Decizia civilă nr. 558/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR. 558/R/2013
Ședința publică din data de 28 octombrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE - S. I. JUDECĂTOR - C. G. JUDECĂTOR - V. L. G. GREFIER - DP
S-a luat spre examinare recursul formulat de recurenta SC C. E. S. împotriva sentinței civile nr.6183/_ pronunțate de către Judecătoria Cluj- Napoca, în contradictoriu cu intimatul N. I., cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat Lupșea A., cu împuternicire avocațială depusă la acest termen și reprezentantul intimatului, d-l avocat Gavra Dragoș Răzvan, cu delegație de substituire, în substituirea d-nei avocat Cătinean I. .
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că intimatul a înregistrat întâmpinare la data de_, din care un exemplar se comunică reprezentantei recurentei.
De asemenea, tribunalul a listat din oficiu fișa dosarului nr._ al Judecătoriei C. -N. .
Reprezentanta recurentei depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbre judiciare de 0,3 lei.
Din oficiu, tribunalul pune în discuție, raportat la disp. art.306 alin.2 Cod pr.civilă, ca motiv de recurs, intervenirea unui caz de suspendare a cursului prescripției prev. de art.2539 alin.2 din Noul Cod Civil, raportat la art.204 din Legea nr.71/2011.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea și acestui motiv de recurs.
Reprezentantul intimatului arată că nu sunt incidente aceste dispoziții în cauză, având în vedere faptul că factura a fost emisă înainte de intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă, în cauza sunt aplicabile prevederile art.67 din acest act normativ.
Ambii reprezentanți ai părților arată că nu au alte cereri de formulat în probațiune sau excepții de invocat.
Nefiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, tribunalul declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, a se dispune casarea sentinței recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru de la fond și recurs. În susținerea poziției, arată că, instanța de fond nu a analizat argumentele invocate în favoarea recurentei și fără a motiva în sentința recurată considerentele pentru care apărările acesteia au fost înlăturate, astfel, nu analizează și nici nu face vreo referire la solicitarea de unire a excepției prescripției cu fondul cauzei. Cu privire la factura emisă de recurentă, arată că pârâtul prin întâmpinarea depusă la fond, a confirmat că a semnat această factură la data de_, când a primit și marfa, practic de la acel moment s-ar naște și dreptul recurentei de la solicita plata
prețului. Față de aceste aspecte, de susținerile contradictorii ale intimatului, de modul în care a decurs prezentul litigiu în ceea ce privește repunerea pe rol, asigurându-i-se acestuia o poziție privilegiată, consideră că se impune unirea excepției cu fondul pentru a-i acorda recurentei posibilitatea de a-și dovedi susținerile. Cu privire la excepția prescripției, arată că art.101 alin.5 este incident în cauză, întrucât prima zi de lucru următoare în această speță a fost data de _
, data la care recurenta a și expediat prin intermediul poștei acțiunea în pretenții. Cu privire la acțiunea reconvențională a intimatului, arată că aceasta nu a fost timbrată, iar soluția corectă ar fi fost anularea acesteia ca netimbrată și nu respingerea ca rămasă fără obiect, întrucât instanța de fond nu a fost legal investită cu soluționarea acesteia.
Reprezentantul intimatului solicită respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, pentru motivele arătate în întâmpinare. Nu solicită cheltuieli de judecată. În susținerea poziției, arată că instanța de fond, în mod corect a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al recurentei, întrucât din actele de la dosar rezultă că creanța solicitată este mai veche de 3 ani de la data scadenței sale, respectiv_ - data înscrisă pe factură, fiind împlinit termenul general de prescripție al dreptului la acțiune la data introducerii acțiunii, respectiv_ . Instanța de fond în mod corect a reținut că factura are stabilită data scadenței_ și nu_ cum a susținut recurenta, fiind incidente prevederile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, iar pentru modul de calcul al termenului de prescripție sunt incidente prevederile art.101 alin.3 Cod procedură civilă, astfel rezultă că termenul de exercitate a dreptului material la acțiune s-a prescris în data de_ . În ceea ce privește cererea reconvențională, învederează că va depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, dacă se impune acest lucru.
T. ul reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L,
Prin sentința civilă nr. 6183/2013 pronunțată în ședința publică din data de 27 martie 2013, în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile decurgând din factura fiscală nr. 2513/0_, invocată de pârâtul-reclamant prin întâmpinare, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă SC C.
E. S., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant N. I., ca fiind prescrisă.
De asemenea, s-a respins cererea-reconvențională formulată de către pârâtul- reclamant ca rămasă fără obiect, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Analizând cu prioritate, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut că, între părți s-au derulat raporturi comerciale, reclamanta livrând pârâtului produse în cuantum total de 3.154 lei, fiind emisă factura fiscală nr. 2513/0_, care a fost semnată de pârât, atestând livrarea produselor.
Cu toate acestea, instanța a constatat că factura fiscală nr. 2513/0_ avea data scadentă a obligației de plată în 2 noiembrie 2009. Or, potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul lege nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, care este de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din același act normativ, și începe să curgă, astfel cum dispune art. 7 alin. 3 din decret, de la data expirării termenului.
În speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 0_ și s- a împlinit la data de 0_ . Pentru a reține astfel instanța a avut în vedere dispozițiile art. 101 alin. 3 C.pr.civ., în acord cu care termenele statornicite pe ani (…) se sfârșesc în ziua anului (…) corespunzătoare zilei de plecare, or, în cauză, ziua de plecare este 2 noiembrie 2009, iar nu 3 noiembrie 2009, precum și faptul că reclamanta nu a făcut dovada intervenției vreunei cauze de suspendare sau de
întrerupere a termenului de prescripție.
Așadar, instanța nu a reținut susținerile reclamantei cu privire la stabilirea unui alt termen de plată decât cel înscris în cuprinsul facturii fiscale, deoarece, așa cum a recunoscut în fața instanței, între părți a avut loc doar o înțelegere verbală cu privire la decalarea scadenței, pe care pârâtul o dezavuează, astfel încât, în baza art. 1191 cod civil din 1865, instanța a fost ținută de cuprinsul facturii fiscale, care a fixat data de executare a obligației de plată în 2 noiembrie 2009.
De asemenea, în baza art. 1203 Cod civil din 1865, prezumțiile nu sunt permise atunci când proba testimonială nu poate fi administrată, or, așa cum s-a arătat mai sus, a existat un înscris care a stabilit momentul îndeplinirii obligației de plată, anume factura fiscală nr. 2513/0_, astfel încât instanța nu a putut lua în considerare prezumția potrivit căreia scadența facturii fiscale nr. 2513/0_ a fost stabilită la data de 17 noiembrie, întrucât aceasta era data la care pârâtul a primit produsele, iar în mod logic, într-un contract de vânzare-cumpărare, dacă scadența nu ar fi fost prelungită pentru data din 17 noiembrie 2009, nici reclamanta nu și-ar fi executat obligația de livrare a produselor, având în vedere întârzierea la plată de 15 zile de la data înscrisă în cuprinsul facturii.
Totodată, potrivit art. 16 al. 2 din Decretul lege nr. 167/1958, prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunțat la ea. Așadar, deși este adevărat că reclamanta nu a stat în pasivitate în ceea ce privește recuperarea creanței sale, formulând o acțiune de emitere a somației de plată în dosarul nr._, cu toate acestea, cererea sa a
fost respinsă, astfel încât cursul prescripției nu a fost întrerupt.
Având în vedere că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la instanță la data de 0_, deci după împlinirea termenului de prescripție, instanța a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la factura fiscală nr. 2513/2009 este întemeiată, motiv pentru care a admis-o, și a respins cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 3.154 lei, cuprinsă în factura fiscală menționată, ca prescrisă.
În plus, având în vedere și dispozițiile art. 1 alin. 2 din același decret, potrivit cărora odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, instanța a constatat prescris și dreptul creditoarei de a solicita penalitățile de întârziere în cuantum de 3.154 lei.
În consecință, ca urmare a respingerii acțiunii principale, în special a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere în cuantum de 3.154 lei, instanța a constatat că cererea-reconvențională formulată de către pârât, prin care s-a solicitat anularea clauzei prevăzute în finalul facturii nr. 2513/0_, a rămas fără obiect.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, dar, în temeiul principiului disponibilității, instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârât.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta SC C. E. S., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate ca fiind netemeinica si nelegala si trimiterea spre rejudecare a prezentei cauze către
Judecătoria Cluj-Napoca și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, instanța de fond, prin sentința atacată, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de pârâtul- intimat si, pe cale de consecință a respins cererea chemare în judecata a acesteia, fără a analiza argumentele invocate si fără a motiva în sentința atacată considerentele pentru care apărările recurentei au fost înlăturate.
Cu privire la termenul de plata stabilit de părți, s-a învederat că, în primul rând, instanța a rămas în pronunțare la primul termen de judecata, apoi, ca urmare a solicitării debitorului a repus cauza pe rol pentru a-i da posibilitatea să-și formuleze apărări, deși procedura de citare fusese legal îndeplinită si practic acesta își invoca propria culpa, astfel, pentru tratament egal în fata instanței, recurenta a solicitat unirea excepției prescripției cu fondul cauzei pentru a administra probațiune în scopul dovedirii termenului real de plată. Instanța, prin sentința atacată nu a analizat aceasta solicitare si nu a făcut nici o referire cu privire la o posibila unire a excepției cu fondul.
În acest sens, recurenta a arătat că, s-a reținut că între părți nu a existat un contract scris, ci doar o convenție verbala, în baza căreia recurenta urma să-i livreze debitorului marfa, iar acesta la rândul lui urma sa o achite recurentei, la termenul stabilit de comun acord de părți.
Astfel, s-a precizat că, dintr-o eroare materială, și din graba persoanei care a întocmit factura, la data scadentei a fost inserată tot data emiterii facturii. Factura a fost emisă de societatea recurentă la data de 2 noiembrie 2009 cu scadența în 7 noiembrie 2009, după susținerile recurentei, 17 noiembrie 2009 după susținerea pârâtului.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâtul a arătat că între părți a avut loc "o comandă si o negociere cu reprezentantul acestei societăți";, iar produsele, împreună cu factura solicitată la plată, i-au fost livrate la data de 17 noiembrie 2009. In mod logic, într-un contract sinalagmatic cum este cel de vânzare-cumpărare, în măsura în care una din părți nu-si execută propria obligație, cealaltă parte îi opune excepția de neexecutare.
In speță, în măsura în care părțile nu ar fi stabilit un termen de plată, aici intervenind discuția dacă, acesta era 7 noiembrie 2009 sau 17 noiembrie 2009, recurenta nu ar fi livrat marfa la data de 17 noiembrie 2009, după cum a susținut pârâtul în măsura în care factura ar fi fost scadentă la data de 2 noiembrie si ar fi avut 15 zile întârziere la plată.
Așadar, recurenta a arătat că, nefiind vorba de o simplă prezumție, cum prima instanță în sentința atacată în mod eronat a reținut, cu privire la stabilirea unui alt termen de plata stabilit de comun acord de părți si nici nu se putea reține că pârâtul a negat acest termen atâta timp cât prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei acesta certifica faptul că produsele i-au fost livrate la data de 17 noiembrie 2009, si tot la acea data a semnat si factura.
Factura in discuție a fost acceptata la plată de către debitor prin semnătură, acesta susținând, în cuprinsul întâmpinării că, a semnat factura la data de 17 noiembrie 2009, odată cu livrarea produselor care nu erau leduri așa cum s-a susținut în întâmpinare, ci corpuri de iluminat LED"S, după cum a rezultat din confruntarea codurilor din catalogul producătorului LED"S cu cele de pe factura. Mai mult, prin aceeași întâmpinare, pârâtul a certificat faptul că, la data de 17 noiembrie, i-a fost livrat si videointerfonul facturat la poziția 4 de pe factură.
Recurenta a menționat faptul că, instanța s-a prevalat de prevederile art. 1203 din vechiul Cod civil, fără a mai lua în considerare si prevederile art. 1204 din
același Cod civil, care stabilește ca se poate opune unei părți mărturisirea făcuta în timpul judecății, având în vedere susținerile pârâtului-intimat din întâmpinare.
Totodată, recurenta a precizat faptul că, dacă ar îmbrățișa ipoteza abordata de prima instanță, și anume, că neexistând un contract scris, fiind ținută de factura care are menționat termen de plată de 2 noiembrie 2009, ar însemna că si marfa trebuia livrata la aceeași dată, 2 noiembrie 2009, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare.
Așadar, cât timp una din părți nu si-a executat propria obligație, cealaltă parte îi poate opune excepția de neexecutare, nefiind deci născut dreptul la acțiune. Cât timp însuși pârâtul a confirmat, prin întâmpinare că, a semnat factura la data de 17 noiembrie 2009, când a primit si marfa, practic de la acel moment s-ar naște si dreptul recurentei de a solicita plata prețului.
Față de aceste aspecte, de susținerile contradictorii ale pârâtului-intimat, de modul în care a decurs litigiul în ceea ce privește repunerea pe rol, asigurându-i-se pârâtului-intimat o poziție privilegiată, recurenta a considerat că se impunea unirea excepției cu fondul pentru a se asigura egalitatea de arme si a i se da posibilitatea recurentei sa își dovedească susținerile.
Cu privire la data scadenței inserată pe factura 2 noiembrie 2009, recurenta a arătat că, analizând procedural termenul de prescripție, a rezultat că si în ipoteza în care s-ar lua în calcul scadenta facturii pe data de 2 noiembrie, acțiunea acesteia fiind introdusa în termen.
Astfel, art. 7 alin 3 din Decretul 167/1958 stabilește că termenul de prescripție curge de la data la care a expirat termenul. În speță, nefiind vorba de o obligație pur si simplu, ci una cu termen si anume, termenul ar fi fost până la sfârșitul zilei de 2 noiembrie 2009, ora 24.00, ora până la care pârâtul-intimat ar fi putut face plata, fie în mâna reprezentanților reclamantei, fie prin internet banking. Art. 1885 alin 1 din vechiul Cod civil care completa Decretul 167/1958 privind prescripția începută să curgă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, stabilea că "prescripția unei creanțe condiționale sau cu termen nu poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul";, iar art. 1889 din același Cod civil stabilea că "prescripția nu se considera câștigată,
decât după împlinirea celei de pe urma zile a termenului…";.
Astfel, recurenta a menționat că, cu o scadență a facturii în 2 noiembrie 2009, dreptul acesteia la acțiune, indiferent cum ar analiza situația în baza vechiului decret si Cod civil, s-ar fi născut la data de 3 noiembrie 2009, întrucât pârâtul, teoretic analizând, ar fi avut la dispoziție întreaga zi de 2 noiembrie pentru a-și achita obligațiile. Termenul general de prescripție este de 3 ani și a început să curgă la data de 3 noiembrie 2009.
S-a învederat că, prevederile Decretului 167/1958 privind calculul termenului de prescripție se completează cu dispozițiile codului de procedura civila. Astfel, art. 101 alin 3 C.proc.civ., stabilește că termenele pe ani se sfârșesc în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare, în speță, ziua de plecare fiind 3 noiembrie 2009, termenul s-ar fi împlinit la data de 3 noiembrie 2012, care era într-o zi de sâmbătă.
Alin 5 al art. 101 stabilește că, în situația în care termenul se împlinește într- o zi în care serviciul este suspendat, cum s-a întâmplat si în speță, termenul se prelungește până la sfârșitul primei zile de lucru următoare Prima zi de lucru următoare, în speță, fiind data de 5 noiembrie 2012, data la care recurenta a și expediat prin intermediul serviciului poștal acțiunea în pretenții.
În cest sens, recurenta a arătat că, instanța de fond, în mod eronat, a reținut ca fiind ziua de plecare a termenului de prescripție, data de 2 noiembrie 2009. La acea data, dreptul recurentei la acțiune nu era născut încă, orice potențială acțiune
pentru recuperarea creanței putând fi paralizată ca urmare a invocării prematurității, termenul împlinindu-se la sfârșitul zilei de 2 noiembrie.
Astfel, s-a considerat că și formularea din vechiul decret este în acest sens, stabilind ca zi de început al prescripției, data la care termenul "a expirat", nu data la care termenul "expira".
Cu privire la respingerea cererii reconvenționale ca fiind rămasă fără obiect, recurenta a menționat că, la termenul de judecată la care aceasta a pus concluzii asupra excepției prescripției, instanța a rămas în pronunțare pe aceasta excepție, fără a se pune în discuția părților cererea reconvențională.
Astfel, s-a considerat că, soluția corectă ar fi fost anularea acesteia ca netimbrată, excepția nelegalei timbrări primând în raport cu toate celelalte excepții invocate. Deși a fost depusă după primul termen de judecată, cererea reconvențională nu a fost nicicând timbrată, or față de acest aspect, recurenta a considerat că, instanța de judecată nu era legal învestită pentru a se pronunța asupra acesteia.
În data de 23 octombrie 2013, N. I. a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta SC C. E. S., solicitând respingerea recursului promovat ca fiind vădit nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că, sentința civila nr. 6183 din_ pronunțata de Judecătoria Cluj-Napoca este legala si temeinica, fiind pronunțata în urma interpretării si administrării corecte a probelor existente la dosar, cu respectarea dispozițiilor legale incidente.
Astfel, examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, raportat la probatoriul administrat în fața Judecătoriei C. -N., intimatul a considerat că recursul este nefondat.
În acest sens, intimatul a învederat că, în primul rând, recurenta a criticat soluția de respingere a cererii de chemare în judecata, întrucât a considerat-o ca neîntemeiata măsura instanței de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind drepturile decurgând din factura fiscală nr. 2513/0_
.
In acest sens, recurenta a susținut că termenul de plată a fost stabilit de comun acord cu intimatul, respectiv de 5 zile de la emiterea facturii. Întrucât s-a considerat că scadența a fost în 7 noiembrie 2009, conform criticilor formulate, termenul de prescripție s-ar fi împlinit la data de_ . Totodată, recurenta a afirmat că și dacă s-ar lua în calcul scadența facturii fiscale la 0_, acțiunea acesteia a fost introdusă în termen întrucât, termenul de prescripție a început să curgă din_, în susținerea afirmațiilor făcute în acest sens, invocându-se dispozițiile art. 7 alin.3 din decretul 167/1958.J
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei- reclamante, intimatul a arătat că a rezultat faptul că, creanța solicitata de către aceasta a fost mai veche de 3 ani de zile de la data scadentei sale (0_ -data înscrisă pe factură), fiind împlinit astfel termenul general de prescripție al dreptului la acțiune, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 0_ .
Astfel, între intimat și recurentă, s-au derulat raporturi comerciale, pentru care recurenta a emis factura fiscală nr. 2513/0_, factură având stabilită data scadentă a obligației de plată în 2 noiembrie 2009, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond, nicidecum 0_, cum a susținut recurenta.
Pe de altă parte, intimatul a învederat că, potrivit decretului lege nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege care este de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din aceiași act normativ. Termenul
de prescripție începe să curgă, astfel cum dispune art. 7 alin 3 din decret, de la data expirării termenului, respectiv din data de 0_ .
Astfel, s-a menționat că, deși recurenta a făcut referire expresă la aceste dispoziții legale suficient de clare, aceasta le-a interpretat însă abuziv, încercând fraudulos să dea eficiență afirmațiilor sale, susținând astfel în mod total eronat că ziua de la care începe să curgă termenul de prescripție fiind_ .
Însă, după cum s-a precizat si în fața instanței de fond, termenul de prescripție a început să curgă de la data de 0_, aceasta fiind data expirării termenului de scadență (conf. disp. art. 7 alin 3 din decret) si împlinindu-se la data de 0_ . Modalitatea de calcul a termenului de prescripție s-a efectuat conf. Art. 101 alin (3) C.proc.civ. care prevede că termenele statornicite pe ani_ se sfârșesc în ziua anului_ corespunzătoare zile de plecare.
Așadar, ziua de plecare este 0_ ( iar nu_ cum a susținut recurenta, făcând o interpretare abuzivă a dispozițiilor legale incidente).
Coroborând acest aspect cu faptul că recurenta nici nu a făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, a rezultat, în mod clar că, termenul de exercitare al dreptului material la acțiune s-a prescris la data de 0_ .
În consecință, în baza art. 1191 Cod Civ., instanța de judecată a analizat termenul de prescripție, raportându-se doar cuprinsul facturii fiscale, care a fixat corect si în mod clar data de executare a obligației de plată, respectiv 2 noiembrie 2009.
S-a precizat că, conform art. 1203 C.Civ., prezumțiile nu pot fi primite atunci când proba testimoniala nu poate fi administrată, ori existând un înscris care stabilește momentul exact al îndeplinirii obligației de plată, respectiv factura nr. 2513/0_, în mod corect instanța de fond nu a luat în considerare prezumția potrivit căreia scadența facturii fiscale a fost stabilită la 17 noiembrie, cum în mod greșit a susținut recurenta în continuare.
În consecință, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la instanța de fond la data de 0_, deci după împlinirea termenului de prescripție, intimatul a menționat că, în mod corect si legal, instanța de fond a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la factura fiscală nr. 2513/2009 este întemeiată. Pentru acest motiv, instanța a procedat corect la admiterea excepției invocate si, în consecință a respins cererea de obligare a intimatului la plata sumei de 3.154 lei, astfel cum a solicitat recurenta.
În al doilea rând, intimatul a învederat că, prin cererea reconvențională formulată de acesta, s-a solicitat anularea clauzei prevăzute în finalul facturii nr. 2513/0_, anume cea care l-a obligat la plata unei penalități de întârziere în cuantum de 1%. Solicitarea a fost motivată de faptul că respectiva clauza a fost una abuzivă, astfel ca în cuprinsul cererii, intimatul a arătat pe larg convingerile în acest sens.
P. itățile de întârziere în cuantum de 3.154 lei solicitate de către recurenta- reclamantă, reprezentau drepturi accesorii dreptului principal, întrucât, conform dispozițiilor art.l alin (2) din decretul menționat, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge si dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, astfel, în mod corect, instanța de fond a constat prescris și dreptul recurentei de a solicita penalități de întârziere în cuantum de 3.154 lei.
Drept consecință a respingerii capătului de cerere privind obligarea intimatului la plata penalităților de întârziere, acesta a menționat faptul că, în mod firesc si întemeiat, instanța a constatat legal ca cererea reconvenționala prin care intimatul a solicitat anularea clauzei prevăzute în finalul facturii nr. 2513/0_, a rămas fără obiect, neplata taxei de timbru pentru cererea reconvenționala putând
atrage cel mult obligarea intimatului la plata acesteia în cadrul acestei faze procesuale, a recursului.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, cu luarea în considerare a susținerilor din cuprinsul întâmpinării și a prevederilor art. 304, 3041și 312 C.proc.civ., tribunalul reține următoarele:
Recurentul a invocat faptul că prima instanță a pronunțat hotărârea asupra cererii de chemare în judecată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează prescripția extinctivă, acest motiv de recurs urmând a fi analizat în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 c.pr.civ.
Dreptul de creanță pretins de reclamanta SC C. E. S. își are izvorul într- un contract de vânzare cumpărare încheiat între părți în formă simplificată și dovedit prin factura fiscală nr. CJ/C. /2513/_ acceptată la plată de către pârâtul N. I. . Factura a fost emisă pentru suma de 3.154 lei, iar în cuprinsul acesteia s-a menționat că scadența obligației de plată este la data de_ .
Recurenta a invocat faptul că data scadenței a fost menționată în mod eronat în cuprinsul facturii fiscale, scadența reală fiind la data de_ conform unei
înțelegeri verbale a părților. Deși această apărare a fost susținută în fața primei instanțe prin răspunsul la întâmpinare(f.49-52), reclamanta nu a înțeles să solicite administrarea unor probe pentru a dovedi cele afirmate, astfel încât în mod corect prin hotărârea recurată s-a stabilit că data de începere a cursului prescripției este_, prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958. Susținerea recurentei conform căreia obligația de plată a prețului este afectată de un termen și că acest termen a expirat la ora 24 a datei de_ este nefondată. Data scadenței fiind fixată pentru data de_, aceasta este data la care începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, termen care s-a împlinit la data de_ .
Însă, tribunalul reține că prescripția dreptului la acțiunea a fost întrerupă prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Cluj- Napoca la data de_ în dosarul nr._ prin care creditoarea SC C.
E. S. a solicitat emiterea unei ordonanțe de plată împotriva debitorului N.
I. pentru suma de 3.154 lei, reprezentând contravaloare factură fiscală și pentru penalitățile de întârziere aferente până la limita debitului principal. Prin ordonanța civilă nr. 19521/2012 pronunțată la data 12 octombrie 2012 a fost respinsă, în mod irevocabil, cererea de emitere a ordonanței de plată.
În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor Noului Cod civil, tribunalul reține că potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 2539 alin. 2 teza a-II-a privitoare la întreruperea cursului prescripției se aplică și în cazul
cererilor de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. Conform dispozițiilor art. 2539 alin. 2 C.civ., prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere a rămas definitivă,
introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă.
Atât cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr._, cât și
prezenta cerere de chemare în judecată au fost înregistrate sub imperiul Noului Cod Civil, iar a doua cerere de chemare în judecată a fost formulată în
termenul de 6 luni de la data când hotărârea de respingere a rămas definitivă, astfel încât există premisele pentru incidența în cauză a întreruperii cursului
prescripției în reglementarea dată de dispozițiile art. 2539 alin. 2 teza a-II-a c.civ.
În concluzie, tribunalul reține că prima instanță a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune. Deoarece cazul de întrerupere a termenului de prescripție reglementat de art. 2539 alin. 2 teza a-II-a c.civ. produce efecte numai cu condiția ca noua cerere de chemare în judecată să fie admisă, se impune ca soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune să fie unită cu fondul, în temeiul dispozițiilor art. 137 c.pr.civ. Astfel, tribunalul apreciază că soluția instanței de fond asupra cererii principale este nelegală, iar pentru considerentul că tribunalul nu poate proceda, direct în recurs, la soluționarea fondului cauzei, raportat la prevederile art. 304 pct. 9 și art. 312 al 3 C.pr.civ. va admite recursul declarat de recurenta SC C. E. S., va modifica sentința recurată în sensul că se va uni cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune și se va dispune casarea în parte a hotărârii pronunțate cu privire soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C.
E. S. în contradictoriu cu pârâtul N. I. și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.
Cheltuielile de judecată cauzate de judecarea prezentului recurs vor fi avute în vedere de Judecătoria Cluj-Napoca la soluționarea fondului litigiului.
T. ul va menține soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii reconvenționale formulate de pârâtul N. I. . Recurentul a invocat faptul că cererea reconvențională a fost soluționată în sensul respingerii acesteia ca rămasă fără obiect, deși soluția corectă ar fi fost cea a anulării cererii ca nelegale timbrate.
Verificând cererea reconvențională formulată de pârâtul N. I. tribunalul reține că aceasta a avut ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei având ca obiect plata penalităților de întârziere, pârâtul prevalându-se de calitatea sa de consumator în raportul juridic încheiat cu reclamanta. În conformitate cu dispozițiile art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru cererile referitoare la protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice au calitatea de reclamanta împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor. Astfel, soluția primei instanțe asupra cererii reconvenționale a fost legală. Deși instanța de recurs a casat parțial hotărârea primei instanțe în ceea ce privește soluția pronunțată asupra acțiunii principale, extinderea efectelor casării și cu privire la cererea reconvențională nu este posibilă, instanța re recurs fiind ținută să se limiteze la motivele de recurs invocate de recurent sau din oficiu, însă în legătură cu obiectul recursului declarat de recurent. Partea direct interesată în a formula recurs împotriva soluției pronunțate de prima instanță asupra cererii reconvenționale nu a înțeles să exercite această cale de atac, motiv pentru care soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii reconvenționale va fi menținută.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursul declarat de recurenta SC C. E. S. în contradictoriu cu intimatul N. I. împotriva sentinței civile nr. 6183/_ pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._ pe care o modifică în sensul că unește cu fondul excepția prescripției dreptului la acțiune și dispune casarea în parte a hotărârii pronunțate cu privire soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta SC C. E. S. în contradictoriu cu pârâtul N. I. și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.
Menține soluția pronunțată de prima instanță asupra cererii reconvenționale formulate de pârâtul N. I. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
S. I. C. | G. | V. | L. G. D. | P. |
Judecător fond: A. M. n P. Judecătoria Cluj-Napoca
Red. SI/Dact.AA-2 ex. _
| ← Decizia civilă nr. 598/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 706/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
