Decizia civilă nr. 613/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
T. UL SPECIALIZAT C. DOSAR NR._
Cod operator date cu caracter personal 11553
DECIZIA CIVILĂ NR.613/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța este constituită din:
PREȘEDINTE: F. -IANCU M. JUDECĂTOR: D. -M. D. JUDECĂTOR: I. P.
GREFIER: C. P.
Pe rol fiind recursul declarat de recurenta S. R. DE R. în contradictoriu cu intimata SC L. T. S., împotriva sentinței civile nr. 388/20 martie 2013, pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr._, cauza având ca obiect, în primă instanță, pretenții.
La apelul nominal se constă lipsa părților, atât la prima cât și la a doua strigare a cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, prin raportare la dispozițiile art.2 pct.3 din vechiul Cod de procedură civilă, instanța ridică, din oficiu, excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și rămâne în pronunțare asupra acestei excepții.
T. UL,
Prin sentința civilă nr.388/2013 pronunțată la data de_ în dosarul nr._ al Judecătoriei D., a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta S. R. DE R. împotriva pârâtei SC L. T. S., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că potrivit prev.art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, persoanele juridice cu sediul în Romania, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii. Art. 3 alin.2 din HG nr.977/2003, act emis in vederea asigurării executării Legii nr.41/1994 și care prevedea obligativitatea taxei, indiferent de cum persoana juridică era sau nu beneficiar, a fost anulat prin Sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai 2011, a Curții de Apel C. - SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL. Ulterior
prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 318 din 9 mai 2011, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE - SECȚIA DE
CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL a respins recursurile declarate de Guvernul României și S. R. de R. împotriva Sentinței civile nr. 185
din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială și contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Din interpretarea textului menționat (art.40 alin.3 din lege), instanța a reținut că obligația de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective. Or, pentru ca pârâta să poată fi obligată să achite taxa, este necesar ca aceasta să fi beneficiat de serviciul menționat. Calitatea de beneficiar nu este prezumată, ci trebuie dovedită, instanța neputând reține o prezumtie, nici măcar relativă că toate persoanele juridice existente au această calitate. Aceasta întrucât nici un text de lege nu prevede acest lucru, așa încât o astfel de prezumție nu ar putea fi dedusă implicit, atâta vreme cât nu a fost expres reglementată.
Având în vedere considerentele menționate și ținând cont că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta ar fi beneficiat de serviciul public pentru care s-a stabilit taxa în sarcina sa, deși sarcina probei îi revenea reclamantei, instanța a respins ca neîntemeiată cererea formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs S. R. DE R. solicitând instanței modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului recurenta a arătat că instanța de fond a respins în mod eronat cererea reținând că plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune este prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalități de serviciile publice respective, calitatea de beneficiar nefiind prezumată ci trebuind dovedită.
Pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Recurenta SRR este o instituție publică ce desfășoară un serviciu public autonom de interes național potrivit art. 1 din legea de înființare, nu o persoană juridică oarecare obligată la încheierea de contracte pentru stabilirea de raporturi juridice pentru activitățile prestate. Beneficiarul principal al serviciilor prestate de SRR îl reprezintă întreaga populație a României, având în vedere dispozițiile Legii nr. 41/1994, întrucât prin înființarea SRR, aceasta asigură pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor publice, nu doar a anumitor persoane în mod particular, societatea românească de pretutindeni fiind cea care are un real folos din serviciile oferite prin diverse modalități de aceasta, motiv pentru care considerăm total greșită interpretarea dată de instanța, "calității de beneficiar";.
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr.533/ 2003 de aprobare a O.U.G. nr.71/ 2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Art.8 din HG nr.977/ 2003 prevede sancțiunile aplicabile pentru eludarea persoanei fizice și persoanei juridice de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune. Astfel, pentru persoana fizică constituie contravenție fapta de a
declara eronat că nu dețin receptori radio, iar în cazul persoanei juridice constituie contravenție însăși neplata taxei lunare.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. R. de R., serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială ci este o obligație care izvorăște din lege și drept urmare recurentei nu îi sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar. Legiuitorul ar fi folosit conjuncția "dacă";, care din punct de vedere gramatical ar exprima un raport condițional: "dacă beneficiază de aceste servicii";, în loc de "în calitate de beneficiari ai acestor servicii";, (calitate prezumată pentru toate persoanele juridice, așa cum s-a arătat mai sus).
Prin prezumția absolută prevăzută expres în condiția legală se stabilește astfel un fapt recunoscut, un fapt pe care legea însăși îl consideră că există si cu privire la care nu se admit si nici nu se cer probe. În acest sens, literatura de specialitate statuează faptul că, existența unei prezumții legale dispensează de necesitatea de a se administra vreo probă în stabilirea situației de fapt pe care legea o presupune. Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 art. 40 alin. 3, iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles să facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită doar obligativitatea plății acestor două taxe.
De altfel, dacă în intenția legiuitorului ar fi fost să se facă o asemenea distincție acest lucru s-ar fi făcut în mod expres așa cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice (art. 40 alin. 2 din Legea nr. 41/1994 republicată), dar și în această situație excepția de la obligația de plată a taxei pentru cele două tipuri de servicii publice este condiționată de o declarație pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio.
Sintagma "beneficiari ai acestor servicii"; nu poate fi altfel interpretată decât în modul în care atât Curtea Constituțională, cât și Curtea de Apel C. prin sentința civilă nr. 720/2008 au abordat-o, și nu în modul în care instanța a reținut.
Instituirea unei astfel de prezumții și stabilirea calității de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, fără a fi condiționată de posesia receptoarelor, s-a realizat prin modificarea textului art.40 al Legii nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a SRTV prin Legea nr. 533/2003.
Această modificare a făcut de altfel, obiectul controlului Curții Constituționale, care s-a pronunțat prin Deciziile nr.297/2004, nr.331/2006, în
sensul respingerii excepțiilor de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.297/2004 care a soluționat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin (3) din Legea 41/1994 privind organizarea și funcționarea SRR și a SRTV, cu modificările și completările ulterioare, s-a arătat că obligația de plată a taxei radio în ceea ce privește persoanele juridice, cade in sarcina celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.
Dar pentru a nu se interpreta în mod eronat sintagma "...celor care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective...";, recurenta consideră că trebuie avute în vedere atât rațiunile/motivările Curții Constituționale care au condus la luarea deciziei, dar mai ales criticile invocate la textul de lege, critici înlăturate de Curtea Constituțională prin respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 40 alin. 3 din Legea 41/1994.
În acest sens s-a precizat că potrivit Deciziei nr.297/2004, Curtea Constituțională a menționat că nici una din criticile formulate nu poate fi reținută, constatând de asemenea, că susținerile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate și pe cale de consecință a respins excepția.
Rezultă din cele prezentate că prin pronunțarea deciziei, Curtea Constituțională a clarificat problema obligativității plății taxei, indiferent de deținerea sau nu de receptoare, iar prevederile H.G. nr.977/1994 art. 3 alin. 2 nu contravin cu nimic celor prevăzute de art.40 alin 3 din Legea nr.41/1994.
Ca urmare a Deciziei nr.2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr.1012/2009, argumentele I.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales să își suspende activitatea nu mai au obligația de plată pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Având în vedere cele mai sus menționate, recurenta consideră că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare este si a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
Instanța trebuie să aibă în vedere faptul că, în materia taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, noțiunea de ,,beneficiar"; a primit alte valențe fată de cele cuprinse în definiția legală a taxei dată de art.2 alin.4 din Legea nr.500/2002, ori de alte definiții nejuridice cum ar fi cea din Dicționarul explicativ al limbii române, precum și faptul că înțelesul juridic al unui termen diferă de multe ori de înțelesul său comun.
Astfel, înțelesul noțiunii de "beneficiar"; se regăsește, chiar în prevederile art.
40 alin. 3 din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legală că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art.40 din Legea nr. 41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Guvernul nu a susținut nici adoptarea propunerii legislative a domnului senator I. Urban din 2009 pentru modificarea alin.3) al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de R. și a Societății Române de Televiziune ce avea ca obiect de reglementare exceptarea de la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și a taxei pentru serviciul public de televiziune a persoanelor juridice care declară pe propria răspundere, prin reprezentanții legali, că nu dețin receptoare radio sau de televiziune. Propunerea a primit aviz nefavorabil atât de la Comisia pentru buget finanțe cât și de la Comisia de disciplină și imunități.
Respingerea acestor inițiative reflectă voința legiuitorului cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură atât autonomia financiară a celor două instituții cât și posibilitatea de a realiza o informare corectă a cetățenilor țării asupra problemelor de interes public, fără amestecul autorităților publice.
De asemenea, legat de rațiunea plății taxei radio de către beneficiarii de servicii publice de radiodifuziune, de care ar trebui să țină seama instanța de judecată la pronunțarea hotărârii, s-a menționat faptul că din punct de vedere constituțional, în sistemul de drept românesc, rațiunea existenței SRR, ca și fundamentul plății taxei radio iși găsește reglementarea constituționala in art. 31 alin 5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile si libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare.
Alin. 2 al acestui articol prevede faptul că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, iar alin. 5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, a stabilit ca serviciile publice de radio sunt autonome. Dreptul la informare al cetățenilor se corelează cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cetățenesc cât si obligația corelativă a statului fiind prevăzute constituțional.
Obligația statului de a asigura prin mijloace adecvate dreptul la informare al cetățenilor implică o cheltuială publică, inclusiv cu organizarea si funcționarea serviciilor publice de radio și televiziune menționate la art. 31 alin. 5 din Constituție. Din această perspectivă, este de remarcat faptul că art. 56 alin. 1 din Constituție instituie obligația cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice prin taxe și impozite.
În baza acestui principiu constituțional a fost reglementată prin lege organică
- Legea nr. 41/1994 de organizare si funcționare a SRR și a SRTV.
In acest context, fundamentul plații taxei radio de către persoanele fizice și juridice este reprezentat în concluzie, în mod esențial, de obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea si funcționarea SRR, rezultând, după cum am arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură) o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursa financiara pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului de informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept, al oricărui cetățean, persoana fizica sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului și persoana juridică este considerată cetățean).
De asemenea, potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art.141 alin.1 lit. o din același cod prevede faptul că
"activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială"; sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155- (1), pentru operațiunile scutite de TVA nu există obligativitatea emiterii de facturi";.
Totodată, potrivit art. 6 alin 1 din HG nr. 977/2003, "Pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere"; iar cuantumul acestora "se determină în conformitate cu metodologia de calcul a Societății Comerciale de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica - S.A. pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică";.
Având în vedere cele mai sus menționate, recurenta consideră că Legea nr.41/ 1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/ tv.
La termenul de judecată din 21 decembrie 2009 tribunalul a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale de soluționare a recursului.
Pentru a o admite, a avut în vedere următoarele:
Litigiul dedus judecății are ca obiect pretențiile formulate de S. R. DE R. împotriva SC L. T. S., pretenții constând în contravaloarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
Pentru a se stabili instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Dej trebuie să se stabilească, în prealabil, natura litigiului dedus judecății.
Instanța de fond a apreciat că este vorba despre un litigiu comercial, făcând aplicabilitatea disp.art.7201C.pr.civ.
T. ul comercial apreciază însă că nu este vorba despre o cauză de natură comercială, deoarece S. R. DE R. nu face parte din categoria comercianților, așa cum este ea reglementată potrivit art.7 Cod comercial, iar prin prestarea serviciului public de radiodifuziune nu săvârșește un act de comerț în sensul art.3 Cod comercial.
Pe de altă parte, chiar dacă pârâta are calitatea de comerciant, prestația de care a beneficiat din partea reclamantei nu are natură comercială, neprezentând nici unul din elementele caracteristice unui act de comerț.
Raportând obligația de plată a serviciului public de radiodifuziune la disp. art.4 Cod comercial, tribunalul apreciază că nu este vorba despre o obligație comercială impusă în sarcina SC L. T. S., ci mai degrabă de o obligație de natură civilă.
Pe cale de consecință, soluționarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțate în legătură cu drepturi și obligații de natură civilă nu este de competența instanței specializate în materie comercială, ci a tribunalului de drept comun.
Față de aceste considerente, în baza art.158 C.pr.civ., raportat la art.2 pct.3 C.pr.civ., instanța va admite excepția necompetenței materiale a T. ului Comercial C. și în consecință va declina competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S. R. DE R. împotriva sentinței civile nr.388/2013 pronunțată la data de_ în dosarul nr._ al Judecătoriei D., în favoarea T. ului C. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția necompetenței materiale a T. ului Specializat C. și în consecință:
Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta S.
R. DE R., în contradictoriu cu intimata SC L. T. S., împotriva sentinței civile nr.388/20 martie 2013 pronunțată de Judecătoria Dej în dosarul nr._, în favoarea T. ului C. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||||
F. | -IANCU M. | D. M. | D. | I. | P. | C. P. |
Red.DMD/MM 3 ex./_
| ← Decizia civilă nr. 195/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 305/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
