Decizia civilă nr. 612/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR nr. _
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ nr. 612/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: F. M. JUDECĂTOR: D. D. JUDECĂTOR: I. P. GREFIER: C. P.
Pe rol fiind recursul declarat de recurenta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC T. S., împotriva sentinței civile nr. 387/20 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr._, cauza având ca obiect în primă instanță pretenții.
La ambele apeluri nominale efectuate în ședință publică se constată lipsa reprezentanților părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că în data de 15 noiembrie 2013 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea transmisă de intimată prin fax.
Prin raportare la dispozițiile art. 2 pct. 3 din vechiul Cod de procedură civilă, instanța ridică, din oficiu, excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și rămâne în pronunțare asupra acestei excepții.
T. UL: Deliberând asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 387/20 martie 2013, pronunțată în dosarul nr. _
, Judecătoria Dej a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC T. S., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, a reținut că potrivit prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în Romania, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Art. 3 alin. 2 din din HG nr. 977/2003, act emis în vederea asigurării executării Legii nr. 41/1994 și care prevedea obligativitatea taxei, indiferent de cum persoana juridică era sau nu beneficiar, a fost anulat prin sentința civilă nr. 185/27 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr._ de Curtea de Apel C., Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, publicată în M.Of. nr. 318/9 mai 2011. Ulterior prin decizia nr. 607/3 februarie 2011 pronunțată în același dosar, publicată în M.Of. nr. 318/9 mai 2011, Î. - Secția de contencios administrativ a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva sentinței civile nr. 185/27 aprilie 2010 a Curții de Apel
C., ca nefondate.
A mai reținut că din interpretarea textului menționat (art. 40 alin. 3 din lege), obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective. Or, pentru ca pârâta să poată fi obligată să achite taxa, este necesar ca aceasta să fi beneficiat de serviciul
menționat. Calitatea de beneficiar nu este prezumată, ci trebuie dovedită, instanța neputând reține o prezumție, nici măcar relativă, că toate persoanele juridice existente au această calitate, aceasta întrucât niciun text de lege nu prevede acest lucru, așa încât o astfel de prezumție nu ar putea fi dedusă implicit, atâta vreme cât nu a fost expres reglementată.
Având în vedere considerentele menționate și ținând cont că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi beneficiat de serviciul public pentru care s-a stabilit taxa în sarcina sa, deși sarcina probei îi revenea reclamantei, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea formulată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S. R. DE
R. B., solicitând casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a respins în mod eronat cererea de chemare în judecată, raportând soluția dată decizia Î. nr. 2102/2009, fără a avea în vedere în mod corect rațiunile pentru care s-a pronunțat decizia menționată și nici punerea acesteia în aplicare, în sensul modificării și completării prevederilor HG nr.977/2003. A arătat că prin decizia amintită s-au anulat prevederile art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, care făceau trimitere la obligația microîntreprinderilor de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, raportat la prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994. Prin urmare, în vederea punerii în aplicare a deciziei Î. nr. 2102/2009, s-a adoptat HG nr.1012/2009 prin care au fost exceptate de la plata taxei radio acele microîntreprinderi care au activitatea suspendată, stabilindu-se totodată și condițiile în care acestea beneficiază de exceptarea la plată și anume prin formularea unei cereri în acest sens, precum și prin prezentarea de dovezi, respectiv certificat constatator emis de ONRC din care să rezulte suspendarea activității. Astfel, prin HG nr. 1012/2009, au fost modificate și completate normele cuprinse în HG nr. 977/2003, astfel încât prevederile normative să fie corelate cu constatările instanțelor judecătorești, fiind întregit cadrul legal privind plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune de către persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntreprinderilor. Prin HG nr. 1012/2009, a fost instituită o exceptare la plata a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune pentru persoanele juridice care se încadrează în categoria microîntrepinderilor și care au activitatea suspendată, conform legii. A învederat că s-a răspuns în acest mod atât hotărârilor judecătorești menționate, cât și necesității sociale ca microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea, să nu mai fie supuse unor obligații de plată suplimentare.
Raportat la cele prezentate, a arătat că reclamanta trebuia să facă dovada suspendării activității sale, în calitate de microîntreprindere, și a depunerii cererii la care recurenta a făcut trimitere, pentru a putea beneficia de scutirea de plata taxei radio, fapt nedovedit de către reclamantă. Până la momentul de față reclamanta nu a făcut dovada încadrării sale în această categorie și nici nu a prezentat dovezile la care recurenta a făcut trimitere mai sus, pentru perioada în litigiu.
A mai arătat că potrivit prevederilor art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994,
"persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune";. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994, art. 40 alin. 3, iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar,
față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
A mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1930/2 aprilie 2009 și pe care instanța de fond nu a avut-o în vedere la adoptarea sentinței, s-a pronunțat deja pe noțiunea de beneficiar de servicii radio a persoanelor juridice, având în vedere totodată decizia Curții Constituționale nr. 297/2004. Astfel, în interpretarea acestei sintagme, trebuie să se aibă în vedere rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei Curții Constituționale nr. 297/2004, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994.
A mai precizat că potrivit deciziei nr. 297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și, pe cale de consecință, a respins excepția.
A redat criticile: "obligativitatea plății de către toate persoanele juridice române a taxei pentru serviciul public, independent de condiția deținerii de receptoare, este nejustificată, întrucât textul de lege criticat nu ia în considerare că unele dintre acestea nu dețin receptoare...";. A apreciat că rezultă din cele prezentate că, prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituționala a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile HG nr. 977/1994, art. 3, alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994. Astfel, prin decizia nr. 1930/2 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat următoarele:
"în cazul personalor juridice, în mod evident, legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între cele care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar ... obligativitatea plății acestor două taxe";… " De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice..."; … "Sintagma - beneficiari ai acestor servicii - nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care Curtea Constituțională și Curtea de Apel C. au abordat-o";.
Referitor la rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărîrii, a menționat faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundament al plății taxei radio își găsește reglementarea constituțională în art.
31 alin. 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit că serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât și obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional. Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea și funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În acest context, a apreciat că fundamentul plății taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și, deci, afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean).
A solicitat judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului său la dezbateri. În drept, a invocat art. 242, art. 299, art. 304, pct. 9, art. 3041C.proc.civ.
Prin întâmpinarea depusă la 15 noiembrie 2013, intimata SC T. S. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta S. R. de R. .
În motivarea apărărilor sale, a arătat că sentința recurată nu se încadrează în vreunul dintre motivele de recurs invocate de recurentă în drept.
A apreciat că sentința instanței de fond este una cu prisosință temeinică și legală, instanța de fond dând aplicabilitate dispozițiilor art. 40, alin. 3 din Legea nr. 41/1994, în sensul că obligația de plată a taxei este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice de radiodifuziune. Or, ea nu a beneficiat niciodată de aceste servicii, la adresa indicată de recurentă locuind familia Giorgiu V. Cristian și existând doar sediul firmei. La aceea adresa s-a achitat această taxă de către familia Giorgiu, odată cu factura de energie electrică, cum de altfel se practică în România, de către toți locuitorii care au contract de furnizare a energiei electrice.
A arătat că societatea comercială intimată nu a beneficiat niciodată de acest serviciu, iar recurenta nu a făcut dovada sub nici o formă că intimata a beneficiat în vreo formă de acest serviciu. Calitatea de beneficiar trebuie dovedită și nu prezumată. Având în vedere faptul că recurenta nu face dovada sub nici o formă a faptului că în acea perioadă societatea comercială intimată a beneficiat de acest serviciu, motivat și de faptul că la adresa indicată de recurentă a fost achitată taxa de către proprietarul imobilului, ca persoană fizică, a solicitat respingerea recursului.
A solicitat judecarea recursului și în lipsa reprezentantului său la dezbateri.
În drept, a invocat art. 115, art. 242 C.proc.civ., decizia Î. nr.
2102/2009.
La termenul din 18 noiembrie 2013, instanța de recurs, din oficiu, prin raportare la dispozițiile art. 2, pct. 3 din vechiul Cod de procedură civilă, a ridicat excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. .
Verificând incidența acestei excepții, tribunalul specializat reține că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, competența materială de recurs a celor trei tribunale comerciale, era reglementată de dispozițiile art. 2 pct. 3, raportate la cele ale art. 2, pct. 1, lit. a și art. 1 C.proc.civ., care diferențiau între procese și cereri în materie civilă și procese și cereri în materie comercială, toate coroborate cu dispozițiile art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, care prevedeau că tribunalele specializate preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează, dispozițiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 prevăzând expres faptul că se pot înființa secții sau complete specializate pentru cauze comerciale.
Desigur, din punctul de vedere al dreptului material, criteriile de delimitare între cauzele civile și comerciale se regăseau în dispozițiile art. 3 C.com., care se refereau la actele de comerț obiective, art. 4 C.com., care se refereau la actele de comerț subiective și art. 7, art. 9 și art. 56 C.com., care defineau comercianții și condițiile de incidență a jurisdicției comerciale.
Codicele de comerț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887 a fost abrogat, cu excepția unor articole care nu prezintă relevanță în prezenta speță, prin dispozițiile art. 230 lit. c din Legea nr. 71/2011.
Același act normativ, Legea nr. 71/2011, prin art. 223 prevede expres faptul că doar procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.
Dat fiind faptul că cererea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei D. la data de 7 februarie 2013, după data intrării în vigoare a noului Cod civil, dispozițiile art. 223 din Legea nr. 71/2011 nu sunt aplicabile.
În consecință, se impune verificarea aplicabilității dispozițiilor art. 227 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor civile reorganizate conform art. 225.
În acest context se impune analiza noțiunii de "lege specială"; la care se referă art. 227 din Legea nr. 71/2011, precum și stabilirea modului de aplicare în timp a dispozițiilor acestei norme.
Dat fiind faptul că Legea nr. 71/2011 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, tribunalul apreciază că singura interpretare posibilă a noțiunii de "lege specială"; trimite la toate celelalte acte
normative care se găsesc, față de Noul Cod Civil, în relația normă specială - normă generală. Aplicarea în timp a acestor dispoziții are, desigur, în vedere momentul intrării în vigoare a noului Cod civil, legile speciale fiind actele normative arătate în cuprinsul prezentului aliniat care au rămas neabrogate în urma intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011.
În consecință, T. ul Specializat C. ar fi competent să soluționeze prezentul recurs doar în măsura în care hotărârea atacată ar fi o hotărâre pronunțată în primă instanță în materia profesioniștilor.
Obiectul prezentului litigiu constă în pretenții care vizează creanțe fără legătură cu activitatea vreunui profesionist. Or, creanța dedusă judecății, constând într-o taxă, nu este de natură să atragă competența de soluționare a
instanței specializate întrucât nu vizează activitatea profesioniștilor, fiind lipsit de relevanță faptul că una dintre părți este un profesionist.
Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 1591alin. 2 coroborat cu art. 2 pct. 3 C.proc.civ., tribunalul specializat va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului, în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și, în consecință :
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S.
R. DE R., în contradictoriu cu intimata SC T. S., împotriva sentinței civile nr. 387/20 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr._, în favoarea T. ULUI C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | GREFIER, | |
F. M. | D. | D. I. P. | C. P. |
Thred. FIM/3 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 549/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Încheierea civilă nr. 3423/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
