Decizia civilă nr. 602/2013. Contestație la executare silită
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.602/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: F. M. JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: I. P. GREFIER: C. P.
Pe rol fiind recursul declarat de recurenta C. DE A. R. C. T. I.
, în contradictoriu cu intimații T. V. S. și N. S., împotriva sentinței civile nr. 3659/20 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță contestație la executare.
La apelul nominal se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat Barbur D. -Flavia, lipsind intimații. Prezenta cauză a fost solicitată a fi strigată
la amânări fără discuții.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta recurentei face dovada achitării unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 97 lei și timbre judiciare în valoare de 5,25 lei. Arată că procedura de citare a intimatului T. V. S. nu este legal îndeplinită, acesta schimbându-și adresa.
Instanța constată că d-l T. V. S. și-a indicat adresa din T., str. C.
, nr. 28, ap. 13, jud. C. prin cererea de chemare în judecată; cauza a fost repusă pe rol în fața Judecătoriei T. .
Reprezentanta recurentei arată că a mai avut o cauză cu d-l T. V. S. și cunoaște că acesta și-a schimbat adresa. Dacă se va acorda un termen în cauză va face demersuri pentru a obține o copie a cărții de identitate depuse în dosarul la care s-a referit.
Instanța, după deliberare, în ceea ce privește procedura de citare a
intimatului T. V. S., reține că aceasta este legal îndeplinită în condițiile art. 98 din vechiul Cod de procedură civilă, respectiv este adresa indicată de parte prin cererea de chemare în judecată, iar partea nu a indicat instanței pe parcursul procesului vreo altă adresă. Fiind îndeplinită procedura de citare, dispune lăsarea cauzei la ordine.
La strigarea cauzei se prezintă reprezentanta recurentei, d-na avocat Barbur D. -Flavia, lipsind intimații.
Reținând faptul că a fost legal timbrată cerere, instanța pune în discuție, cu titlu de chestiune preliminară, prin raportare la prevederile art. 2 pct. 3 din vechiul Cod de procedură civilă și la natura contractului pus în executare, excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. .
Reprezentanta recurentei solicită admiterea excepției și trimiterea cauzei spre soluționare T. ului C. .
Instanța rămâne în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a T. ului Specializat C. .
T. UL: Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 3659/20 septembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Turda a admis contestația la executare formulată de contestatorii T. V. -S. și N. S. în contradictoriu cu intimații: creditoarea C. DE A. RECIPOC C. T. I. și B. M. D. și în consecință, a anulat toate actele de executare efectuate în dosarul execuțional nr. 371/2011 al B. M. D. .
Pentru a pronunța această hotărâre, a reținut că între intimata CAR C.
T. I., în calitate de împrumutător și contestatorul T. V. S., în calitate de împrumutat, a fost încheiat contractul de împrumut nr. 212/20 martie 2008 (f.15, f.16), prin care intimata a acordat contestatorului un împrumut în sumă de 70.000 lei pe termen de 3 ani, cu o dobândă de 3,5%/lună. Acest împrumut a fost garantat de către contestatoarea N. S. cu o ipotecă de rangul I asupra imobilului proprietatea acesteia, situat în C. T., str. A. V., nr. 43, bl. A, ap. 8, jud. C., înscris în CF 5021 C. T., constituită prin contractul de ipotecă autentificat sub nr. 387/21 martie 2008 de BNPA V. scu (f.13, f.14).
A mai reținut că pentru recuperarea debitului datorat de contestatorul T.
V. S. intimatei de rând 1 în baza contractului de împrumut nr. 212/20 martie 2008, creditoarea a formulat cerere de executare silită, în baza căreia s-a format dosarul execuțional nr. 424/2009 al B. M. D. . Executarea silită în acest dosar a fost întreruptă la cererea creditoarei, care a precizat faptul că debitorul T. V. S. a achitat o parte substanțială din împrumut, respectiv suma de 53.000 lei, iar pentru suma rămasă, de 35.000 lei, s-a încheiat un nou contract de împrumut (f. 73 dosar execuțional).
Astfel s-a încheiat ulterior între aceleași părți, CAR C. T. I., în calitate de împrumutător și contestatorul T. V. S., în calitate de împrumutat, contractul de împrumut nr. 620/4 octombrie 2010, reeșalonare la
C.T. nr. 212/21 martie 2008, potrivit căruia intimata ar fi acordat contestatorului un împrumut în sumă de 35.000 lei pe termen de 4 ani cu o dobândă de 46% la sold pe an. Potrivit art. 2 din contractul încheiat între părți, împrumutul a fost pus la dispoziția împrumutatului integral la data acordării și s-a acordat în numerar la casierie.
Deși noul contract încheiat între părți se numește "contract de împrumut";, prima instanță a apreciat că acest contract nu a avut ca obiect acordarea unui nou împrumut în sumă de 35.000 lei, ci reeșalonarea plății sumei de 35.000 lei rămase de achitat în baza contractului anterior de împrumut nr. 212/20 martie 2008. Dacă această sumă de 35.000 lei ar fi reprezentat un nou împrumut acordat pentru a stinge debitul rămas potrivit contractului anterior, așa cum a menționat intimata prin concluziile scrise (f. 110), ar fi trebuit să fie eliberată debitorului în numerar prin casierie, așa cum s-a prevăzut la art. 2.2 din contract, însă intimata a recunoscut prin notele de ședință depuse ulterior la dosar (f. 118, f. 119) faptul că nu a fost eliberată prin casierie debitorului și că acesta din urmă nu a primit nicio sumă de bani la semnarea contractului nr. 620/4 octombrie 2010.
În consecință, prima instanță a apreciat că suma de bani pe care o datora contestatorul T. V. S. intimatei de rând 1 la data de 4 octombrie 2010 este diferența de 35.000 lei, potrivit contractului de credit anterior nr. 212/20 martie 2008 și a cărei plată a fost eșalonată pe o perioadă de 4 ani prin contractul nr. 620/4 octombrie 2010.
A mai reținut că, întrucât intimata a apreciat că debitorul T. V. S. nu și-a îndeplinit obligația a de a restitui la scadență suma de 35.000 lei și dobânzile aferente potrivit graficului de rambursare anexă la contract, a formulat cerere de executare silită, fiind constituit dosarul execuțional nr. 371/2011 al B. M. D. . Prin încheierea civilă nr. 71/2012 pronunțată de
Judecătoria Turda în dosarul nr._ a fost încuviințată executarea silită a titlurilor executorii: contractul de împrumut nr. 212/20 martie 2008, contract de reeșalonare nr. 620/4 octombrie 2010 și contractul de ipotecă autentificat sub nr. 387/21 martie 2008 de BNPA V. scu.
Cu privire la executarea silită demarată în dosarul execuțional nr. 371/2011 al B. M. D., prima instanță a apreciat că este lipsită de obiect, deoarece suma datorată de contestatorul T. V. S. în baza titlului executoriu aferent, menționat anterior, a fost achitată de acesta la data de 4octombrie 2010 potrivit chitanței nr. 0499029 depusă în copie la f. 37. Din cuprinsul acestei chitanțe rezultă că soldul contului debitorului în urma efectuării acestei plăți este 0,00 atât pentru împrumut, cât și pentru dobândă. Faptul că la data de 4 octombrie 2010 a fost achitată suma de 35.000 lei datorată de contestator intimatei de rând 1 rezultă și din desfășurătorul depus de intimată la dosar (f. 51). Din același înscris rezultă și faptul că la aceeași dată s-ar fi acordat un împrumut de 35.000 lei, aspect care s-a dovedit a fi nereal, având în vedere că intimata nu a dovedit acordarea acestei sume contestatorului debitorului numerar prin casierie, așa cum s-a prevăzut la art. 2.2 din contract și ulterior a recunoscut faptul că la data de 4 octombrie 2010 contestatorul nu a primit nicio sumă de bani (f. 119). Cu privire la dobânda menționată în graficul de rambursare, prima instanță a apreciat că nu este datorată de contestator atâta timp cât suma datorată a fost restituită la data încheierii contractului nr. 620/4 octombrie 2010.
Prima instanță a mai reținut că potrivit art. 3711alin. 2 C.proc.civ. executarea silită urmează a fi demarată doar în cazul în care debitorul nu-și execută de bunăvoie obligațiile. Având în vedere faptul că la data formulării cererii de executare silită, 21 decembrie 2011, debitorul T. V. S. își executase de bunăvoie obligația de a achita creditoarei suma datorată, prima instanță a apreciat că executarea silită din dosarul execuțional nr. 371/2011 al
B.E.J. M. D. a fost efectuată cu nerespectarea dispozițiilor art. 3711alin. 2 C.proc.civ.
A avut în vedere că, potrivit art. 399 alin. 2 C.proc.civ., nerespectarea dispozițiilor referitoare la executarea silită însăși sau la efectuarea oricărui act de executare este sancționată cu anularea actului nelegal și a reținut că actele de executare silită imobiliară efectuate în dosarul execuțional nr. 371/2011 al B.
M. D. au fost efectuate cu încălcarea prevederilor art. 493 C.proc.civ., astfel încât s-a impus anularea acestora, astfel cum s-a arătat mai sus.
A mai reținut că contestatorii au solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, însă cum acestea erau compuse doar din cuantumul taxei judiciare de timbru achitate, prima instanța a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. 1 lit. e din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxa judiciară de timbru se restituie la cererea petiționarului în cazul în care a fost admisă contestația la executare, astfel încât nu a inclus taxa judiciară de timbru
în cuantumul cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs creditoarea CAR C. T. I., solicitând modificarea sentinței civile nr. 3659/20 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr._, în sensul respingerii în întregime a contestației la executare, cu plata cheltuielilor de judecată atât pentru fond, cât și pentru recurs, cheltuieli constând în onorariu avocațial și cheltuieli de deplasare.
În motivarea recursului, a arătat că dacă ar fi real faptul că suma datorată de către contestator ar fi fost achitată de către acesta în întregime la data de 4 octombrie 2010, atunci contestatorul nu ar mai fi trebuit să efectueze plăți după
această dată, însă, contrar acestei susțineri logice și pertinente, contestatorul a mai achitat către ea diferite sume de bani, după cum urmează: suma de 1.615 lei prin chitanța seria CJ nr. 0499259/26 octombrie 2010, suma de 700 lei prin chitanța seria CJ nr. 0499855/15 decembrie 2010, suma de 2115 lei prin chitanța seria CJ nr. 500066/31 decembrie 2010 și suma de 1500 lei prin chitanța seria CJ nr. 500724/25 februarie 2011. A arătat că faptul că intimatul a efectuat plăți după data de 4 octombrie 2010 reprezintă o dovadă că acesta cunoștea că îi mai datorează sume de bani. Plățile au fost efectuate în mod voluntar, la casieria recurentei, iar pe chitanță se menționează ce reprezintă suma achitată: rată împrumut";.
A concluzionat în sensul că la dosarul cauzei există înscrisuri care vin să contrazică susținerea intimatului și chiar motivarea instanței de fond, înscrisuri pe care prima instanță le-a ignorat în întregime.
A mai arătat că instanța de fond nu a ținut cont de faptul că, în realitate, contractul de împrumut nr. 620/2010 este o reeșalonare a sumei datorate de către contestator în baza contractului de împrumut nr. 212/2008.
Pentru lămurirea instanței, a arătat că s-a emis contestatorului chitanța seria CJ nr. 0499029/4 octombrie 2010 cu sold împrumut "0"; raportat la contractul de împrumut nr. 212/2008, deoarece, concomitent, exact pentru aceeași sumă s-a încheiat contractul nr. 620/2010 de reeșalonare a sumei de 35000 lei - debit restant din vechiul contract. Practic, la acel moment, contestatorul datora suma de 35000 lei rest din contractul din 2008, reeșalonat prin contractul 620/2010. În baza acestui contract de reeșalonare, pârâtul a efectuat plăți conform punctului 1 din prezentul Recurs, până la data de 25 februarie 2011, moment la care a încetat plățile.
A mai arătat că este absurdă orice susținere în sensul că prin dispoziția de plată s-a stins atât primul, cât și al doilea credit. Dacă acest debit ar fi fost achitat integral, nu ar mai fi fost necesara încheierea unui nou contract de împrumut - nr. 620/2010.
A apreciat că orice altă explicație sau încercare de inducere în eroare a instanței de judecată nu poate fi admisă, fiind evident că, la data de 4 octombrie 2010, pârâtul nu mai figura cu credit în baza primului contract, deoarece s-a făcut reeșalonarea acestuia - tocmai pentru a-l ajuta pe pârât să restituie împrumutul prin prelungirea termenului de rambursare de mult depășit de către acesta.
A mai arătat că, pe de altă parte, starea de fapt reținută de către instanța de fond este corectă până la un punct: "instanța apreciază că suma de bani pe care o datora contestatorul T. V. S. intimatei de rând 1 la data de 4 octombrie 2010 este diferența de 35000 lei, potrivit contractului de credit anterior - nr. 212/2008 și a cărei plată a fost eșalonată pe o perioadă de 4 ani prin contractul nr. 620/2010";, însă concluzia la care ajunge prima instanță este în întregime eronată: "... suma datorată de către contestator în baza titlurilor executorii menționate anterior a fost achitată de către acesta la data de 4 octombrie 2010";.
A reiterat că nu exista nicio logică să încheie un nou contract de împrumut - nr. 620/2010 - în care să menționeze că este o reeșalonare a sumei datorate în baza contractului nr. 212/2008, în aceeași zi în care contestatorul a achitat tot ceea ce datora în baza vechiului contract. Practic, nu ar mai fi avut ce sumă să eșaloneze și contestatorul nu ar fi avut niciun motiv pentru care să semneze noul contract. Mergând cu acest raționament mai departe, a arătat că dacă s-a eliberat o chitanța cu sold 0, atât pentru împrumut, cât și pentru dobânda, această chitanță ar fi fost aferentă doar contractului de împrumut nr. 212/2008, nu și contractului de împrumut nr. 620/2010. Prin urmare,
contestatorul tot i-ar mai datora suma de 35.000 lei - rest al contractului nr. 212/2008, reeșalonat potrivit contractului.
A concluzionat în sensul că instanța de fond a ignorat actele de la dosar reprezentând plățile voluntare efectuate de către contestator, ulterior datei la care i-a fost eliberata chitanța cu sold "0";, dar și faptul că, din punct de vedere contabil, aceasta era singura manieră prin care putea face eșalonarea: să încheie vechiul contract de împrumut, respectiv să îl aducă la sold "0";, pentru ca ulterior să poată încheia un nou contract de împrumut.
În drept, a invocat dispozițiile art. 312 și urm. C.proc.civ. Recursul a fost legal timbrat.
Intimații, deși legal citați, nu au depus întâmpinări.
La termenul din 18 noiembrie 2013 instanța a ridicat din oficiu excepția necompetenței sale materiale, prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 C.proc.civ.
Verificând incidența în cauză a acestei excepții, tribunalul specializat reține următoarele:
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială a celor trei tribunale comerciale era reglementată de dispozițiile art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 și, respectiv, art. 2 pct. 3 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se
înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale. Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerț obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.com., care
defineau comercianții și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Potrivit dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de "lege specială"; la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, singura interpretare posibilă a noțiunii de "lege specială"; trimite la toate celelalte acte normative care se găsesc, față de Noul Cod Civil, în relația normă specială - normă generală. Aplicarea în
timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative rămase neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În condițiile în care art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887, precum și art. 2, pct. 1 lit. a din codul de procedură civilă din 1865 au fost abrogate expres de către Legea nr. 71/2011 și nicio lege specială rămasă în vigoare la momentul intrării în vigoare a noului cod civil nu mai distingea în funcție de natura (fostă) comercială și, respectiv, civilă a litigiului, o interpretare posibilă era aceea potrivit căreia toate litigiile civile (inclusiv cele denumite anterior "comerciale";) reveneau în competența tribunalelor de drept comun.
Cu toate acestea, soluția care se desprinde din interpretarea art. 228 din Legea nr. 71/2011 (normă specială față de art. 227 din același act normativ, conform topografiei textului) este contrară celei arătate mai sus..
Astfel, art. 228 din Legea nr. 71/2011 prevede că până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș, C. și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul tribunalelor Argeș, C. și Mureș, în condițiile art. 226. La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor civile reorganizate se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, precum și de volumul de activitate al instanței. În consecință, competența materială a tribunalelor specializate urma a fi stabilită de către Consiliul Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cauzele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel. Desigur, stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii.
T. ele comerciale Argeș, C. și Mureș au fost reorganizate ca tribunale specializate, începând cu data de 1 octombrie 2011, prin Hotărârea C. nr. 654/31 august 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, Consiliul Superior al Magistraturii a avut în vedere volumul de activitate înregistrat la nivelul celor trei tribunale comerciale prin comparație cu volumul de activitate în materie comercială de la alte tribunale situate în localități în care își au sedii curți de apel, similar cu situația în care se află cele trei tribunale specializate și care au o schemă relativ apropiată cu cea rezultată din comasarea schemei tribunalului specializat cu cea a tribunalului de drept comun.
Deși Consiliul Superior al Magistraturii nu s-a pronunțat expres asupra competenței materiale a tribunalelor specializate, a avut în vedere, în mod neechivoc, volumul de activitate al acestor instanțe, volum care include toate cauzele a căror natură "comercială"; era determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 3, art. 4, art. 7, art. 9 și art. 56 din Codicele de comerț din 1887. În consecință, nu se poate reține intenția legiuitorului de a transfera competența de soluționare a acestor cauze în favoarea secțiilor civile ale tribunalelor de drept comun, reorganizarea păstrând în favoarea tribunalelor specializate competența materială în limitele competenței fostelor tribunale comerciale.
Această concluzie rezultă cu o claritate sporită din analiza actelor preparatorii ale Hotărârii C. nr. 654/31 august 2011, nota Direcției Resurse Umane și Organizare a C. nr. 65/17937/1154/26 august 2011, notă însușită de Consiliul Superior al Magistraturii, prin în cuprinsul căreia s-a arătat expres că "din interpretarea sistematică a acestor dispoziții [art. 227, art. 228 alin. 1 și
2 din Legea nr. 71/2011], rezultă că, în măsura în care actualele tribunale comerciale specializate se reorganizează ca tribunale specializate, iar nu ca secții civile în cadrul tribunalelor de drept comun, intenția legiuitorului a fost să păstreze actuala competență de soluționare a cauzelor în materie comercială, pentru aceste tribunale operând doar o reorganizare a acestora, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate civile … În ceea ce privește aplicarea celor două texte de lege care reglementează competența tribunalelor specializate, art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este normă generală în această materie, iar art. 228 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 este normă specială pentru cazul tribunalelor specializate rezultate din reorganizare. Prin urmare, norma generală rămâne aplicabilă numai în cazul singurului tribunal specializat pentru care nu există normă specială, respectiv în cazul T. ului pentru minori și familie Brașov. Competența celorlalte tribunale specializate urmează a fi menținută, conform reglementărilor anterioare, având în vedere norma specială enunțată, care face referire la specializarea judecătorilor din cadrul tribunalului specializat și la necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.";
Practic, legiuitorul a optat pentru o definire a competenței tribunalelor specializate prin norme de organizare judiciară și nu prin raportare la norme de drept material, tribunalele specializate având astfel competența definită diferit de cele de drept comun. La această soluție trimit și dispozițiile art. 225 alin. 3 din Legea nr. 71/2011, în caz de rejudecare. Potrivit acestei norme, cauzele civile și comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluționate de aceleași complete de judecată, cu respectarea principiului continuității. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanța de trimitere.
Un ultim argument în sprijinul acestei opinii poate fi dedus din caracterul enunțiativ și nu limitativ al dispozițiilor art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la momentul actual, și al dispozițiilor art. 226 alin. 1 din Legea nr. 71/2011. Astfel, prima normă menționată prevede posibilitatea înființării de secții sau, după caz, de complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale, iar cea de a doua normă prevede posibilitatea înființării în cadrul secțiilor civile,
a unor complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: cereri în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc; cereri în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului; cereri care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței; cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
Desigur, niciuna dintre aceste norme nu mai folosește termenul
"comercial"; în asociere cu vreun tip de cauze, deoarece acest criteriu de delimitare a cauzelor prin raportare la dreptul material și-a pierdut funcționalitatea. În egală măsură, însă, niciuna dintre aceste norme nu interzice separarea litigiilor în care cel puțin una dintre părți are calitatea de profesionist în materia "activităților de producție, comerț sau prestări de servicii"; (expresie care, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011, înlocuiește expresiile "acte de comerț";, respectiv "fapte de comerț";) de celelalte litigii care implică profesioniști în alte materii și conferirea competenței de soluționare a primei categorii
tribunalelor specializate, astfel cum a procedat, e drept, implicit, Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 654/31 august 2011.
De altfel, la aceeași concluzie a ajuns și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._, statuând prin decizia nr. 4485/13 noiembrie 2012 că
"Stabilirea întregii sfere de competență a tribunalelor specializate revine, conform art. 228 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, Consiliului Superior al Magistraturii, dispozițiile art. 227 din Legea nr. 71/2011 vizând doar o parte dintre cauzele de competența tribunalelor specializate, respectiv cele pentru care legile speciale prin raportare la noul Cod civil prevăd expres că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel.
În acest context, din dispozițiile legale mai sus-evocate rezultă intenția legiuitorului, exprimată în mod expres și neîndoielnic prin Legea nr. 71/2011, potrivit căreia, tribunalele specializate - cum este și T. ul Specializat C. - să- și mențină aceeași arie de competență materială, practic T. ul Specializat C. păstrând aceeași competență materială pe care a avut-o și fostul T. Comercial C., pentru acest tribunal operând doar o reorganizare a acestuia, sub aspectul denumirii, ca tribunale specializate.";
Verificând natura litigiului purtat între părți, tribunalul specializat reține că potrivit art. 1 alin. 1 și art. 11 alin. 1 din Legea nr. 122/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 135/2003, casele de ajutor reciproc ale salariaților sunt asociații fără scop patrimonial, organizate pe baza liberului consimțământ al salariaților, în vederea sprijinirii și întrajutorării financiare a membrilor lor, iar obiectul de activitate al caselor de ajutor reciproc ale salariaților îl constituie atragerea de depuneri, sub forma de economii, și acordarea de împrumuturi cu dobândă care se reîntoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare.
Potrivit art. 3 și art. 8 din același act normativ, casele de ajutor reciproc ale salariaților și uniunile acestora se constituie, se organizează și funcționează ca persoane juridice potrivit dispozițiilor acestei legi, precum și ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cu modificările și completările ulterioare, respectiv actele și operațiunile caselor de ajutor reciproc ale salariaților, făcute în legătură cu obiectul de activitate al acestora, sunt scutite de orice impozite și taxe.
Din ansamblul acestor reglementări rezultă neechivoc caracterul civil al împrumuturilor acordate de recurenta CAR C. T. I. intimatului T. V. S.
, garantate real de intimata N. S. . Recurenta este o persoană juridică I. organizată cu excluderea scopului de a realiza vreun profit (care este de esența comerțului), dobânda încasată reîntorcându-se la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare, iar intimatul T. V. S. este o persoană fizică necomerciant, care a contractat împrumutul pentru alte scopuri decât cele comerciale.
Niciunul dintre elementele juridice ale vreuneia dintre cele două convenții menționate în speță nu se subsumează cerințelor specifice unui act juridic de natură comercială, astfel încât, atât înainte de reorganizarea Tribunalul Comercial Cluj, cât și după reorganizare, prezenta cauză nu intra și nu intră în sfera de competență materială a T. ului Comercial/Specializat C., dată fiind natura sa exclusiv civilă.
Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 1591alin. 2 coroborat cu art. 2 pct. 3 C.proc.civ., tribunalul specializat va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului, în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și, în consecință :
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta CAR
C. T. I., în contradictoriu cu intimații T. V. S. și N. S. ,
împotriva sentinței civile nr. 3659/20 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr._, în favoarea T. ULUI C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |
F. M. | D. | D. I. P. | C. P. |
Thred. FIM/3 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 809/2013. Contestație la executare silită | Decizia civilă nr. 27/2013. Contestație la executare silită → |
|---|
