Decizia civilă nr. 69/2013. Acțiune în pretenții comerciale
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
cod operator 4204
Dosar nr. _
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.69/A
Ședința publică din 15 Noiembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. P.
J. ecător C. G.
G. ier C. M. C.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de apelanta-reclamantă
S. R. DE R. cu sediul în B., str.G. B. nr.60-64 împotriva sentinței civile nr. 1156 din_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. M. SS M.
, cu sediul în S. M., str.Libertății nr.1,având ca obiect pretenții.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc în data de_, când s-a dispus amânarea cauzei în pronunțare la data de azi, după deliberare pronunțându-se hotărârea de mai jos.
T.
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1156/_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosar nr._ s-a respins acțiunea formulată de reclamanta
S. R. DE R. în contradictoriu cu pârâta SC Elegant M. SRL.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul instanței la_, sub nr._, reclamanta S. R. de Radiofuziune, cu sediul în B., str. G. B., nr. 60-64, sector 1, RO8296093, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC Elegant M. SRL, cu sediul în localitatea S. M., str. Libertății nr. 1, județ M., CUI 2214108, obligarea acesteia la plata sumei de 278,4 lei reprezentând taxa pentru serviciul public de radiofuziune în cuantum de 240 lei aferentă perioadei iunie 2010/august-septembrie 2010, mai 2011, august 2011, octombrie-decembrie 2011 la care se adaugă suma de 38,4 lei cu titlu de penalități de întârziere, stabilite la data de_ .
Au fost solicitate cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, s-au invocat prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
S-a susținut că fundamentul juridic al promovării cererii de chemare în judecată este reprezentat de HG nr. 977/2003 care stabilește cuantumul lunar al taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, pe categorii de plătitori precum și modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora.
S-a făcut referire la prevederile art. 5 alin. 1 din HG 977/2003, cu modificările ulterioare, potrivit cărora, taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se va încasa de la plătitorii acesteia de către S. Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica";-SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate.
Referitor la penalitățile de întârziere, au fost redate dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din HG nr. 977/2003, ce stipulează că, pentru neplata la termen a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune plătitorii plătesc penalități pentru fiecare zi de întârziere, cuantumul acestora fiind determinat în conformitate cu metodologia de calcul a SC de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice Electrica SA pentru întârzierea la plată a facturii de energie electrică.
În drept, au fost invocate, art. 112 cod procedură civilă, art. 40 alin. 3 și 4 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, HG nr. 977/2003.
Acțiunea este legal scutită de plata taxelor de timbru în baza art. 17 din Legea nr. 146/1997, coroborat cu art. 26 alin. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
Cererii, i-au fost atașate în copie, facturi fiscale.
Pârâta nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege (25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată) și nu și-a exprimat poziția procesuală în raport de acțiunea principală promovată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță reține următoarele aspecte:
În concordanță cu art. 24 cod procedură civilă, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Pe cale de consecință, soluționarea prezentei cauze reclamă o analiză din perspectiva noului cod de procedură civilă.
Relevante în soluționarea prezentei acțiuni sunt prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, cu modificările ulterioare, conform cărora, persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor
juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
Instanța reține că Legea nr. 500/2002 în art. 40 definește taxa ca fiind suma platită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curtii Constitutionale s-a statuat că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plati, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale. S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de
R. și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, asa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face si obiectul exceptiei de neconstitutionalitate, taxele sunt datorate de catre subiectele de drept acolo mentionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". S-a considerat că, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
Incontestabil, rațiunea pretinderii contravalorii serviciului public de radiodifuziune este reprezentată de calitatea de beneficiar al unui astfel de serviciu, calitate ce se impune a fi probată.
Simpla existență a unei persoane juridice, prin legala sa constituire, nu o transformă automat, ope legis, în beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Este de menționat că, niciunuia dintre înscrisurile atașate dosarului cauzei, nu îi revine rolul de a dovedi calitatea de beneficiar, ce constituie situația premisă și fundamentul emiterii pretențiilor materiale.
Facturilor fiscale emise de SC FFEE Electrica Furnizare Transilvania Nord SA, ce fac referiri, în detalierea componenței debitului, la taxa radio și penalizări taxă radio, nu le poate fi atribuită semnificație probantă sub aspectul calității de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
Pe de altă parte, nu există identitate între emitentul facturilor fiscale și reclamantă și nu s-a probat nici neachitarea contravalorii acestora de debitor în favoarea emitentului.
În speță nu s-a probat că, pârâta deține un receptor radio și pe cale de consecință calitatea de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune.
O reglementare similară celei instituite de art. 1169 cod civil, se regăsește în conținutul prevederilor art. 249 cod procedură civilă, conform cărora, cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de
cazurile anume prevăzute de lege, exigențele acestor dispoziții legale, nefiind respectate în cauza dedusă judecății.
Fiecare persoană fizică sau juridică își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu pot fi obligatorii, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
Nu este lipsit de relevanță că Inalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2102 pronunțată la data de 9 aprilie 2009, a statuat că prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și ale art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, stipulând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
S-a considerat de ICCJ că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
Plecând de la argumentele mai sus expuse, ICCJ, a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.
Față de considerentele de fapt și de drept în precedent expuse, judecătoria a respins cererea de chemare în judecată, considerând-o neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta S.
R. de R. prin care a solicitat în temeiul art. 480 cod pr.civ
., anularea sentinței și admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, se arată că prima instanță a respins în mod eronat
cererea fără să țină seama de prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 din care decurge în mod cert obligația pârâtei de plată a sumei reprezentând taxa pentru serviciu public de radiodifuziune, și nici de Decizia nr.297/2004 pronunțată de Curtea Constituțională. Recurenta mai invocă și jurisprudența
stabilită în această materie de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1930/_ .
În motivarea căii de atac recurenta susține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei să plătească taxa pentru serviciul public de radiodifuziune potrivit art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 în conformitate cu care toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994 (art. 40 alin.3), iar în cazul de față nu se poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional.
Prin conținutul art. 40 alin.3 legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Apelanta a arătat că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care guvernează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea resurselor de finanțare a principalelor mijloace de informare.
Așadar obligația de plată a taxei este o obligație legală, emiterea H.G. nr.997/2003 fiind justificată de punerea în aplicare a art. 40 din Legea nr. 41/1994.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar și a prevederilor legale incidente în materie, tribunalul reține următoarele:
Obiectul apelului îl constituie în principal aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material pe care apelanta-reclamantă le-a invocat ca și temei legal al cererii de obligare a intimatei-pârâte la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune.
S-a invocat în mod expres prin cererea de chemare în judecată reglementarea legală cuprinsă în art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 și HG 977/2003.
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, "persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".
Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăsește o definiție a noțiunii de "beneficiar", astfel încât sensul acestei noțiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv "cel care beneficiază de ceva".
Instanța reține că prin Sentința civilă nr. 185/2010 a Curții de Apel C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal s-a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003,
potrivit cărora "Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.";, reținându-se că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio .
Mai mult, prin considerentele deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009, prin care s-a anulat art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, în vigoare la acel moment, se reține faptul că: "prevederile art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003…, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă…. În concluzie, având în vedere …și faptul că, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că cele două hotărâri ale Guvernului, nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, nu au aplicat în mod corect în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.";
Legislația comunitară și recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existența calității de beneficiar.
Aceasta reprezintă însă numai o opțiune a statului membru, și nu o obligație.
Prin Constituția României nu s-a impus plata taxei radio indiferent de existența calității de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetățeanului.
Prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 a fost
respinsă cu motivarea că "obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".
Soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, are în final la bază interpretarea corecta a dispozițiilor art.40 din Legea nr.41/1994 de organizare si funcționare a SRR si a SRT.
Astfel, dispozițiile art.40 alin.3 din acest act normativ condiționează obligația de plată a unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune de calitatea de beneficiar al acestor servicii. Se face astfel distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune între persoanele juridice care au calitatea de beneficiari ai acestor servicii si cele care nu au aceasta calitate.
Prin urmare, nu poate fi primită interpretarea apelantei în sensul existentei unei prezumții legale conform căreia toate persoanele fizice și juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio si televiziune.
În aceste condiții, revine reclamantei obligația de a dovedi ca pârâta a beneficiat de serviciile publice de radiodifuziune în perioada iunie 2010, august septemrie 2010, mai 2011, august 2011, octombrie-decembrie 2011, pentru a pretinde instituirea în sarcina acesteia a obligației de plată a taxei pentru acest serviciu și a penalităților de întârziere aferente. Cum aceasta dovada nu a fost efectuată, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În concluzie, pentru considerentele evidențiate, T. constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelantă și urmează să dispună, în temeiul art. 480 al. 1) Cod Procedura Civilă, respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de S. R. de R. cu sediul în B., str.G. B. nr.60-64, sector 1 contra sentinței civile nr.1156/_ a Judecătoriei S. M., județul M. .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de azi 15 Noiembrie 2013.
Președinte,
M. P.
J. ecător,
C. G.
G. ier,
C. M. C.
Red.Tehnored.C.G.-_ /2 ex.
J. ecător la fond:P. R. M.
| ← Sentința civilă nr. 2447/2013. Acțiune în pretenții comerciale | Decizia civilă nr. 53/2013. Acțiune în pretenții comerciale → |
|---|
