului, în ipoteza în care pârâtul se apară susținând ca reclamantul își invocă propria culpă, impune o verificare a motivelor de nulitate absolută pe care le susține reclamantul pentru a stabili, nu atât temeinicia motivelor - căci acest aspect este o analiză a fondului cererii - ci mai degrabă în ce măsura motivele de nulitate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantului, partea semnatară a actului a cărui nulitate se discută.
Decizia recurată este contradictoriu motivată (sub aspectul opoziției interesul afirmat, cu principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans) și complet nemotivată (sub aspectul reținerii invocării propriei culpe a recurentei), astfel încât nu este posibil controlul judiciar, fiind încălcat dreptul părților la un proces echitabil.
Fiind astfel sesizată, în rejudecare, cu privire la apelurile declarate, C. ea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. P. T. C. DE I. S.A., pentru a se pronunța o hotărâre prin care să se constate nulitatea absolută a înscrisului "Act de parcelare și contract de vânzare-
cumpărare" autentificat sub nr. 1517 din 16 iunie 1999 de Biroul Notarului P.
V. Budușan încheiat între părți.
Prin sentința atacată, tribunalul a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta și a admis în parte cererea, constatând nulitatea absolută a actului și pentru diferența de 137.678 mp situat în extravilanul localității F. în locul numit "Șesul de Jos" sau "Șapca Verde", actualmente înscris în CF nr. 51704 F., provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. 8899 F., sub nr. cad. 4622/1, CF nr. 50336 F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 9411 F., sub nr. cad. 4622/3/1, CF nr. 51726 F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8901 F., sub nr. cad. 4622/3/2, CF nr. 51666 F., provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 8900 F., sub nr. cad. 4622/2,
cu privire la imobilul situat administrativ în F., str. A. I., nr. 492-500. A fost respinsă cererea reclamantei pentru constatarea nulității absolute a aceluiași
înscris pentru suprafața de 210.000 mp, nulitate ce a fost constatată prin Decizia civilă nr. 74/2010 a Curții de Apel C., ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat.
Ambele părți au declarat apel, cel al pârâtei fiind admis de către C. ea de Apel C., care a schimbat sentința în sensul respingerii cererii precizate, urmare a admiterii excepției lipsei de interes. Totodată, apelul reclamantei a fost respins.
În recurs, ÎCCJ a casat decizia din apel și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, considerând că soluția adoptată a fost deficitar motivată, nefiind posibilă realizarea controlului judiciar.
Procedând la rejudecarea apelurilor, C. ea constată că, în ceea ce privește apelul reclamantei, sunt incidente prev. art. 246 C.pr.civ., în sensul în care se va lua act de împrejurarea că această parte a renunțat la judecarea propriei sale căi de atac.
În ceea ce privește apelul pârâtei, se reține că primul dintre motivele de nelegalitate invocate se referă la greșita soluționare a excepției lipsei interesului reclamantei la fond, susținându-se, în esență, că nu s-a dat eficiență susținerilor conform cărora contractul atacat a fost încheiat ca urmare a acțiunii infracționale a directorului general de la acel moment al petentei, astfel încât actele sale, făcute în scopul de a obține foloase bănești pentru societate reprezentau voința persoanei juridice înseși.
În legătură cu aceeași critică, se afirmă și că soluția dată este nelegală și ca urmare a faptului că nu s-a dat curs apărărilor conform cărora singura persoană care ar avea interes în susținerea unei astfel de cereri este Statul Român, care la acest moment nu mai are calitatea de acționar al reclamantei, în acest sens fiind realizată o analiză punctuală prin raportare la motivele de nulitate invocate, respectiv la prev. art. 24 și 27 din OUG nr. 88/1997.
Totodată, continuându-se raționamentul, se susține de către pârâtă că cererea este expresia unui abuz de drept, care trebuia sancționat ca atare de către tribunal, acesta fiind relevat de modul oscilant în care reclamanta s-a raportat la chestiunea valabilității contractului, de-a lungul timpului, în cadrul litigiilor purtate în fața instanțelor.
Luând act de prev. art. 315 C.pr.civ., C. ea constată că pentru a proceda la analiza acestor motive de apel, este necesar să pornească de la îndrumările date prin decizia pronunțată în recurs, în sensul în care verificarea legitimității interesului, în ipoteza în care pârâtul se apară susținând ca reclamantul își invocă propria culpă, impune o verificare a motivelor de nulitate absolută pe care le susține reclamantul pentru a stabili, nu atât temeinicia motivelor - căci acest aspect este o analiză a fondului cererii - ci mai degrabă în ce măsura motivele de nulitate sunt expresia comportamentului culpabil al reclamantului, partea semnatară a actului a cărui nulitate se discută.
Pornind de la aceste premise, se ia act de faptul că pârâta își construiește strategia în jurul ideii conform căreia, în mod paradoxal, S.C. A. S.A. invocă, în susținerea cererii de chemare în judecată, neîndeplinirea propriilor sale obligații care îi reveneau în temeiul OUG 88/1997, fiind astfel în situația în care interesul invocat este mai mult decât nelegitim. Se arată că, în cazul de față, toate motivele invocate în susținerea acțiunii introductive constituie de fapt nereguli imputabile chiar acesteia, inclusiv din perspectiva Legii nr. 54/1998.
Astfel, în ceea ce privește incidența acestei legi, se arată de către apelantă că la data încheierii contractului în formă autentică, exista pe rolul instanțelor judecătorești un litigiu prin care USAMV contesta Hotărârea nr. 32/_, în contextul în care fostul administrator al S.C. A. S.A. a fost condamnat penal pentru fals în declarații ca urmare a faptului că a ascuns adevărul cu privire la existența acestui litigiu. O astfel de atitudine procesuală este în vădită contradicție cu adagiul potrivit căruia "nimanui nu-i este ingăduit sa se prevaleze de propria incorectitudine" pentru a valorifica un drept.
C. ea va achiesa însă apărărilor formulate de reclamantă, în sensul în care, în raport de motivele de nulitate susținute, se poate constata ca aceasta nu este responsabila de nulitatea contractului, iar nedeclararea unui litigiu privind terenul de către reprezentantul reclamantei de la acea vreme nu are relevanță în stabilirea responsabilității reclamantei cu privire la nulitatea contractului.
Raportandu-ne la motivele de nulitate deja verificate si statutate irevocabil prin hotărârea judecătorească ce a constatat nulitatea parțială a contractului pentru 21 ha teren, însusite de reclamantă prin precizarea de actiune, petenta nu poate fi considerata exclusiv responsabilă, în maniera previzionată de pârâtă, de: încălcarea art.15 din Legea 54/1998 prin raportare la existenta unui litigiu notat in cartea funciară la data semnării contractului, având în vedere caracterul public al mențiunilor din registrul de publicitate; nerespectarea prevederilor art.24 si 27 din OUG 88/1997 in sensul neîndeplinirii condițiilor specifice pentru vânzare directa, ca exceptie de la regula vanzarii la licitatie (inexistenta avizului Fondului Proprietatii de Stat la vanzarea terenului, inexistenta unui mandat special dat de catre F.P.S. reprezentantului sau in A.G.A. pentru a vota vânzarea, inexistenta unor investitii in teren făcute de catre cumparatoare si care sa fi fost probate prin raport de evaluare, etc).
De remarcat este și că, condamnarea penala a reprezentantului reclamantei pentru nedeclararea unui litigiu (Sentinta penala 1432 din 2001 a Judecatoriei C.
) nu are nicio relevanta, întrucât aceasta nu are legătură cu motivele de nulitate absolută retinute in hotararile judecatoresti, insusite ca atare prin precizarea de actiune, si a caror putere de lucru judecat a fost sustinuta de petentă. Într-adevăr, dosarul penal nu are legătura cu motivele de nulitate, caci intre motivele de nulitate se regaseste incalcarea art. 15 din Legea 54/1998, dar cu referire la un litigiu notat in cartea funciara a imobilului (altul decât litigiul nedeclarat de reprezentantul reclamantei de la acea vreme). De altfel, fapta penala retinuta in persoana reprezentantului reclamantei de la acea vreme a avut ca urmare constatarea nulității absolute a clauzelor contractului prin care reprezentantul reclamantei a făcut declarații false.
C. ea va reține că, în contextul dat, atâta vreme cat dl. Istratescu Cristian Cornel (reprezentantul reclamantei de la acea vreme) a acționat fără aprobări statutare publicate in Monitorul Oficial, conform art.130 alin (5) din Legea 31 / 1990 din Legea societăților comerciale, actele acestuia nu sunt actele societății. Astfel că, eventuala culpa a celui ce a semnat contractul de vanzare cumparare fără să fi fost îndeplinite condițiile impuse de lege (aici fiind in discuție mai cu seama condițiile specifice, prevăzute în textul OUG nr. 88/1997) nu este culpa reclamantei.
Pentru a aprecia astfel, instanța a luat act de faptul că în doctrină s-a relevat că, de principiu, administratorii, fiind mandatari ai societății, organele prin care se manifestă capacitatea de exercițiu a acesteia, nu acționează în nume propriu, ci în numele și pe seama societății. Administratorul este un fel de funcționar social, asemănător functionarului public; el angajează răspunderea societății pentru actele și faptele juridice ori operațiunile săvârșite în exercitiul ori cu prilejul exercitării functiei sale. Dar existența personalității juridice a societății comerciale nu poate antrena imunitatea administratorilor față de societate sau față de terți. Într-adevăr, societatea comercială este o persoană juridică, fără voință proprie, organică (persoana juridică este, de fapt, o ficțiune juridică menită a organiza resurse financiare și umane în vederea realizării unui scop). Ea are drept de regres contra administratorilor pentru faptele culpabile ale acestora, când a fost obligată să despăgubească victima prejudiciului; iar dacă fapta administratorului este detașabilă de funcția sa, administratorul răspunde direct față de terți, societatea nefiind obligată în nici un fel față de terți pentru astfel de fapte.
Astfel, conform art.35 din Decretul nr.31/1954, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale; actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost încredințate, sunt actele persoanei juridice însăși iar faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcțiilor lor.
Din cele arătate rezultă că răspunderea directă a administratorilor fată de terți, ca o excepție de la principiul răspunderii persoanei juridice pentru actele și faptele proprii (art.35 alin. 2 și 3 din Decretul nr. 31/1954), cu consecințe directe asupra opozabilității actului încheiat față de societate, pot fi circumscrise următoarelor 3 categorii de situatii:
societatea se află în cursul activității sale normale, dar administratorii își angajează răspunderea personală, direct fată de terti când actele sau faptele juridice ale acestora sunt detașabile de exercițiul functiei lor, adică:
actul juridic în cauză este încheiat cu depășirea limitelor mandatului (atribuțiilor) administratorului; un astfel de act juridic nu e opozabil (nu obligă) societatea decât dacă va fi ratificat, ori dacă sunt Îndeplinite condițiile mandatului aparent;
faptul juridic, licit sau ilicit al administratorului, care nu are legătură cu exercitarea functiei încredințate nu obligă societatea, ci doar pe administrator.
administratorul s-a angajat în calitate de fidejusor sau avalist al societății; el va răspunde solidar cu societatea fată de creditor, întrucât obligația garantată este o obligatie comercială (art. 42 alin. 2 c.com.).
societatea este în stare de încetare de plăti - se poate angaja răspunderea personală a administratorilor fată de creditorii sociali, atunci când insuficiența pasivului se datorează culpei de gestiune a administratorului (obligatia administratorului de a acoperi o parte din pasivul social - art. 138 din Legea nr. 85/2006).
Actele juridice încheiate cu depășirea limitelor mandatului (atributiilor) administratorului nu obligă societatea, ci pe administratori. Contractul se consideră încheiat direct între administrator și terți, întrucât societății (mandant) nu-i este opozabil acest contract câtă vreme nu l-a ratificat sau nu sunt îndeplinite condițiile mandatului aparent. Rezultă că, in general, răspunderea administratorului pentru astfel de acte juridice este o răspundere contractuală; dar, în aceste situații, administratorul nu mai trebuie privit ca organ al societății, ci ca parte în contractul cu tertul.
Continuându-se raționamentul s-a arătat însă că aceste cazuri sunt foarte rare, întrucât, societățile pe acțiuni sau societatea cu răspundere limitată nu pot invoca, față de terții contractanți de bună credință, inopozabilitatea contractului (față de societate) încheiat cu depășirea limitelor mandatului administratorului. În astfel de cazuri, societatea este obligată contractual fată de terti, dar dacă, din executarea contractului, rezultă prejudicii pentru societate, se angajează răspunderea (delictuală) a administratorului pentru acoperirea acestui prejudiciu.
Pe de altă parte, unele cazuri de depășire a limitelor mandatului (cum ar fi: încălcarea principiului specialității capacității de folosință în societățile de persoane, ori contractele încheiate cu terți de rea credință care cunoșteau sau trebuiau să cunoască depășirea limitelor mandatului; încălcarea interesului social, care lipsește actul de cauza sa juridică; încălcarea unor interdicții legale la încheierea actului juridic de către administratori etc.) duc la nulitatea actului juridic astfel încheiat, neexistând, ca atare, nici un temei pentru a se aprecia că interesul persoanei morale care introduce o acțiune în constatarea nulității contractului ar fi nelegitim.
Plecând de la aceste premise, devine necesară definirea noțiunii de interes social, ea semnificând interesul comun al asociaților/acționarilor de a-și spori patrimoniul personal prin prisma prosperității întreprinderii căreia i-au pus bazele. Interesul social, ca noțiune specifică dreptului societăților comerciale, este destinat protecției asociaților/acționarilor.
Rolul voinței asociaților, absolut - dar controlat judiciar - în cazul formării societății și în dizolvarea ei anticipată voluntară, se proiectează indiscutabil asupra evoluției societății pe toată durata funcționării ei, fiind exprimat prin exercitarea dreptului de vot și asumarea puterii în organele statutare. Veritabila preeminență a interesului social se susține numai dacă acesta este privit ca și interes comun colectiv: în acest caz, într-adevăr, interesele personale ale asociatului se subordonează comunității de interes. Asigurarea prosperității și continuității întreprinderii nu este interesul predominant al persoanei morale, ci reflectă interesul comun al asociaților de a beneficia de performanțele întreprinderii.
Mergând mai departe cu analiza, C. ea reține că, în ceea ce privește regimul obligațiilor și răspunderii administratorilor societăților comerciale, legiuitorul român a îmbrățișat sistemul specific dreptului britanic și american, care tratează obligațiile administratorilor pe două paliere, distingând între obligații fiduciare și cele legal-statutare.
Raportul juridic fiduciar este definit în doctrina britanică drept acea legătură în care una dintre părți acționează în numele și pe seama celeilalte, în circumstanțe care presupun o relație fundamentată pe încredere. În dreptul privat român, raportul fiduciar se pliază pe contractul de mandat civil și comercial, precum și pe faptul juridic licit al gestiunii de afaceri. Obligațiile fiduciare sunt, așadar, cele care își au sorgintea în conținutul raportului juridic de mandat, astfel cum acesta este determinat în codul civil, codul comercial, legea societăților comerciale și în clauzele contractului de societate.
În doctrină s-a relevat că principala obligație fiduciară este aceea de a executa mandatul cu bună-credință, în conformitate cu interesul social
(duty to act în good faith and for proper purposes). Îndatorirea generală de bună credință derivă din art. 970 din vechiul Cod civil, iar condiția respectării preponderente a interesului societății rezultă prin raportare la buna credință în gestiunea patrimoniului societății.
Obligația fiduciară a exercitării mandatului cu bună credință pretinde agentului să-și ducă la îndeplinire îndatoririle asumate acționând în scopurile și
interesele celui a cărui proprietate o gestionează sau pe care îl reprezintă, ceea ce echivalează cu loialitatea față de interesele mandantului în dreptul continental. Intr-adevăr, obligația de loialitate față de partenerul contractual este "sâmburele" obligației generale de bună-credință. Obligația de loialitate este componenta activă, percutantă a noțiunii polisemantice și, în principiu, variabile de bună- credință. Utilizarea noțiunii de loialitate este preferabilă, întrucât potențează buna-credință, întărindu-i valoarea de regulă juridică
Obligația de loialitate față de societate constă, în esență, în datoria administratorului de a trata afacerile societății cu corectitudine și onestitate, urmărind exclusiv interesele societății, abținându-se de la a-și prevala propriile interese în exercițiul funcției sale și de la a intra în conflict de interese cu societatea. Loialitatea pornește de la calitatea de gestionar al intereselor altuia: administratorul trebuie să promoveze exclusiv interesul social, să nu aducă obstacole satisfacerii acestuia și, cu deosebire, să nu-și utilizeze atribuțiile în interes personal.
Administratorul este dator să își exercite atribuțiile de gestiune și să-și folosească puterile de reprezentare numai pentru rațiunea în vederea căreia acestea i-au fost acordare legal și prin actul constitutiv - aducerea la îndeplinire a scopului societății, obținând profit din realizarea obiectului de activitate. Prin aceasta, loialitatea se regăsește și în natura organică, de funcție a administratorului.
Acesta exercită o putere, care constă în prerogative pe care nu le poate deturna de la finalitatea în care ele au fost prevăzute, respectiv nu poate uza de ele în interes personal sau străin interesului în care i-au fost acordate
, sub sanctiunea răspunderii civile.
Dacă mandantul "nu este îndatorat pentru tot ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale" (art. 1546 alin.2 C.civ.), evident că el nu răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârșite de mandatar cu ocazia "îndeplinirii mandatului" care, în orice caz, sunt "afară din limitele puterilor sale". Nu se pot aplica în acest caz dispozițiile privind răspunderea comitentului pentru faptele prepusului (art. 1000 alin.3 C.civ.), întrucât între mandant și mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepușenie. În practica instanței supreme s-a subliniat că raportul de la comitent la prepus, prevăzut de art. 1000 alin.3 C.civ., presupune o continuitate și o permanență de serviciu a prepusului pentru comitent. Aplicarea regulilor de la mandat subliniază ca administrația nu află într-un raport de prepușenie cu adunarea generală și nici cu societatea, deoarece mandatul le conferă, din punct de vedere juridic și economic, o oarecare latitudine, o libertate de acțiune pentru a se adapta cât mai bine circumstanțelor și a-și îndeplini în mod optim mandatul.
Totodată, s-a arătat că ideea conform căreia, pentru activarea răspunderii sociale, administratorul trebuie să acționeze atunci când săvârșește fapta prejudiciabilă în interesul social, în limitele funcției încredințate, ar conduce la înlăturarea pe baze neechitabile a situațiilor în care fapta prejudiciabilă a fost săvârșită acționându-se în interesul social, dar prin deviere de la atribuțiile conferite sau prin exercitarea abuzivă a acestora.
Ca atare, chiar dacă în cauză s-ar putea afirma existența unei aparențe în sensul în care reprezentantul legal de la momentul încheierii contractului ar fi acționat în limitele funcției încredințate, pârâta susținând că operațiunea ar fi fost încheiată în beneficiul reclamantei, care a încasat cu titlu de preț o sumă semnificativă, o analiză punctuală a motivelor de nulitate invocate, referitoare la incidența unor norme imperative, care au fost nesocotite, este de natură să ateste că se afirmă că a avut loc o exercitare abuzivă a atribuțiilor conferite
administratorului, pe teza contrarietății dintre interesul social, așa cum acesta a fost definit anterior și modul în care a acționat administratorul. Astfel, de reținut că se susține că, în contextul în care, la data de referință, acționarul majoritar al reclamantei era Statul Român, unica modalitate în care s-ar putea considera că ar fi fost respectat interesul social este aceea în care s-ar fi dat curs disp. art. 24 și 27 din OUG nr. 88/1997.
Ca atare, din această perspectivă, teza avansată de reclamantă este plauzibilă, ea nefiind rezultatul exercitării abuzive a drepturilor procesuale și nici a propriei culpe a acesteia, deoarece dacă se verifică incidența motivelor de nulitate invocate, este evident că societatea are dreptul de a se delimita, în această manieră, de actele abuzive săvârșite de fostul său reprezentant, trebuind să i se recunoască interesul și legitimarea procesuală activă în prezenta cauză.
În plus, în ceea ce privește prev. art. 15 din Legea nr. 54/1998, de remarcat este și că pârâta a contractat în cunoștință de cauză, asumându-și riscurile încheierii contractului în condițiile existenței acelor mențiuni în CF, neputându- se susține cu temei că această neregularitate ar fi expresia exclusivă a comportamentului reclamantei.
Trebuie subliniat și că prima instanță a validat susținerile petentei conform cărora interesul afirmat si sustinut de aceasta nu este unul material (in sens patrimonial, caci reclamanta nu solicita si predarea terenului), ci este unul moral- recunoscut jurisprudential si doctrinar, dat de necesitatea de a clarifica situatia juridica a acestui teren precum si situatiile litigioase generate de pretentiile tertilor asupra aceluiași teren, care a facut obiect al unui contract de vanzare cumparare nul absolut in parte, pentru care exista mai multe litigii. Finalizarea procesului prin mentinerea hotararii de fond, ar clarifica situatia juridica, in sensul nulitatii judiciare totale, cu privire la tot obiectul material al Contractului, de 34,7 ha, fiind practic o restabilire a legalitatii prin suprimarea efectelor care contrazic dispozitiile legale incalcate la incheierea actului.
Așa fiind, corect arată reclamanta că verificarea existentei interesului reclamantei prin raportare la altă finalitate, aceea de restabilire a dreptului de proprietate asupra terenului, este o abordare gresita. Verificarea din aceasta perspectiva nu se poate realiza in acest proces, caci daca reclamanta este sau nu este indreptatita sa solicite restabilirea situatiei anterioare incheierii contractului, daca este sau nu titulara dreptului de proprietate, se va verifica subsecvent constatării nulității absolute.
În plus, în legătură că incidența principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, așa cum s-a relevat în doctrină și practică, el este aplicabil doar in situatia unor ipoteze de nulitate relativă, caci numai in aceste imprejurari se poate aprecia prevalenta unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportat la sanctionarea relei-credinte - ce se apreciaza exclusiv prin raportare la comportamentul părții). In cazul unei nulitati absolute - care protejeaza un interes de ordine publica - principiul nu-și va găsi aplicarea, caci functia sancționatoare a instituției nulității se impune cu necesitate. Petenta subliniază corect că interesul protejat prin cauza de nulitate este superior interesului ce a condus la instituirea unei sancțiuni a exercitării dreptului cu ignorarea regulii bunei credințe, numai într-o astfel de interpretare fiind respectată regula conform căreia nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare.
Totodată, de reținut este că o parte din argumentația apelantei-pârâte se bazează pe schimbarea de statut juridic care a intervenit în privința reclamantei, în contextul în care a devenit dintr-o societate cu capital majoritar de stat, una cu capital integral privat. O astfel de construcție nu are însă nici un suport, deoarece trebuie să ne raportăm nu la una sau alta dintre configurațiile
capitalului social, ci la entitatea care este reclamanta, care, în calitate de parte contractantă are în patrimoniu toate drepturile și obligațiile născute înainte de vânzarea acțiunilor deținute de stat. Ca atare, nu se poate nega îndreptățirea reclamantei de a acționa în justiție, în vederea constatării nulității absolute, din moment ce acest drept există în patrimoniul său, pe considerentul săvârșirii unei fraude la lege, care atestă și că reprezentantul său de la acea vreme a acționat contrar interesului social.
Drept consecință, a susține la acest moment că singurul care ar avea interes în susținerea acțiunii ar fi Statul Român ignoră aceste aspecte și atributele pe care trebuie să le îndeplinească interesul invocat pentru a fi valid,
inclusiv din perspectiva principiilor care guvernează nulitatea absolută. In considerentele sentintei apelata prima instanta argumentează in mod corect ca nu exista o norma de favoare in beneficiul Statul Roman - care avea doar calitatea de acționar (pe langa alți acționari) la S.C. A. SA care sa-i confere un interes exclusiv în anularea unui act pe motiv de nulitate absoluta. De altfel, aceasta aparare a fost infirmata de chiar sentinta nr. 6477/C/2006 prin care s-a constatat in mod irevocabil nulitatea contractului.
În esență, ceea ce trebuie reținut este că nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes (partile actului juridic, avanzii cauza ai partilor, alte persoane ce nu au participat la incheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu, de instanta din oficiu, de procuror, precum si de alte organe prevazute de lege). Prin urmare, chiar partile actului juridic a carui nulitate absoluta se solicita a se constata pot promova o astfel de acțiune, iar pentru considerentele anterior expuse, atunci când în discuție este nulitatea absolută, interesul restabilirii ordinii de drept primează față de cel al sancționării eventualelor acte procesuale abuzive.
Pentru aceleași considerente, nu i se poate reproșa reclamantei nici că a adoptat o poziție oscilantă de-a lungul timpului în cauzele în care s-a discutat valabilitatea actului în litigiu, o astfel de atitudine neputând fi în nici un caz amendată în maniera solicitată de pârâtă, ea fiind expresia viziunii de moment pe care a avut-o organul executiv, iar nu a unui abuz de drept.
În concluzie, nu se poate susține cu temei, din nicio perspectivă, nelegitimitatea interesului reclamantei în susținerea cererii, întemeiată pe construcția conform căreia actul reprezentantului legal este actul societății înseși, nefiind admisibilă invocarea de către aceasta a faptului că nu și-a îndeplinit propriile sale obligații care îi reveneau în temeiul OUG 88/1997. Aceasta întrucât, așa cum rezultă din expunerea elocventă a stării de fapt anterioare și concomitente încheierii contractului, expusă pe larg în considerentele sentinței penale nr. 1432/2001 a Judecătoriei C. N., această operațiune a avut loc în contextul unor demersuri elaborate, unele dintre acestea, cu conotații penale, care exclud din start ideea că administratorul acesteia ar fi acționat în interesul colectiv al acționarilor petentei, el aflându-se sub influența altor grupuri de interese.
Nu se poate accepta ideea propriei culpe a reclamantei, caci actele savarsite de reprezentantul legal al reclamantei la acea data nu sunt actele acesteia. Potrivit incheierii de autentificare (nr.1517 /_ ) si a pct.l a Contractului din litigiu, acesta a fost semnat de catre Istratescu Cristian-Cornel care s-a legitimat a fi imputernicit al S.C.AGROINDUSTRlALA S.A. in baza unui Proces verbal din 2 iunie 1999 a Consiliului de Administrație, având ca temei hotărârea Adunarii Generale a Acționarilor din_ .
Or, reclamanta arată că, daca o hotarare a adunarii generale ar fi existat si cu respectarea tuturor exigentelor de forma si fond s-ar fi hotarat vanzarea si imputernicirea d-Iui Istratescu Cristian-Cornel sa semneze in numele reclamantei
contractul de vanzare cumparare, este cert ca o asemenea hotarare nu a fost niciodata publicata in Monitorul Oficial al Romaniei partea a IV-a, iar pe cale de consecinta, acea eventuala hotarare a adunarii generale a actionarilor nu putea fi pusa in executare, dupa cum fara echivoc prevedeau la acea vreme dispozitiile art.130 alin (5) din Legea nr.31 / 1990.
Atata vreme cat dl. Istratescu Cristian Cornel a actionat fara aprobari statutare publicate in Monitorul Oficial și savarsind acte infractionale, actele acestuia nu sunt actele societatii.
În egală măsură, trebuie reținut că, deși se susține că reclamanta S.c. A.
S.A. nu face decât să se substituie statului, prevalându-se de încălcarea interesului public, un astfel de raționament, deficitar prin prisma celor anterior expuse, ignoră și împrejurarea că încălcarea prev. art. 24 și 27 din OUG nr. 88/1997 nu este singurul motiv de nulitate invocat în cauză.
Pe de altă parte, susținerea conform căreia singura entitate care ar fi justificat un interes în măsura în care s-ar fi dovedit încălcarea dispozițiilor invocate de reclamantă ar fi fost STATUL ROMÂN prin reprezentanții săi, respectiv FPS sau ADS, și doar până la momentul în care și-a pierdut calitatea de acționar al reclamantei S.C. A. S.A, respectiv numai până în anul 2002, ignoră regimul juridic al nulității absolute, care este imprescriptibilă și nesusceptibilă de confirmare.
Pârâta propune menținerea ca valid a contractului lovit de nulitate absoluta, desi mentinerea efectelor ar contraveni tocmai ordinii publice si bunelor moravuri; practic se avanseaza ideea unei "confirmari" a nulitatii absolute ceea ce apare ca inadmisibil, chiar daca s-ar accepta teza că am fi în prezenta unei culpe a reclamantei.
Mai mult, nu se poate sustine cu succes ca incalcarea dispozitiilor art. 24 si art. 27 din OUG 88/1997 si a dispozitiilor art. 15 din Legea 54/1998, se datoreaza atitudinii reclamantei nici din perspectiva faptului că cerințele specifice de validitate a contractului de vanzare cumparare se impun si paratei, unele fiind exclusiv responsabilitatea acesteia (de pilda realizarea efectiva a investitiilor si evaluarea acestora pe baza unui raport de evaluare).
Parata mai sustine lipsa legitimitatii interesului prin faptul ca reclamanta a primit pretul la incheierea contractului de vanzare-cumparare si ca a folosit suma respectiva, iar ca prin aceasta actiune încearcă realizarea unui beneficiu mai mare decat cel obtinut prin incasarea pretului.
C. ea achiesează însă apărărilor conform cărora, daca s-ar admite o astfel de interpretare atunci vanzatorul care incaseaza pretul vanzarii nu mai poate solicita constatarea nulitatii contractului, ceea ce ar fi inadmisibil. In contextul dat, "folosul" practic urmarit de reclamantă prin constatarea nulitatii absolute a vanzarii il reprezinta tocmai restabilirea legalitatii, suprimarea efectelor care contrazic dispozitiile legale incalcate la incheierea actului.
"Folosul" reclamantei transpare si din faptul ca, in prezent ne aflam in prezenta unui contract de vânzare cumparare cu privire la care o instanta a stabilit irevocabil ca este nul absolut pentru o suprafata de 21 de ha, respectiv parte a obiectului contractului având in total 34,76 ha; or, din perspectiva faptului că nulitatea este judiciară, achiesarea la poziția pârâtei ar echivala cu validarea unei situații în care un act ar fi nul absolut pentru o parte a obiectului său și valid pentru alta, ceea ce contrazice orice logică, din perspectiva faptului că motivele de nulitate nu sunt legate intrinsec de acea parte pentru care există deja pronunțată o hotărâre irevocabilă.
Ca atare, nu pot fi validate motivele de apel care privesc greșita soluționare a excepției lipsei interesului reclamantei, sau a susținerilor privind abuzul de drept, iar în ceea ce privește fondul cauzei, C. ea ia act de faptul că principala
critică avansată este cea referitoare la împrejurarea că prima instanță avea obligația de a se pronunța pe baza probelor administrate nemijlocit în acest dosar, iar nu a celor existente în cel cu nr._ (_, în apel), dat fiind faptul că judecătorul trebuie să dea dovadă de un rol activ în soluționarea pricinilor, aprecierea fiind liberă, evaluarea probatoriului urmând a se face potrivit propriei convingeri.
Deși, de principiu, aceste susțineri nu sunt lipsite de substanță, C. ea constată că în prezenta cauză reclamanta a înțeles să se prevaleze de prezumția de lucru judecat a statuărilor cuprinse în decizia civilă nr. 74/2010 a C. ii de Apel C. si de înscrisurile existente in dosarul nr._, ce a fost acvirat la prezentul dosar.
În acest context, trebuie amintit că, în ceea ce privește efectele produse de lucrul judecat, acestea au fost evidențiate în doctrină ca fiind negativ și pozitiv, primul dintre acestea asigurând "imutabilitatea verificării jurisdicționale, urmată de tranșarea chestiunii litigioase printr-o hotărâre";, garantându-se astfel imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu, după rezolvarea lui definitivă și irevocabilă.
Autoritatea sau puterea lucrului judecat este o calitate atașată verificării și sancționării jurisdicționale. Această autoritate rezultă din puterea conferită de lege instanței de a tranșa definitiv o chestiune litigioasă, numai astfel putându-se asigura securitatea juridică și putându-se garanta stabilitatea raporturilor juridice.
Din această perspectivă, autoritatea sau puterea lucrului judecat se îndepărtează de principiul contestabil res iudicata pro veritate accipitur, apropiindu-se însă de un altul, incontestabil sub aspectul imutabilității: bis de eadem renesit actio (interdicția reluării aceluiași litigiu și între aceleași părți)"; (I. Deleanu - Tratat de procedură civilă, vol.II ediția II, Editura CH Beck București 2007, pag. 71-72).
Același autor realizează distincția dintre excepția lucrului judecat și prezumția lucrului judecat, arătând că tripla identitate de părți, obiect și cauză interesează excepția, nu prezumția lucrului judecat, care presupune identitate de
chestiuni litigioase tranșate prin hotărâre. Excepția împiedică rejudecarea, prezumția simplifică dovada faptului pe care se întemeiază dreptul subiectiv. Excepția evocă efectul negativ al lucrului judecat, prezumția evocându-l pe cel pozitiv, asigurând consecvența în judecată, așa încât, rezolvându-se o a doua acțiune, se vor respecta constatările făcute în primul proces.
Excepția presupune tripla identitate, prezumția, dimpotrivă, presupune diferențiere între cele două acțiuni, aspecte care se verifică în cauză, din perspectiva faptului că anterior s-a realizat o verificare jurisdicțională asupra valabilității contractului, dar care, cu respectarea principiului disponibilității, s-a limitat doar la o parte a imobilului cu privire la care părțile au contractat.
Aplicând aceste considerații teoretice în cauză, C. ea constată că reclamanta a înțeles, în fapt, să se prevaleze, în susținerea cererii, de principiul imutabilității actului jurisdicțional, respectiv de împrejurarea că aspectele tranșate, în mod irevocabil, urmare a pronunțării Deciziei nr. 74/2010 a Curții de Apel C., nu pot fi ignorate și trebuie respectate și în prezentul cadru procesual, respectiv de prezumția lucrului judecat.
Așa fiind, apărările dezvoltate de pârâtă nu pot fi reținute, modul în care a procedat prima instanță, pornind de la statuările irevocabile făcute cu privire la incidența motivelor de nulitate absolută, în baza unei probațiuni ample, administrate într-o cauză în care a fost parte și pârâta, care a avut posibilitatea de a se apăra, fiind la adăpost de critici.
În esență, ceea ce trebuie reținut este că s-a constatat deja nulitatea absoluta a înscrisului "act de parcelare si contract de vânzare-cumpărare" autentificat sub nr. 1517/16 iunie 1999 de catre Biroul Notarului P. V. Budusan, raportata la:
încălcarea dispozițiilor privitoare la privatizarea societatilor comerciale incidente la data perfectarii contractului de vanzare-cumparare, respectiv art. 24 si art. 27 din OUG nr.88/1997 corelate cu art. 948 cod civil si art. 111 Cod procedură civilă. Așa cum s-a reținut și în cadrul hotărârilor anterior menționate, vânzarea din litigiu s-a făcut direct către pârâta SC P. T.
DE I. SA C. -N., în condițiile în care, în perioada 1991 - 2005, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a folosit terenul din litigiu.
Contractul de asociere între SC A. SA și SC P. TRANSIL VANIA C. DE I. SA încheiat la 25 septembrie 1998, vizează asocierea având ca scop o investiție pe care pârâta SC P. T. C. DE I. SA urma să o facă pe teren, însă singura situație în care aceasta din urmă ar fi putut dobândi, prin negociere directă, terenul în litigiu, era aceea în care ar fi efectuat investiții edificate pe teren în baza contractului de asociere, a căror valoare să fie determinată pe baza unui raport de evaluare acceptat de părți, raportul fiind singura probă admisă pentru existența unor investiții, contractul de asociere având ca finalitate faptică, schimbarea destinației din teren agricol, în teren de construcții și scoaterea terenului din circuitul agricol, însă nu există nicio hotărâre AGA prin care să fi fost aprobată asocierea menționată.
De asemenea, s-a mai reținut că deși prin procesul - verbal din 28 mai 1999, încheiat cu ocazia AGA, se aprobă în principiu vânzarea, iar ulterior, prin procesul - verbal din 2 iunie 1999 (f. 158,159 dosar_ al Tribunalului Comercial C. ) este aprobată vânzarea, nu există însă o hotărâre prealabilă AGA de aprobare a acestei înstrăinări. Semnarea contractului de vânzare-cumpărare dintre părți s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale imperative, ce reglementează necesitatea unui aviz al FPS și, deosebit de acesta, era necesar un mandat special în AGEA care să fi luat în discuție amploarea vânzării.
incalcarea dispozitiilor art. 15 din Legea nr. 54/1998 privind circulatia juridica a terenurilor. În ceea ce privește interpretarea conținutului normei legale, instanța a reținut că, Legea nr.54/1998, privind circulația juridică a terenurilor, a prohibit înstrăinarea terenurilor, cu privire la titlul cărora, existau litigii deduse judecății instanțelor judecătorești, pe tot timpul soluționării acestor litigii. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a făcut nicio distincție cu referire la natura și regimul titlului la care se referă dispozițiile art.15 din Legea nr.54/1998, nici interpretul nu poate realiza o atare diferențiere, reținându-se că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în cartea funciară a terenului era notată acțiunea civilă ce viza un contencios în legătură cu o parte din terenul ce a făcut obiectul contractului, fiind apreciat ca lipsită de relevanță
împrejurarea că, obiectul acțiunii nu se circumscria constatării titlului vânzătoarei, și ca fiind semnificativ faptul că, la momentul înstrăinării terenului a existat notată în CF o acțiune prin care, o parte dintre reclamanți au urmărit eliberarea titlului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de aproximativ 6000 mp, ceea ce a fost considerat suficient pentru reținerea incidentului și a efectelor prevăzute de art.l5 din Legea nr.54/1998.
Concluzionand, in considerarea prezumtiei puterii de lucru judecat invocate, instanța de fond nu putea pronunța o soluție care sa contrazica ceea ce, așa cum s-a arătat, a intrat deja in puterea lucrului judecat.
Pentru toate aceste considerente, constatându-se și că problema referitoare la taxa judiciară de timbru datorată de către reclamantă la fond și în apel a fost
reglementată în primul ciclu procesual, apelul declarat de pârâtă va fi respins, în baza prev. art. 296 C.pr.civ., iar făcându-se aplicarea prev. art. 246 C.pr.civ., se va lua act de faptul că reclamanta a renunțat la judecarea propriului apel. Totodată, se va constata că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli pe cale separată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge apelul declarat de pârâta SC P. T. C. DE I. SA împotriva sentinței civile nr. 1453 din_ pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Comercial C., pe care o menține în întregime.
Constată că reclamanta SC A. SA a renunțat la judecarea apelului declarat împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 5 aprilie 2013.
Președinte,
Al H.
Judecător,
B.
Grefier,
B.
Red.M.B./dact.L.C.C.
4 ex./_ Jud.fond: C. G.
| ← Decizia civilă nr. 183/2013. Constatare nulitate act | Decizia civilă nr. 19/2013. Constatare nulitate act → |
|---|
